"Regina" de la Wimbledon

Ciprian Rus
Turneul de tenis de la Wimbledon are ceva cu totul și cu totul special, ceva ce banii (aruncați cu ostentație, în zilele noastre, din toate părțile) nu pot, din fericire, cumpăra.

Wimbledonul, cu clubul său select, "All England Club", înființat în urmă cu 150 de ani, are, întâi de toate, tradiție. Nu doar istorie, ci și tradiție, căci tradiția înseamnă mai mult decât atât, înseamnă respect, înseamnă grijă față de trecut. Din astea vin, apoi, toate celelalte: din asta vine dis­tinc­ția albului impus cu strictețe în ți­nuta sportivilor, din asta vine farmecul gazonului englezesc, atât de greu de întreținut, dar atât de frumos de privit din tribună și de la televizor, din asta vine eleganța lojelor oficiale, acolo unde n-ai ce căuta în blugi, din asta vine eticheta care te face să te simți atât de special, indiferent că ești simplu spectator, simplu reporter, fostă mare glorie invitată la marea finală sau vreo notabilitate britanică. Turneul de la Wimbledon este unul cu totul și cu to­tul special, iar o finală la Wimbledon es­­te cu atât mai specială. Prin perfor­man­ța calificării sale în finala londo­neză, Simona Halep ne-a făcut pe toți păr­tași la povestea plină de ștaif a Wimbledonului. O performanță sporti­vă în sine, calificarea Simonei în finala de la Wimbledon, un privilegiu în sine pen­tru noi, suporterii ei dintr-o Ro­mâ­nie care nu are nici măcar un teren de tenis pe iarbă!
Cu prințesele Kate și Meghan pre­zente în tribună, sâmbătă după-amiaza (încă un mic detaliu despre ce în­seam­nă Wimbledonul) întrebarea care se punea era cine va fi "regina": puternica și experimentata Serena Williams, cea mai bună tenismenă din istorie, reve­nită, la 37 de ani, în circuit, doar ca să bată recordul turneelor de mare șlem câștigate (avea 23 în palmares la ora finalei!), sau "fata noastră", Simona, ve­nită cu șansa a doua în finală, con­form specialiștilor, mai ales pentru că juca pe o suprafață de iarbă, cu care nu se împăcase prea bine până în acest an. Povestea se știe: Simona ne-a scurtat cât a putut de mult emoțiile, cu un scor istoric, 6-2, 6-2, în doar 55 de minute, în fața unei adversare care câștigase no­uă din cele zece dueluri directe prece­dente.
După un 2018 fantastic, în care a fost mereu pe locul 1 mondial și în care a câștigat primul său mare turneu, "Roland Garros"-ul, Simona a încercat să mai dea jos din presiunea uriașă a ultimilor ani și să se bucure mai mult de ceea ce i se întâmplă. Mulți au luat asta drept relaxarea "tipic românească" a celui care s-a văzut cu milioanele în cont și "cu sacii în căruță". Victoria de la Wimbledon, obținută cu stil și cu atitudine, cu ștaif, în ton cu locul, la fel ca și durele partide de până în finală, sunt o frumoasă revanșă luată de Simo­na. Dacă mai exista vreun dubiu, el a fost spulberat prin câștigarea celui mai greu trofeu posibil și, mai ales, în cadrul ideal pentru încoronarea unei re­gine, la Wimbledon, pe gazonul de la "All England Club". La 27 de ani, Si­mona calcă sigur pe urmele marilor nu­me ale sportului nostru - Nadia Co­măneci, Ivan Pațaichin, Gică Hagi, Elisabeta Lipă sau Ilie Năstase. A fost luni la rând numărul 1 mondial, are deja două trofee de mare șlem la simplu (la fel ca Năstase), are deja cinci mari finale jucate, are o finală de FED Cup cu naționala României. Mai are timp destul să revină pe locul 1 și să câștige alte turnee majore. Dar ma­rea ei ambiție e să câștige o medalie la Jocurile Olimpice de la Tokyo, de anul viitor! Ar fi o victorie mare pentru o Românie care, chiar dacă nu i-a oferit sprijin și condiții când avea nevoie de ele, i-a arătat mereu dragostea, peste tot pe unde a jucat prin lumea asta...