21 iulie 1998. Mă aflu la Bistrița-Năsăud în "călătorie de plăcere". Așa cel puțin susține prezența corpului meu fizic aici... Mă prefac interesată să revăd fotografii de familie. Sora cea mai mică a mamei mele, Buji (o cheamă altfel, dar așa îi spuneam în copilărie), doamnă realizată profesional, cu poziția socială de invidiat în orașul adoptiv, mătușă, cum s-ar zice - de care mă despart doar șase ani, 500 de km tereștri și o infinitate de alte nimicuri, îmi oferă fără nicio bănuială albumele și pungile doldora de poze. Ne uităm împreună. Îmi explică precipitat ce și pe cine nu știu. Mă documentez lent, fără să mă trădez. În schimb, simt cum fabric adrenalină... Sună telefonul. Rămân singură preț de... dă Doamne să vorbească mult... și o găsesc. Poza cu Goldanul! Îmi tremură mâinile. Nici nu mă uit bine, să nu pierd timp. Cu mișcări sigure, o strecor în geanta nouă, cu multe compartimente și fermoare. Gata...
Puiul din șanț
Când s-a întors din America, Tudor, tatăl Anei, tâmplar harnic și talentat, nu și-a pricopsit cu mare lucru familia. Patru ani trudiți aiurea, printre străini, în timpul crizei din '33, au însemnat doar dor și speranțe fără cheag. Un puișor de curcă alb, mic și speriat a fost cadoul pentru Anuța. Îl găsise "americanul" (așa i-a rămas lui Tudor numele), în drum spre casă, într-un șanț, pe lângă Mânăstirea Cucoș.
Puiul nu părea bolnav. Era doar flămând și părăsit. Florica, mama Anei, l-a pus repede pe picioare. Nu se mai știe cine i-a spus prima oară "Goldanul". Florica, probabil, femeie frumoasă și fără carte, dar dăruită de Cel de Sus cu un grai expresiv și spumos.
Creștea Goldanul cu boabe de strugurași stafidiți, cu ierburi numai de el știute, din grădina pe care, odată cu trecerea vremii, începuse s-o patruleze, paznic de gală și onor. Anuța se împrietenise cu el. Îi plăceau pașii eleganți, firea reținută dar fermă, cum se bucura fâlfâind larg din aripi, cu gâtul întins spre cer. Pentru un orfan, creștea neașteptat de bine, fără angoase și melancolii. Sau poate simțea că Ana îl ocrotește și că între ei s-a creat o legătură peste fire. Era purtat peste tot. Când se ducea "de vale", Anuța sărea într-un picior, tot drumul. Goldanul o urma credincios și deja conștient că are în grijă el, bărbatul, o Lolită frumoasă, de 10 ani.
Vara următoare, Ana a mers la păzit bostana. Așa trebuia. Făceau de serviciu cu rândul. Ea - în timpul zilei, taică-su - noaptea. Marele bodyguard alb, Goldanul, căra într-o punguță aninată de grumaz mâncarea fetiței - nuci, pâine proaspătă de casă și un fagure mare din stup. Locul unde creșteau dovlecii aurii era frumos de-ți umfla pieptul plânsul, ca toată țara asta cu destin de Cenușăreasă fără prinț... Cu spatele în iarbă, cu ochii închiși, Anuța visa la școala de la oraș și la câți bani i-ar trebui pentru un internat unde să învețe carte mai bună. Goldanul îi ciugulea țânțarii de pe obraji, înainte ca ei s-o înțepe. Cum reușea, fără s-o ciupească, rămâne secretul lui. O vară întreagă a păzit-o pe Ana, de se minuna ulița cum o piele așa albă și gingașă, borangic de catifea, nu are niciun semn de pișcătură. Într-o zi, puțin înainte de prânz, Anuța s-a întins visând la ale ei. Goldanul vâna cu sârg țânțarii.
- "Nițoo...! Fa! Haida repede încoace!", strigă Tudor apărut pe nepusă-masă. Venise s-o cheme pe Ana la masă, masă mare, că era Sfânta Maria Mică și se reuneau neamurile și vecinii la iarbă verde. Chemaseră și fotograful. Atunci a fost făcută poza - Ana cu Goldanul în brațe, alături de rude și vecini.
Către toamnă, la păzit via, același deja vestit tandem, fetița și curcanul. Se înțelegeau din ce în ce mai bine. Anuța obținuse de la Florica și Tudor clauza păsării celei mai favorizate pentru albul ei Goldan. Nicio împrejurare din lume nu va îndopa cu nuci acest curcan, niciun rom nu-l va frăgezi, niciun... Nu vreau să-mi închipui ce ar mai fi putut urma, pentru că nu mai era cazul. În acel colț de lume, puțini erau cei care-și călcau cuvântul, și Ana era liniștită la gândul că ea și Goldanul vor crește și vor îmbătrâni împreună. Oare cât trăiește un curcan, unul așa, deosebit, nu ca alții...?
Măcel în vie
Se apropia culesul. Avea Anuța o rochiță roșie, pe care și-o făcuse singură, de-i venea turnată. Știa asta și erau mândri amândoi, ea și curcanul (care între timp arăta ca un culturist autentic). Ca de obicei, Goldanul ceruse voie să ciugulească din boabele căzute pe jos și se plimba agale printre rândurile de viță. Anița, cu genunchii în iarbă, urmărea cu ochișori verzi-aurii (ca Otonelul) o gărgăriță de culoarea minunatei rochițe noi. "Boală", tăurașul vecinilor (și el la păzit via), sărise pârleazul într-o aventură promițătoare. Să fi fost de vină rochița cea roșie a fetiței? Veni pe la spate, cât de tiptil o poate face un tăuraș de aproape 100 de kilograme, și o luă pe Anuța ușor cu cornițele. Fetița făcu, fără voia ei, o tumbă. Inimioara începu să-i bată mai repede. Amuzat, tăurașul reluă mișcarea, dar mai în forță. Altă tumbă. O corniță o rănise deja la tâmpla dreaptă. Și încă o tumbă. Anuța devenise o minge. Nici nu putea să strige, paralizată de spaimă. Tot corpul îi era plin de împunsături. Nici nu mai putea respira. În timp ce spunea în gând "Tatăl Nostru", auzi țipătul disperat al Goldanului. Povestea se petrecea între două rânduri de vie. Goldanul alergă pe rândul vecin până la capăt, intră pe rândul unde se da lupta și se apropie vitejește. Ajuns la câțiva metri de potențialul ucigaș, sări cu elan într-un zbor pe care, poate, neam de neamul lui nu l-a mai făcut vreodată. Ana stătea ghemuită, incapabilă să facă vreo mișcare. Tăurașul, pomenit cu marea pasăre albă pe cap, înțepat zdravăn în creștet de ciocul devenit pumnal, dădu înapoi. Dar Goldanul voia răzbunare. Și măcelul începu. Din crâmpeiele pe care le putea vedea, Anuța realiza că unul din cei doi va învinge și acesta nu putea fi Goldanul.
- "Goldane! Oprește-te!... Goldane, destul!", țipa Anuța, fără să țină cont de sângele care-i brăzda obrazul. Goldanul, furios, surd și orb, îl ciupea pe taur cu forțe uriașe. Brusc, "Boală" făcu o întoarcere rapidă, rupse aracii și o luă la fugă. Curcanul, după el. Când "Boală" era deja la alt capăt al viei, Goldanul se întoarse aproape în zbor la Anuța lui. Fetița plângea cu sughițuri, ea, care atât de rar se smiorcăia. Smerit, jumulit, dar fericit, curcănașul cel viteaz se tupilă, așa mare cum era, în brațele firavei lui domnițe. Au stat așa, îmbrățișați și speriați, până i-a găsit tata Tudor, către seară.
La umbra nucului bătrân
Stau și mă întreb dacă să mă opresc aici, la sacrificiul fără măsură al, da, pot să spun așa, nobilei păsări albe, sau să vă povestesc tot, până la capăt. Dar nu toate "end"-urile sunt cu "happy".
Goldanul, în timpul luptei, și-a frânt gâtul. Au observat abia a doua zi. Acolo unde străluceau mărgeluțele rubinii era rana. Tot roșie, dar sângerie. Florica și Tudor i-au îngrijit pe amândoi. Pe Anuța au făcut-o bine cu felii de cartof crud. Au înfășat-o în tuberculi ca pe un bebeluș, și după trei zile, fetița era pe picioare. Nu-i spuseseră nimic de Goldan. Când l-a văzut cu atela în jurul gâtului și pielicica de miel care-i înfășura grumazul, a izbucnit, pentru a doua oară în trei zile, într-un hohot sfâșietor. Simțea că nu va fi bine. Goldanul a rezistat până pe 21 noiembrie, cu o zi înainte ca Anuța să împlinească 11 ani. L-au înmormântat la rădăcina nucului cel mare, de lângă poartă.
*
În noaptea de 13 spre 14 iulie 1998, la aceeași oră la care, acum patru ani, ne-a părăsit tatăl meu, Anuța, mama mea, s-a dus și ea în lumea de dincolo. Sub tâmpla dreaptă, unde a lovit-o tăurașul cel furios, crescuse o tumoră rea, din zodia racului... S-a chinuit Ana trei luni încheiate, cu zâmbetul pe buze, pentru că toate clipele sunt un dar de la Dumnezeu, și ce fericire mai mare poate fi pe lumea aceasta, decât să te bucuri de darurile Lui, lăsate din belșug pe pământ? Cu ochii sclipind de dorința de a mai sta puțin, a lăcrimat o singură dată, pe 10 iulie, când m-a întrebat de poza cu Goldanul. Peste doar trei zile un "taur mare și negru" a luat-o cu el, iar eu, nevolnica, deși m-am luptat, nu l-am putut opri. Iar Goldanul, demult plecat, nu mai era, să vină s-o salveze...
*
P.S. Zilele trecute, doamna dr. Maia (nu-i spun și numele de familie, să nu sune a propagandă), cunoscută bioterapeută și clarvăzătoare, mi-a spus așa, dintr-odată:
- Știi, Victorița, am văzut-o pe mama ta. E frumoasă, zâmbește, sunt doi copii cu dânsa, parcă ar fi gemeni... Tu ai mai avut frați?
- Nu, doamnă Maia, sunt probabil frățiorii ei, care s-au prăpădit de difterie, în timpul războiului. A fost molimă grea. Ceilalți au scăpat ca prin minune... "Dar pe mine mă mai iubește?", întreb eu, prostește.
- Sigur că te iubește, spune doamna Maia. Și parcă mai era ceva acolo, zău că-mi vine să și râd de ce văd câteodată..., continuă, vizibil amuzată.
- Ce anume? Hai, spuneți, că știu să discern...
- Parcă ar fi un curcan mare, alb...
VICTORIA VARLAAM (fata Anuței)