Ceea ce m-a surprins la armenii din Botoşani este preţuirea pentru tradiţie şi strămoşi. Deşi numără mai puţin de o sută de suflete, au o biserică a lor, se luptă să-şi reînvie datinile străbune, ba chiar se străduiesc să reînveţe limba înaintaşilor. Spiritul viu al acestor strădanii este astăzi domnul Cristian Lazarovici, care în anul 2016 a fost ales Preşedintele Uniunii Armenilor din Botoşani. Vă vine să credeţi sau nu, ştie fiecare biografie de armean important din Botoşani şi îţi poate vorbi despre ei ceasuri în şir. Cu dânsul am stat de vorbă despre trecut şi, mai ales, despre viitor.
"Armenii, atunci când se aşează într-un loc, îşi fac prima dată biserică, iar apoi şcoală"
- Bună seara!
- Bari ereko!, cum spunem noi armenii.
- Vorbiţi armeana?
- Nu încă, dar mă străduiesc să învăţ! Ştiţi că armenii, atunci când se aşează într-un loc, îşi fac prima dată biserică, iar apoi şcoală. Am avut şi noi şcoală în Botoşani, chiar în curtea bisericii Sfânta Maria, şcoală cu predare exclusiv în limba armeană. Exista şi un fond al comunităţii prin care erau susţinuţi copiii săraci, care nu îşi permiteau să înveţe. Era ca o bursă pe care ei o returnau comunităţii la maturitate, fie în bani, fie în servicii, prin meseria pe care o practicau. Şcoala noastră a fost o clădire impozantă, ridicată la 1700, dar, din păcate, a fost demolată de comunişti, care au ridicat în locul ei un bloc, aşa că acum ne-am refăcut noi, şcoala noastră. În fiecare duminică, ne strângem la sediul comunităţii pentru lecţii de limba armeană. Nu am găsit un profesor aici, la Botoşani, dar am aflat că există unul la Bucureşti şi am găsit o formulă de lecţii on-line. Venim cu manualele la noi şi cu temele făcute, în jur de 15 persoane, în sala noastră de conferinţe, eu aduc o cameră cuplată la un laptop şi la un televizor, unde îl vedem pe profesorul nostru. Şi aşa stăm la lecţii, noi la Botoşani, dânsul la Bucureşti. E dificil, pentru că noi nu putem conversa între noi. Niciunul dintre armenii din Botoşani nu mai ştie limba, aşa că e ca şi cum am învăţa latina. Dar o învăţăm! Şi ştiţi ce e interesant? Că printre cursanţi sunt şi copii de români, care vor să înveţe armeana!
"Aşa cum merg arabii la Meca, noi mergem în Armenia"
- De ce faceţi toate aceste lucruri? Ce vă motivează?
- V-am arătat în sediul Uniunii noastre fotografiile marilor personalităţi armene care au marcat pentru totdeauna Botoşaniul şi v-am spus istoria fiecăruia. Alături de ei este şi bunicul meu, Cristea Lazarovici, şi atât timp cât şi el şi tatăl meu au fost preşedinţii comunităţii din Botoşani, eu nu puteam să stau deoparte. Aşadar, ca să vă răspund, mă motivează înaintaşii, e o datorie morală faţă de ei, pentru că, sincer să vă spun, nu mi-a fost uşor să accept să fiu preşedintele comunităţii, pentru că aveam destule pe cap. Dar vine o vârstă la care îţi dai seama că dacă nu te implici tu, atunci nu o va face nimeni. Şi atunci toate tradiţiile noastre se pierd. De asta am încercat să organizez lecţiile de limbă armeană, deşi nu e uşor nici cu ele, pentru că am rămas puţini astăzi, mai puţin de 100, mulţi suntem în căsătorii mixte, dar vrem să ducem mai departe ceea ce am primit de la înaintaşi. Pe lângă lecţiile de armeană am pus în scenă şi o piesă de teatru, "Strunga dintre moarte şi viaţă", despre copiii orfani ai armenilor ucişi de turci în genocidul din 1915. În 1921, am primit 200 de copii orfani, pe care un binefăcător armean din Strunga i-a adăpostit la el, iar piesa aduce în prezent drama lor. Au ieşit oamenii din sală cu ochii în lacrimi! Am avut şi un concert de jazz, cu Hary Tavitian şi un altul cu Corina Chiriac, armeancă după mamă. La 100 de ani de la Mare Unire, i-am comemorat pe armenii importanţi, care s-au născut la Botoşani şi şi-au adus contribuţia la Primul Război Mondial, iar anul acesta am avut o lansare de carte despre familia Aritonovici. Organizăm şi tabere în Armenia. Pentru noi e foarte important să mergem măcar o dată în viaţă în ţara noastră. E ca un fel de pelerinaj, aşa cum merg arabii la Meca, noi mergem în Armenia. Avem şi cursă directă Bucureşti-Erevan, aşa că nu e foarte greu. Şi am pus la cale tabere în care copiii noştri din Botoşani, cu vârste între 13 şi 18 ani, pot să meargă în Armenia pentru două săptămâni şi să stea acolo la familiile cu care suntem în legătură. Am să închei tot cu o acţiune pe care o fac cu copiii - în fiecare an, în luna septembrie, organizez la sfârşitul lunii un concurs numit "Vânătoarea de comori". Comorile sunt monumentele istorice care au aparţinut armenilor din Botoşani. Le dau copiilor indicii, iar ei trebuie să le găsească prin oraş, cu ajutorul documentării. Dacă găsesc un monument, acolo îi aşteaptă un voluntar, care le dă următorul indiciu. Sunt cu totul zece comori, iar cei care le descoperă pe toate iau un premiu. Am rămas impresionat după prima ediţie, când copiii au venit la mine şi m-au întrebat - "Când mai faceţi acest concurs?".
"Am dat oameni de seamă societăţii româneşti"
- Comunitatea armeană e mică, dar cu un trecut bogat. Mai reuşesc armenii astăzi să îşi ţină tradiţiile? Mai aveţi sărbători specifice pe care să le prăznuiţi?
- Sigur că da, avem tradiţii pe care le ţinem cu stricteţe. Începem anul pe 6 ianuarie, când noi sărbătorim împreună Crăciunul şi Boboteaza, iar la finalul slujbei membrii comunităţii fac donaţii pentru biserică. După ce preotul sfinţeşte aghiasma, ia o cruce mare de pe altar şi o cufundă în aghiasmatar, iar apoi o dă celui care a fost mai generos. Apoi toţi membrii comunităţii trec prin faţa lui şi sărută crucea pe care acest donator o ţine în mână. E felul nostru de a ne arăta, chiar în biserică, respectul pentru cel mai generos dintre noi, care ia crucea acasă după acest mic ritual, unde o păstrează toată ziua. Obiceiul acesta de Crăciun şi Bobotează s-a practicat dintotdeauna, eu îmi amintesc de el din copilărie.
Există apoi o sărbătoare armenească specifică Botoşaniului - madach-ul, ţinut pe 14 decembrie, de ziua prăznuirii Sfântului Iacob. Tradiţia spune că în trecut, noi eram mari negustori de vite, şi s-a întâmplat să dea o molimă peste ele. Şi atunci, unul dintre aceşti negustori s-a rugat să fim izbăviţi şi, într-o noapte, a avut un vis în care i s-a spus că dacă va sacrifica cel mai frumos taur din cireadă şi-l va da de pomană, atunci molima se va sfârşi, iar animalele bolnave se vor însănătoşi. Negustorul a făcut întocmai, şi-a tăiat cea mai frumoasă vită din care a făcut o supă cu care a hrănit mulţi sărmani, fie ei armeni sau români, iar vitele i s-au însănătoşit. Tata mi-a spus că obiceiul acesta l-a prins şi el, încă din copilărie, când cei mai bogaţi dăruiau vite sau, dacă nu aveau, le cumpărau şi apoi le sacrificau şi pregăteau din ele o supă, în nişte căldări mari, chiar în curtea bisericii, mâncare pe care apoi o împărţeau tuturor. Frumos este că această tradiţie s-a ţinut şi în vremuri de mare restrişte, în timpul foametei de după război, de pildă, când era foarte greu să găseşti ceva de mâncare. Ba mai mult, în vremea comunismului, când totul era pe cartelă, am solicitat şi am obţinut aprobarea să primim mai multă carne, cu care să ne ţinem datina acestei pomeni sfinte, motivând că e un obicei neîntrerupt, timp de sute de ani.
Aş încheia cu Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, pe care o pregătim în mod specific, la Mânăstirea Hagigadar de lângă Suceava, mânăstire ridicată în secolul al XVI-lea, de doi negustori armeni. În cea mai apropiată duminică de praznicul din 15 august, ne strângem într-un pelerinaj la Hagigadar armenii din toată ţara şi de peste hotare. Urcăm în genunchi dealul pe care se află mânăstirea, iar apoi înconjurăm tot aşa, lăcaşul, de trei ori, şi se spune că cei care fac acest sacrificiu îşi vor îndeplini dorinţele. De altfel, Mânăstirea Hagigadar a şi căpătat de la acest ritual supranumele de "Biserica dorinţelor", iar la pelerinaj participă şi din ce în ce mai mulţi români. Totul se încheie printr-o pomană la care se serveşte o supă specifică, numită aganciabur sau, pe româneşte, supă de urechiuşe. Tradiţia cere ca fiecare femeie care vine la pelerinaj să pregătească cel puţin 40 de urechiuşe pentru această pomană.
- Armenii convieţuiesc în Moldova cu românii de sute de ani, răstimp în care nu am avut niciodată conflicte interetnice. Care este secretul prin care comunitatea dumneavoastră s-a integrat atât de paşnic?
- Să ştiţi că am avut relaţii extraordinare nu numai cu românii, ci şi cu celelalte minorităţi. Tata îmi povestea că bunicul, care a făcut afaceri cu evreii, în perioada celui de-al doilea război mondial, când ei au fost persecutaţi, i-a ajutat mult, iar ei nu au uitat acest lucru. După război a venit rândul bunicului să sufere, comuniştii confiscându-i totul, de la pământuri şi până la fabrica de bere, lăsându-l efectiv să moară de foame, fără niciun mijloc de subzistenţă. Atunci, foştii negustori evrei l-au ajutat mult. Îl trimiteau de la unul la altul, fiecare sărindu-i în ajutor cu ce putea - unul cu o sută de lei, altul cu un kilogram de carne, şi aşa a reuşit familia bunicului să supravieţuiască. Aşadar, ne-am înţeles foarte bine cu toţi oamenii, cu românii extraordinar, dovadă că am dat oameni de seamă societăţii româneşti, oameni de ştiinţă, oameni politici, oameni de afaceri, pentru că ne-am integrat foarte bine aici, până la contopire. Însă nu aş şti să vă spun care e secretul acestei armonii. Poate că e ceva adânc, în sângele nostru, sau poate că e vorba de credinţa creştină şi de educaţie pentru că oriunde ne-am aşezat şi am pus bazele unei comunităţi, am făcut mai întâi biserică, iar apoi, foarte important, o şcoală. Cred că şcoala şi educaţia au contribuit foarte mult la felul de-a fi al armenilor dintotdeauna.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
