Wimbledonul, cu clubul său select, "All England Club", înfiinţat în urmă cu 150 de ani, are, întâi de toate, tradiţie. Nu doar istorie, ci şi tradiţie, căci tradiţia înseamnă mai mult decât atât, înseamnă respect, înseamnă grijă faţă de trecut. Din astea vin, apoi, toate celelalte: din asta vine distincţia albului impus cu stricteţe în ţinuta sportivilor, din asta vine farmecul gazonului englezesc, atât de greu de întreţinut, dar atât de frumos de privit din tribună şi de la televizor, din asta vine eleganţa lojelor oficiale, acolo unde n-ai ce căuta în blugi, din asta vine eticheta care te face să te simţi atât de special, indiferent că eşti simplu spectator, simplu reporter, fostă mare glorie invitată la marea finală sau vreo notabilitate britanică. Turneul de la Wimbledon este unul cu totul şi cu totul special, iar o finală la Wimbledon este cu atât mai specială. Prin performanţa calificării sale în finala londoneză, Simona Halep ne-a făcut pe toţi părtaşi la povestea plină de ştaif a Wimbledonului. O performanţă sportivă în sine, calificarea Simonei în finala de la Wimbledon, un privilegiu în sine pentru noi, suporterii ei dintr-o Românie care nu are nici măcar un teren de tenis pe iarbă!
Cu prinţesele Kate şi Meghan prezente în tribună, sâmbătă după-amiaza (încă un mic detaliu despre ce înseamnă Wimbledonul) întrebarea care se punea era cine va fi "regina": puternica şi experimentata Serena Williams, cea mai bună tenismenă din istorie, revenită, la 37 de ani, în circuit, doar ca să bată recordul turneelor de mare şlem câştigate (avea 23 în palmares la ora finalei!), sau "fata noastră", Simona, venită cu şansa a doua în finală, conform specialiştilor, mai ales pentru că juca pe o suprafaţă de iarbă, cu care nu se împăcase prea bine până în acest an. Povestea se ştie: Simona ne-a scurtat cât a putut de mult emoţiile, cu un scor istoric, 6-2, 6-2, în doar 55 de minute, în faţa unei adversare care câştigase nouă din cele zece dueluri directe precedente.
După un 2018 fantastic, în care a fost mereu pe locul 1 mondial şi în care a câştigat primul său mare turneu, "Roland Garros"-ul, Simona a încercat să mai dea jos din presiunea uriaşă a ultimilor ani şi să se bucure mai mult de ceea ce i se întâmplă. Mulţi au luat asta drept relaxarea "tipic românească" a celui care s-a văzut cu milioanele în cont şi "cu sacii în căruţă". Victoria de la Wimbledon, obţinută cu stil şi cu atitudine, cu ştaif, în ton cu locul, la fel ca şi durele partide de până în finală, sunt o frumoasă revanşă luată de Simona. Dacă mai exista vreun dubiu, el a fost spulberat prin câştigarea celui mai greu trofeu posibil şi, mai ales, în cadrul ideal pentru încoronarea unei regine, la Wimbledon, pe gazonul de la "All England Club". La 27 de ani, Simona calcă sigur pe urmele marilor nume ale sportului nostru - Nadia Comăneci, Ivan Paţaichin, Gică Hagi, Elisabeta Lipă sau Ilie Năstase. A fost luni la rând numărul 1 mondial, are deja două trofee de mare şlem la simplu (la fel ca Năstase), are deja cinci mari finale jucate, are o finală de FED Cup cu naţionala României. Mai are timp destul să revină pe locul 1 şi să câştige alte turnee majore. Dar marea ei ambiţie e să câştige o medalie la Jocurile Olimpice de la Tokyo, de anul viitor! Ar fi o victorie mare pentru o Românie care, chiar dacă nu i-a oferit sprijin şi condiţii când avea nevoie de ele, i-a arătat mereu dragostea, peste tot pe unde a jucat prin lumea asta...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
