21 iulie 1998. Mă aflu la Bistriţa-Năsăud în "călătorie de plăcere". Aşa cel puţin susţine prezenţa corpului meu fizic aici... Mă prefac interesată să revăd fotografii de familie. Sora cea mai mică a mamei mele, Buji (o cheamă altfel, dar aşa îi spuneam în copilărie), doamnă realizată profesional, cu poziţia socială de invidiat în oraşul adoptiv, mătuşă, cum s-ar zice - de care mă despart doar şase ani, 500 de km tereştri şi o infinitate de alte nimicuri, îmi oferă fără nicio bănuială albumele şi pungile doldora de poze. Ne uităm împreună. Îmi explică precipitat ce şi pe cine nu ştiu. Mă documentez lent, fără să mă trădez. În schimb, simt cum fabric adrenalină... Sună telefonul. Rămân singură preţ de... dă Doamne să vorbească mult... şi o găsesc. Poza cu Goldanul! Îmi tremură mâinile. Nici nu mă uit bine, să nu pierd timp. Cu mişcări sigure, o strecor în geanta nouă, cu multe compartimente şi fermoare. Gata...
Puiul din şanţ
Când s-a întors din America, Tudor, tatăl Anei, tâmplar harnic şi talentat, nu şi-a pricopsit cu mare lucru familia. Patru ani trudiţi aiurea, printre străini, în timpul crizei din '33, au însemnat doar dor şi speranţe fără cheag. Un puişor de curcă alb, mic şi speriat a fost cadoul pentru Anuţa. Îl găsise "americanul" (aşa i-a rămas lui Tudor numele), în drum spre casă, într-un şanţ, pe lângă Mânăstirea Cucoş.
Puiul nu părea bolnav. Era doar flămând şi părăsit. Florica, mama Anei, l-a pus repede pe picioare. Nu se mai ştie cine i-a spus prima oară "Goldanul". Florica, probabil, femeie frumoasă şi fără carte, dar dăruită de Cel de Sus cu un grai expresiv şi spumos.
Creştea Goldanul cu boabe de struguraşi stafidiţi, cu ierburi numai de el ştiute, din grădina pe care, odată cu trecerea vremii, începuse s-o patruleze, paznic de gală şi onor. Anuţa se împrietenise cu el. Îi plăceau paşii eleganţi, firea reţinută dar fermă, cum se bucura fâlfâind larg din aripi, cu gâtul întins spre cer. Pentru un orfan, creştea neaşteptat de bine, fără angoase şi melancolii. Sau poate simţea că Ana îl ocroteşte şi că între ei s-a creat o legătură peste fire. Era purtat peste tot. Când se ducea "de vale", Anuţa sărea într-un picior, tot drumul. Goldanul o urma credincios şi deja conştient că are în grijă el, bărbatul, o Lolită frumoasă, de 10 ani.
Vara următoare, Ana a mers la păzit bostana. Aşa trebuia. Făceau de serviciu cu rândul. Ea - în timpul zilei, taică-su - noaptea. Marele bodyguard alb, Goldanul, căra într-o punguţă aninată de grumaz mâncarea fetiţei - nuci, pâine proaspătă de casă şi un fagure mare din stup. Locul unde creşteau dovlecii aurii era frumos de-ţi umfla pieptul plânsul, ca toată ţara asta cu destin de Cenuşăreasă fără prinţ... Cu spatele în iarbă, cu ochii închişi, Anuţa visa la şcoala de la oraş şi la câţi bani i-ar trebui pentru un internat unde să înveţe carte mai bună. Goldanul îi ciugulea ţânţarii de pe obraji, înainte ca ei s-o înţepe. Cum reuşea, fără s-o ciupească, rămâne secretul lui. O vară întreagă a păzit-o pe Ana, de se minuna uliţa cum o piele aşa albă şi gingaşă, borangic de catifea, nu are niciun semn de pişcătură. Într-o zi, puţin înainte de prânz, Anuţa s-a întins visând la ale ei. Goldanul vâna cu sârg ţânţarii.
- "Niţoo...! Fa! Haida repede încoace!", strigă Tudor apărut pe nepusă-masă. Venise s-o cheme pe Ana la masă, masă mare, că era Sfânta Maria Mică şi se reuneau neamurile şi vecinii la iarbă verde. Chemaseră şi fotograful. Atunci a fost făcută poza - Ana cu Goldanul în braţe, alături de rude şi vecini.
Către toamnă, la păzit via, acelaşi deja vestit tandem, fetiţa şi curcanul. Se înţelegeau din ce în ce mai bine. Anuţa obţinuse de la Florica şi Tudor clauza păsării celei mai favorizate pentru albul ei Goldan. Nicio împrejurare din lume nu va îndopa cu nuci acest curcan, niciun rom nu-l va frăgezi, niciun... Nu vreau să-mi închipui ce ar mai fi putut urma, pentru că nu mai era cazul. În acel colţ de lume, puţini erau cei care-şi călcau cuvântul, şi Ana era liniştită la gândul că ea şi Goldanul vor creşte şi vor îmbătrâni împreună. Oare cât trăieşte un curcan, unul aşa, deosebit, nu ca alţii...?
Măcel în vie
Se apropia culesul. Avea Anuţa o rochiţă roşie, pe care şi-o făcuse singură, de-i venea turnată. Ştia asta şi erau mândri amândoi, ea şi curcanul (care între timp arăta ca un culturist autentic). Ca de obicei, Goldanul ceruse voie să ciugulească din boabele căzute pe jos şi se plimba agale printre rândurile de viţă. Aniţa, cu genunchii în iarbă, urmărea cu ochişori verzi-aurii (ca Otonelul) o gărgăriţă de culoarea minunatei rochiţe noi. "Boală", tăuraşul vecinilor (şi el la păzit via), sărise pârleazul într-o aventură promiţătoare. Să fi fost de vină rochiţa cea roşie a fetiţei? Veni pe la spate, cât de tiptil o poate face un tăuraş de aproape 100 de kilograme, şi o luă pe Anuţa uşor cu corniţele. Fetiţa făcu, fără voia ei, o tumbă. Inimioara începu să-i bată mai repede. Amuzat, tăuraşul reluă mişcarea, dar mai în forţă. Altă tumbă. O corniţă o rănise deja la tâmpla dreaptă. Şi încă o tumbă. Anuţa devenise o minge. Nici nu putea să strige, paralizată de spaimă. Tot corpul îi era plin de împunsături. Nici nu mai putea respira. În timp ce spunea în gând "Tatăl Nostru", auzi ţipătul disperat al Goldanului. Povestea se petrecea între două rânduri de vie. Goldanul alergă pe rândul vecin până la capăt, intră pe rândul unde se da lupta şi se apropie vitejeşte. Ajuns la câţiva metri de potenţialul ucigaş, sări cu elan într-un zbor pe care, poate, neam de neamul lui nu l-a mai făcut vreodată. Ana stătea ghemuită, incapabilă să facă vreo mişcare. Tăuraşul, pomenit cu marea pasăre albă pe cap, înţepat zdravăn în creştet de ciocul devenit pumnal, dădu înapoi. Dar Goldanul voia răzbunare. Şi măcelul începu. Din crâmpeiele pe care le putea vedea, Anuţa realiza că unul din cei doi va învinge şi acesta nu putea fi Goldanul.
- "Goldane! Opreşte-te!... Goldane, destul!", ţipa Anuţa, fără să ţină cont de sângele care-i brăzda obrazul. Goldanul, furios, surd şi orb, îl ciupea pe taur cu forţe uriaşe. Brusc, "Boală" făcu o întoarcere rapidă, rupse aracii şi o luă la fugă. Curcanul, după el. Când "Boală" era deja la alt capăt al viei, Goldanul se întoarse aproape în zbor la Anuţa lui. Fetiţa plângea cu sughiţuri, ea, care atât de rar se smiorcăia. Smerit, jumulit, dar fericit, curcănaşul cel viteaz se tupilă, aşa mare cum era, în braţele firavei lui domniţe. Au stat aşa, îmbrăţişaţi şi speriaţi, până i-a găsit tata Tudor, către seară.
La umbra nucului bătrân
Goldanul, în timpul luptei, şi-a frânt gâtul. Au observat abia a doua zi. Acolo unde străluceau mărgeluţele rubinii era rana. Tot roşie, dar sângerie. Florica şi Tudor i-au îngrijit pe amândoi. Pe Anuţa au făcut-o bine cu felii de cartof crud. Au înfăşat-o în tuberculi ca pe un bebeluş, şi după trei zile, fetiţa era pe picioare. Nu-i spuseseră nimic de Goldan. Când l-a văzut cu atela în jurul gâtului şi pielicica de miel care-i înfăşura grumazul, a izbucnit, pentru a doua oară în trei zile, într-un hohot sfâşietor. Simţea că nu va fi bine. Goldanul a rezistat până pe 21 noiembrie, cu o zi înainte ca Anuţa să împlinească 11 ani. L-au înmormântat la rădăcina nucului cel mare, de lângă poartă.
*
În noaptea de 13 spre 14 iulie 1998, la aceeaşi oră la care, acum patru ani, ne-a părăsit tatăl meu, Anuţa, mama mea, s-a dus şi ea în lumea de dincolo. Sub tâmpla dreaptă, unde a lovit-o tăuraşul cel furios, crescuse o tumoră rea, din zodia racului... S-a chinuit Ana trei luni încheiate, cu zâmbetul pe buze, pentru că toate clipele sunt un dar de la Dumnezeu, şi ce fericire mai mare poate fi pe lumea aceasta, decât să te bucuri de darurile Lui, lăsate din belşug pe pământ? Cu ochii sclipind de dorinţa de a mai sta puţin, a lăcrimat o singură dată, pe 10 iulie, când m-a întrebat de poza cu Goldanul. Peste doar trei zile un "taur mare şi negru" a luat-o cu el, iar eu, nevolnica, deşi m-am luptat, nu l-am putut opri. Iar Goldanul, demult plecat, nu mai era, să vină s-o salveze...
*
P.S. Zilele trecute, doamna dr. Maia (nu-i spun şi numele de familie, să nu sune a propagandă), cunoscută bioterapeută şi clarvăzătoare, mi-a spus aşa, dintr-odată:
- Ştii, Victoriţa, am văzut-o pe mama ta. E frumoasă, zâmbeşte, sunt doi copii cu dânsa, parcă ar fi gemeni... Tu ai mai avut fraţi?
- Nu, doamnă Maia, sunt probabil frăţiorii ei, care s-au prăpădit de difterie, în timpul războiului. A fost molimă grea. Ceilalţi au scăpat ca prin minune... "Dar pe mine mă mai iubeşte?", întreb eu, prosteşte.
- Sigur că te iubeşte, spune doamna Maia. Şi parcă mai era ceva acolo, zău că-mi vine să şi râd de ce văd câteodată..., continuă, vizibil amuzată.
- Ce anume? Hai, spuneţi, că ştiu să discern...
- Parcă ar fi un curcan mare, alb...
VICTORIA VARLAAM (fata Anuţei)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
