Toate, cu excepţia PNL-ului, au testat şi analizat impactul diverşilor aspiranţi din rândurile lor, au calculat probabilităţile lor de reuşită sau au estimat zestrea lor potenţială de voturi, susceptibilă de negociat cu alţi competitori şi partide în caz de nereuşită. PNL-ul este singurul partid care a scăpat de astfel de "frământări". Candidatul său este preşedintele în exerciţiu, Klaus Iohannis, susţinut de partid şi în urmă cu cinci ani. D-l Iohannis a câştigat alegerile de atunci prin mobilizarea exemplară, în turul secund, a societăţii civile. Ca şi la recentele "europarlamentare", din 26 mai a.c., mijloacele moderne de socializare au jucat un rol extrem de important în prezentarea cetăţenilor la vot. În noiembrie 2014, pentru electoratul de centru şi dreapta primejdia era reprezentată de candidatul PSD-ului, Victor Ponta, prim-ministrul în funcţiune al acestui partid autodeclarat de stânga. Trebuie să remarcăm aici că, în cei treizeci de ani de la răsturnarea dictaturii comuniste a lui N. Ceauşescu, PSD-ul a avut candidaţi prezenţi în toate tururile finale ale alegerilor prezidenţiale, dar, cu excepţia celor câştigate de Ion Iliescu, fondatorul grupării, le-a pierdut pe toate. Din această cauză, lupta pentru ocuparea fotoliului de la Cotroceni are, în ciuda reducerii constante, de către guvernările PSD-iste, a atributelor funcţiei prezidenţiale, o valoare simbolică de excepţie. Electoratul român a ales constant un preşedinte de altă culoare politică decât "rozul" PSD-ist, tocmai pentru a bloca aspiraţiile partidului "de stânga" spre monopolizarea totală a puterilor Statului, spre transformarea lui în "partid-stat", cum a fost înaintaşul său, PCR-ul. Preşedintele - ales prin vot direct şi universal are - e drept - şi cea mai mare legitimitate în acţiunile lui de arbitru, de păstrător al echilibrului între puterile statului, pe care PSD-ul vrea să le confişte în ansamblu. În 26 mai, electoratul a dat PSD-ului o lecţie aspră. Partidul care la parlamentarele din 2016 câştigase cu un scor de 46%, s-a pomenit, la "testul europenelor", cu numai 23%. Niciun alt partid românesc nu a înregistrat, în cele trei decenii de post-comunism, o cădere atât de catastrofală. Cauzele sunt, de acum, ştiute de toată lumea. Asaltul continuu asupra Justiţiei, cu scopul aservirii ei politice totale, şi consecinţele politicii economice de mituire a electoratului (care au început abia să se facă simţite) au dus la dezvăluirea minciunii doctrinare PSD-iste şi a ţelului său suprem, ocuparea tuturor instituţiilor statului. PSD s-a vădit a fi un grup organizat pe baza unor interese de clan, învelite propagandistic în ideile democraţiei sociale. Lecţia din 26 mai l-a pus în gardă că planul său de dominare totală a României este pe cale să eşueze. De aceea, lupta lui pentru postul de preşedinte al ţării a devenit extrem de importantă. PSD-ul ştie că, dacă bătălia va fi pierdută, toate "cuceririle" lui instituţionale vor fi puse sub semnul întrebării. Arestarea fostului său lider penal, Liviu Dragnea, l-a pus într-o situaţie dificilă, în lunile scurse de la condamnarea acestuia, el trebuind să recupereze şi gravul deficit de imagine, şi să recupereze uriaşa pierdere de procentaj electoral, care l-a plasat pe locul al treilea în ierarhia partidelor româneşti. Viorica Dăncilă, succesoarea "accidentală" a fostului lider, a ales, pentru salvarea a ceea ce mai este de salvat, două căi: păstrarea programului de guvernare PSD-ist şi afirmarea "democraţiei interne de partid". Prima opţiune este catastrofală, pentru că "programul" era, de la început, viciat, reducându-se, în fapt, la diverse forme de mituire a electoratului. Acum, bugetul - care a suportat creşterile arbitrarii de salarii şi pensii (cu "deschidere" spre cele "speciale") - e gol. Guvernul a anunţat "subtil" că ultima tranşă de măriri se va produce anul ăsta, pe 1 octombrie, înaintea "prezidenţialelor", şi pe 1 octombrie 2020, înaintea parlamentarelor. "Subtilitatea" e evidentă, dar fondurile lipsesc şi îndatorarea ţării este tot mai gravă. Cea de-a doua opţiune, exersată la alegerea candidatului la preşedinţie, este la fel de aiuritoare, pentru că, scăpaţi din mâna grea a fostului "tătic", baronii PSD-işti nu vor mai putea fi struniţi, şi de "unitatea monolitică a partidului" se alege praful.
Dăncilă, fosta păpuşă mecanică a lui Dragnea, anunţase că va susţine candidatura celui mai bine plasat în sondaje membru al partidului. Teodorovici, Fifor, Andronescu şi Şerban Nicolae îşi puseseră speranţele în nominalizarea lor de către formaţiune, dar scorurile obţinute de ei au fost foarte slabe. Viorica Dăncilă, care dorea să-şi păstreze postul de prim-ministru şi care a participat la evaluarea prin sondaj "în afara concursului", a realizat cel mai mare impact, baronii împingând-o să fie candidatul oficial. PSD-ul şi-a dat jos întotdeauna şefii care, candidând, au pierdut prezidenţialele. Grupul de nostalgici dragnişti din PSD, dar şi alţi baroni locali, nemulţumiţi de "acţiunile reparatorii" ale premierului, vor să-şi ia revanşa. Ei ştiu cu toţii că orice candidat PSD pleacă, în acest moment, în cursa prezidenţialelor, cu şansa a treia. Aceeaşi şansă o au şi candidaţii PSD-işti care vor să concureze "independent": Liviu Pleşoianu, cu discursul său suveranist-naţionalist, sau Gabriela Firea, primăriţa Bucureştilor (care a realizat, pentru PSD, prin însumare, un scor derizoriu în capitală, la votul din 26 mai) trebuie să înţeleagă că emblema de lideri PSD nu mai este o garanţie a succesului, ci o povară pentru toţi cei care şi-o asumă. Aceeaşi înţelegere ar trebui să o aibă şi liderul ALDE, Călin Popescu-Tăriceanu, care şi-a transformat partidul într-o anexă docilă a formaţiunii "de stânga". Tăriceanu este prototipul perfect al oportunistului politic ce caută, în toate împrejurările, să se menţină la putere. Continuator al fostei USL (ce amalgama monstruos, la iniţiativa fostului lider PNL-ist, Crin Antonescu, stânga cu dreapta), el i-a adus nenumărate servicii lui Dragnea, sperând că acesta îl va face "candidatul comun" al alianţei PSD-ALDE. S-a înşelat, iar scorul obţinut de partidul său la "europene" (4%) îl recomandă mai degrabă ca pe o povară pentru oricare altă formaţiune care l-ar susţine. Chiar şi "Pro România", partidul fostului şef al PSD, Victor Ponta, a înţeles că nu poate susţine, fără să se facă de râs, un politician expirat, preferând să aleagă între Sorin Câmpeanu şi Corina Creţu, activişti politici mult mai decenţi decât găunosul pseudo-liberal. Toţi aceşti candidaţi posibili (şi alţi "independenţi", intraţi în joc din cine ştie ce calcule) au cele mai "subţiri" şanse în faţa candidaţilor dreptei.
Bătălia se va da, probabil, între Klaus Iohannis, reprezentantul PNL-ului, şi Dan Barna, candidatul USR-PLUS. Nu cred că dacă "omul lor" nu va intra în turul secund al prezidenţialelor, PSD-iştii îl vor sprijini pe Dan Barna, care astfel îl va înfrânge pe Iohannis, cum susţine fostul preşedinte Traian Băsescu. Dar, dacă cei doi se vor înfrunta în a doua etapă a prezidenţialelor, vom avea o luptă cu adevărat interesantă pentru România. Şansele candidaţilor dreptei le voi analiza într-un editorial viitor.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
