- Dragă Andi, dacă-mi îngădui, voi alege să vorbim mai întâi cu Andi Vasluianu din buletin, şi apoi cu renumitul actor de teatru şi cinema. Aşadar, tată-Andi, felicitări pentru Toma, băieţelul tău de un an, care s-a furişat în triunghiul de aur pe care-l aveai, deja, cu Maia, fetiţa ta, şi Laura, frumoasa ta soţie! Cum e să fii din nou tată?
- Oh! Mulţumesc de întrebare! Să mai am un copil, mai ales băiat, este mai mult decât aş fi îndrăznit vreodată să visez. Mă temeam că nu aş fi capabil să iubesc pe cineva în aceeaşi măsură în care o iubesc pe Maia. Complet greşit! Iubirea poate fi dozată în părţi egale când este vorba despre copiii tăi. Sunt, efectiv, plin de iubire, dau pe dinafară. Să nu mai spun că învăţ enorm de la copiii mei, că mă oglindesc în ei. Copiii scot ce e mai bun din noi, pentru că din iubire şi din dorinţa de a-i creşte bine, încercăm să le "livrăm" lucrurile cât putem de curat. Nu ne iese întotdeauna, dar chiar şi numai strădania ne face pe noi înşine mai buni şi mai adevăraţi. Mie, în creşterea copiilor, mi se pare fascinant cum te vezi pe tine în ei. Îţi recunoşti prejudecăţile şi neajunsurile mult mai uşor, pentru că libertatea absolută pe care un copil o are te ajută. Tot copiii mi-au sporit atenţia îndreptată către lume, către oameni. Oricum, a fi atent la oameni a fost mereu o parte dominantă a caracterului meu, dar dacă înainte o făceam aşa, ca studiu, odată cu apariţia copiilor a răbufnit în mine partea empatică a acestui "studiu". Puţin din acest sentiment l-am mai trăit în studenţie, când am condus trupa de teatru a Liceului Lazăr din Bucureşti. Atunci m-am întâlnit prima dată cu o responsabilitate asemănătoare cu cea a unui părinte. Mi-am dat seama că acei tineri luau extrem de mult de la mine, şi am realizat cât de uşor aş fi putut să stric lucrurile, să ofer valori false, unor suflete pure şi însetate de modele, de repere adevărate.
- Vorbeşti uşor de iubire, un cuvânt pe care foarte mulţi evită să îl pronunţe.
- Nimic pe lume nu e mai important şi mai puternic decât iubirea. Eu cred că Dumnezeul meu este acest sentiment! Ştiu sigur că dacă trăieşti permanent cu sentimentul acesta al iubirii în tine, lucrurile se limpezesc în viaţa ta. În orice faci: cuplu, familie, meserie... Am mai înţeles ceva trăind în acest adânc sentiment de iubire: că totul, absolut totul se întoarce la tine. Iubindu-ţi soţia, iubindu-ţi copiii, tu eşti câştigat. Totul ţi se întoarce înmiit. Te umple de bucurie. Iradiezi.
- Să vorbim, acum, despre meserie. Face parte şi ea dintre marile tale iubiri?
- Sunt foarte legate între ele. Arderea porneşte, cred, din acelaşi loc. Îmi place atât de mult actoria, încât vreau tot timpul să fiu acolo, să fac parte din ea. Învăţ foarte multe lucruri şi, cel mai important, mă învăţ pe mine, încă o dată, şi încă o dată şi încă o dată. Învăţ despre forţele, dar şi despre neputinţele mele. Şi, da, este un tot, acest amestec de iubire dintre familie şi scenă... Uite, de când au apărut copiii, am devenit mult mai vulnerabil ca actor. Până la ei, ajunsesem, prin prisma experienţei, la o siguranţă profesională. Tată fiind, ceva a început să tremure în mine. Iniţial m-am speriat, apoi am realizat cu uimire că frumosul abia începea. Vulnerabilitatea, dacă ţi-o recunoşti şi o accepţi, este aur curat pentru meseria de actor. Atracţia oricărei poveşti stă mai degrabă în slăbiciunile pe care le recunoaştem în ea şi în drumul pe care-l faci ca să depăşeşti aceste slăbiciuni.
"În actorie e foarte greu să rezişti la nivel înalt"
Tandreţuri
- Da. Sunt un om norocos. Norocos să fiu sănătos. Norocos să o fi găsit pe soţia mea, Laura, norocos să am copiii pe care mi i-am dorit. Dar când vorbesc de noroc, vorbesc şi de nişte întâlniri care m-au adus unde sunt azi ca actor. Prima a fost cu Gelu Colceag şi Radu Gabriel. A fost importantă, pentru că oamenii aceştia m-au învăţat cum funcţionează teoretic lucrurile în actorie. Se întâmpla în primul an de facultate particulară, pentru că eu abia următorul an am intrat la stat. Ei bine, acolo s-a produs marea întâlnire: doamna Sanda Manu! Pentru mine ea este totul, mai mult decât orice om de teatru din lumea asta. Datorită ei sunt şi azi actor, pentru că ea m-a făcut să înţeleg ce însemnă să ai anduranţă în meseria asta. Să rezişti la nivel înalt în actorie e foarte greu, pentru că, în timp, uzezi nişte mecanisme, care nu prea pot fi înlocuite, căci sunt imateriale, sunt trăiri. Dumneaei m-a învăţat să mă antrenez zilnic, precum un sportiv. Dar dacă sportivul pune echipamentul în cui după treizeci de ani, un actor nu se opreşte până moare. Cum te antrenezi? Fiind tot timpul alert, punându-ţi întrebări, găsind răspunsuri, fiind atent la tot ce se întâmplă cu tine ca om şi ca actor. Doamna Sanda Manu m-a învăţat pe ce butoane să apăs ca să ajung mereu la mine însumi, într-un mod adevărat, iar pentru asta, îi voi mulţumi toată viaţa mea. Următoarea întâlnire ţine de film, când, student fiind, l-am cunoscut pe Cătălin Mitulescu. El era în anul trei, dar deja era regizor şi deja considerat unul foarte mare. M-a învăţat cum să stau într-un cadru, atitudinea din faţa camerei. Atât de mult mi-a plăcut, încât eu şi din timpul facultăţii munceam enorm. Băteam la toate uşile şi mă ofeream ca actor, mă trezeam la 5 dimineaţa, filmam, apoi mă duceam la cursuri. Nu lipseam niciodată. Prin şcoala generală, prin liceul făcut la seral, am trecut cam ca gâsca prin apă. În schimb, în patru ani de facultate, nu am lipsit nici măcar o zi. M-am descoperit pe mine însumi, mi-am descoperit bucuria de a fi acolo tot timpul, ceva ce nu mai trăisem niciodată. În timpul liceului, fiind unul industrial, munceam. Nu-mi plăcea să montez mobilă, de exemplu, dar adoram să o fac la oameni, acasă. Abia aşteptam să cunosc o nouă familie, să vorbesc cu ei, aveam drag de oameni şi de reacţiile lor. Iată că eram de fapt în pregătire pentru meseria de actor. Norocos! Norocos că sunt extrem de pasionat de meseria mea.
- Există şi actor nepasionat?
- Da, da, se poate, deşi actoria e o meserie vocaţională. În sensul că există actori care nu sunt dispuşi să aloce mai mult de jumătate din timpul lor meseriei. Pe când eu nu mă opresc niciodată. Cel puţin când am de lucru, sunt acaparat sută la sută. Nu ştiu ce m-aş face fără soţia mea, care nu numai că înţelege asta, dar chiar îmi creează în aceste perioade toate condiţiile să muncesc. Îmi lasă tot spaţiul de care am nevoie. Poate că mă înţelege şi pentru că are o minte brici. Câteodată, mă ajută cu textele, şi vreau să spun că îmi dă replicile mai bine decât multe actriţe. Înţelege foarte bine tot mecanismul acesta, mor după ea. Revenind la întrebarea ta, vreau să mai spun că eu cred că se vede în om când îi place ceva. De la meserie, la familie. Unele căsnicii rezistă pentru că acelor oameni le place să fie căsătoriţi, le place acasă. Nu e lucru puţin. Mie îmi place bucuria căsătoriei, îmi place să "gândesc bucuria", pentru că eu cred cu tărie că este o alegere să fii fericit. Oamenii cred că fericirea se aşteaptă, iar la un moment dat ea va cădea din cer. Nu e aşa. Fericirea vine din atenţia cu care priveşti lucrurile din jur, evenimentele din viaţa ta. Lucrul acesta îl învăţăm cel mai bine de la copii. Ei sunt mereu fericiţi, pentru că trăiesc exclusiv în prezent, pentru că absorb totul cu sete şi curiozitate.
"Iubirea este o acţiune, nu o stare"
Andi şi soţia lui, Laura
- Cred că "secretul" este să nu te opreşti. Să nu crezi că dacă ai găsit o fiinţă pe care o iubeşti deplin înseamnă că e gata, e suficient, te poţi opri. Nu trebuie să te opreşti niciodată să fii atent. Este exact ca şi în actorie. Dacă nu sunt atent la partenerul care îmi dă replicile, ci doar la ultimul cuvânt din replica lui, doar ca să ştiu când îmi vine rândul, atunci îmi va păsa numai de mine. Nu mai primesc ceea ce el livrează, nu mai primesc nicio trăire de la el, pe care eu să o duc mai departe în spectacol. Aşa este şi în viaţă. Dacă nu sunt atent în mod profund la ceea ce spune cel din faţa mea, la ce i se întâmplă, atunci nu am cum să evoluez. Culmea este că noi ne naştem cu această curiozitate, pentru că o observ secundă de secundă la copiii mei, dar uităm să o exersăm, să trăim real în prezent. Eu cred că iubirea este o acţiune, nu o stare. Faci lucruri pentru copii, pentru soţie, făcându-le, îi iubeşti. În timp ce le faci, te îndrăgosteşti şi te reîndrăgosteşti de ei. Uneori, prietenii mă iau puţin în zeflemea, pentru că eu consider că toţi oamenii sunt minunaţi. Dar eu chiar cred că acesta e adevărul, chiar dacă oamenii sunt în derută câteodată, în esenţa lor sunt toţi minunaţi. Cred că dacă un om nu funcţionează la un moment dat corect, este pentru că i s-a întâmplat ceva care să-l devieze, şi nu pentru că omul ar fi "defect".
Cu Florin Piersic jr
- Mutarea la ţară a fost o alegere pe care am făcut-o împreună cu soţia mea, în momentul în care am hotărât să avem copii. Am decis că oraşul nu este un mediu prea bun pentru copilărie. Sincer, mi-a fost greu la început, nu eram convins că-mi va plăcea. Chiar îmi dădusem maximum o lună să văd dacă viaţa rurală mi se potriveşte. Am copilărit la ţară, ştiam ce înseamnă să stai la casă, dar e altceva la maturitate. În câteva zile, însă, m-am lămurit. Mi-a plăcut şi-mi place atât de mult, că nu mai vreau să aud de oraş. Îmi place enorm la noi, ador sentimentul acesta că atunci când vii acasă, parcă eşti în vacanţă. E linişte, e ceva natural în noi, care ne face să funcţionăm mai bine. Poate de vină este natura. Oamenii nu realizează cât de mult au pierdut din firescul lucrurilor, până când nu se întâlnesc faţă în faţă cu acest firesc. Abia după ce m-am mutat la casă mi-am dat seama cât este de natural să trăiesc aşa. Să am treabă. Ce-mi place! Am treabă! Nu mă uit la televizor, pentru că am treabă - să repar, să sap grădina, să tund iarba. La bloc s-a ajuns ca viaţa omului să se rezume la zăcut pe canapea, la televizor, la telefon, să suni administratorul să repare ce s-a stricat. Acest fel de a trăi mi se pare de-a dreptul dezumanizare. Să ai treabă te face să fii om. Ce mai, îmi place acasă.
- Mai am o curiozitate, de data asta, legată de meseria ta: bucureştean fiind, actor dorit de toată lumea, de ce ai ales să fii angajatul Teatrului din Ploieşti?
- Cu Ploieştiul am o relaţie veche de tot. Sunt din 1999 în echipă, pentru că atunci când am terminat facultatea, doar aici am găsit post. E simplu de tot. Eram în trupa lui Dan Puric încă din facultate, aflasem de la doamna Sanda Manu că eram dorit la Ploieşti şi m-am dus în condiţiile în care niciun teatru din Bucureşti nu îşi manifestase atunci dorinţa să mă aibă. La Ploieşti, da. Ba mai mult, nici nu era post de actor liber în acea toamnă, aşa că un an am fost angajat ca pictor scenograf, şi abia anul următor, ca actor. Am rămas angajat la Ploieşti până anul trecut, când m-am mutat la Odeon, în Bucureşti, dar încă sunt colaborator la Ploieşti, încă joc acolo. Nu pot pleca de tot, e o chestiune de dragoste, de loialitate. Am crescut acolo, suntem o familie unită, îmi iubesc enorm colegii, or, lucrul acesta nu are preţ.
"Teatrul este al actorului, filmul, al regizorului"
Vasile al Moaşei în "Moromeţii 2"
- Este adevărat că am făcut de-a lungul carierei mai mult film decât teatru şi poate de aceea las impresia că aş prefera pelicula. De fapt, nici nu pot să le departajez, este ca şi cum aş spune că-mi iubesc un copil mai mult decât pe altul. A fi actor de teatru sau de film este aceeaşi meserie, mijloacele sunt aceleaşi, chiar dacă modul de lucru e diferit. Poate se crede că în film e mai multă relaxare, ştiind că oricând poţi trage o dublă, dar asta e şi bine şi rău. De fapt, aş spune mai degrabă rău. De fiecare dată când reiei o scenă emoţia mai scade puţin. Multe s-au schimbat în mintea mea, odată cu trecerea anilor, dar o părere mi-a rămas mereu aceeaşi: teatrul este al actorului, filmul, al regizorului. La teatru, un actor preocupat profund de meseria lui va căuta de la spectacol la spectacol să fie tot mai bun, pe când la film, după ce s-au încheiat filmările, totul depinde numai de regizor - ce alege, ce editează, asta duce filmul la final, asta îl face bun sau mai puţin bun.
- Am citit cândva un interviu cu tine în care spuneai aşa: "Iubesc actoria pentru că nu mă lasă niciodată în pace". Ce înseamnă asta?
- Înseamnă că în niciun moment al vieţii mele, acasă, pe stradă, la magazin, la o petrecere sau chiar o înmormântare, eu nu încetez să urmăresc reacţiile oamenilor. Le simt înăuntrul meu, le simt tristeţea sau fericirea sau spontaneitatea. Privesc lucrurile dinafară, dar apoi, le redau prin rolurile mele. Meseria asta, dacă eşti pasionat, nu se opreşte niciodată. Mereu eşti în căutarea unei expresii, a unui gest. Azi găseşti ceva, dar mâine totul se schimbă, pentru că tu însuţi nu mai eşti acelaşi. Orice moment e diferit de cel dinainte, iar acest "diferit" mă preocupă pe mine foarte mult. Aşa ard eu, la nou, la altfel.
- Andi, să nu încheiem fără să le spunem cititorilor unde te pot vedea în stagiunea de toamnă sau pe ecrane...
- Desigur. La Nottara joc în cinci spectacole. "De-ale Carnavalului" (în regia lui Claudiu Goga), în "Vestul singuratic" (în regia lui Cristi Juncu), "Mărimea contează" şi "La doi paşi de Mullingar" (premieră în septembrie), şi "Iarna" (în regia lui Mănuţiu). La Odeon sunt în "Jocul de-a vacanţa". La Teatrul de Artă joc în "Când timpul stă pe loc", iar la Ploieşti am trei spectacole: "Avarul", "Vrăjitoarele din Salem" şi "Central Park West". În film, tocmai am terminat "Luca", în regia lui Horaţiu Mălăele, care sper că va avea premiera în toamnă, şi acum sunt în discuţii pentru un nou film, dar e încă în fază de proiect. În plus, sper să începem sezonul doi din "Hackerville", la HBO. Cam atât cred...
Secvenţă din acelaşi film
- Cam atât? Este enorm! Când mai ai timp pentru tine, pentru ai tăi?
- Eh, câteodată am cam puţin, dar uite, acum, vara, sunt mai mult acasă. Dar pentru mine munca nu este niciodată o corvoadă, nu simt nevoia de vacanţă sau de timp liber. Cred că singurul lucru pentru care nu găsesc răgaz este scrisul. De mult gândesc un scenariu de film, dar tot nu apuc să-l scriu. Îmi doresc foarte tare să fac asta, să regizez un lung metraj. În rest, Doamne, am tot! Sănătos să fiu. Sună bătrâneşte, ştiu, dar chiar absolut totul e rezolvabil în viaţă, dacă eşti sănătos. Lipsa sănătăţii este cel mai grav lucru care ţi se poate întâmpla, restul sunt mofturi.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
