ANDREI RUNCANU - "Esențialul e să nu uiți să te bucuri"

Face film, face teatru, scrie cronici de ci­nema. În restul timpului, Andrei Run­canu e fotograf. Pasionat în egală mă­sură de fotografia pe peliculă și de lumile digitale, a lansat la apă și o platformă online. Concepută în limba engleză, "STORY OF" adună laolaltă pasio­nați de povești și fotografie de peste mări și țări. De vorbă cu un fost olimpic la informatică, într-o dimineață răcoroasă, cu lumină în obiectiv.

- Bună dimineața! Ce faci, Andrei?

- Bună dimineața, Dia! Toc­mai îmi pregăteam o omletă. Azi am un shooting foto, pentru un catalog al unui brand din Pa­ris, și va dura multe ore, așa că nu-mi permit să plec nemâncat.

- Ești nerăbdător să începi lucrul?

- Da, dimineața am chef de treabă. Deocamdată fac mental inventarul: să nu uit bateriile, să nu uit blenda, să nu uit cardurile etc.

- Fotografiezi pe film sau digital?

- Azi voi lucra digital, dar în general foto­grafiez pe film. În ultimii doi ani, toate campaniile de mo­dă pe care le-am făcut au fost pe film. E ceva ex­trem de rar în România.

- De ce iubesc fotografii atât de mult foto­grafia pe film, nu e o teh­­nică depășită?

- Filmul e ca vinilul pentru ascultătorii de mu­zică. Unii o fac că e cool, alții pentru că vor să tră­iască o stare pier­du­tă, iar alții, pur și simplu pentru că iese mai bine. E și la mine un pic de nos­talgie. Mama mă po­za mereu când eram co­pil cu un aparat pe film. Încă mai păs­trez un film nedeve­lopat de când e­ram mic, sunt curios da­că mai poate fi salvat. E și far­me­cul aș­teptării, al de­velo­patului, plăcerea de a-ți lăsa câ­te­va zile dis­tanță până des­coperi ce a ieșit. Dar to­tuși mo­tivul principal ră­mâne acela că filmul va oferi întot­deauna o calitate sporită. Dacă visezi să înrămezi vreodată o fotografie, trebuie să iei în calcul fotografia pe film.

- Tu tocmai ai făcut-o! Pentru expoziția "Actor. Actori", care a avut loc recent în foaierul Teatrului de Comedie, ai înrămat 45 de portrete ale colegilor tăi de breaslă. Cum e să fii actorul fotograf?

- Faptul că sunt eu însumi actor, mă ajută să înțeleg stările celui din fața mea, să-mi dau seama ce frici și ce bariere are, dacă își pune sau nu o mască, dacă ține sau nu să fie perceput într-un anumit fel. Mă ajută să mă conectez mai ușor cu el. În fond, ce vezi într-un portret e legătura dintre subiect și fotograf.

- Ce aparat ai, Andrei?

- Am un Hasselblad și un Mamiya pe film for­mat mediu. Am și un aparat clasic, de 35 mm, dar când foto­gra­fiez pentru mine, aproape întotdeauna fotografiez pe format mediu.

- Și porți tot timpul aparatul la tine?

- Nu, o făceam într-o vreme, acum nu mai fac asta, e incomod. Pentru lucrurile întâmplătoare, avem cu toții telefoane mobile. Am acasă un Rollei 35, e cel mai mic aparat foto din lume, in­tră în buzunarul de la cămașă. Dar e foarte greu de folosit pentru instantanee.

- Azi, toată lumea poate face o fotografie cu telefonul mobil. Tu ce urmărești când foto­gra­fiezi, ca să faci diferența?

- Nu contează prea mult ce fotografiezi, ci cum fotografiezi. Fotografia e ceva din ce ai văzut la un moment dat, o frântură din ziua pe care ai petre­cut-o. Ce contează pentru mine e emoția pe care reu­­șești să o surprinzi. Mă bucur când o fotografie reușește să te facă să uiți de tine, când nu pleci repede din fața ei.

- Ce vezi în fața ta acum, Andrei?

- Sunt chiar în living, în­tr-un colț sunt foto­grafiile noas­tre din vacanțe, în alt colț sunt foto­grafii de-ale mele și desene ale Irinei (Marinescu, creatoare de modă n.r.).

- Irina desenează, tu fo­to­grafiezi. Aveți și pro­iecte îm­preună?

- Da, aproape toate. Într-un fel, ne-am devenit indis­pen­sa­bili. Suntem foarte prezenți unul în procesul artistic al ce­luilalt, discutăm, ne inspirăm unul de la altul. Faptul că ne potrivim pe atât de multe pla­nuri și avem gusturi asemă­nă­toare face ca Irina să fie pri­mul om căruia îi cer sfatul.

- Și studioul unde-l ai? Tot acasă?

- Studioul meu e într-o casă foarte frumoasă din Co­troceni. Dar tot ce ține de postproducția foto­grafiilor, prelucrare, scanare etc. fac în micul birou de aici.

- Ia-ne și pe noi înăuntru... Ce putem vedea?

- Monitorul, scannerul, un afiș cu Batman, două desene cumpărate în Tokyo, o muzicuță... Și peretele ăsta cu fotografii, pe care în fiecare di­mineață cad niște raze de soare și, pe rând, ba una, ba alta din ele primește atenție.

- Andrei, ai câștigat olimpiada de informatică pe țară, ai fi putut fi un foarte bun pro­gramator, de ce ai abandonat drumul ăsta?

- Nu mi se pare că l-am abandonat de tot, dovada e că în tot ce fac cu fotografia mă folosesc de abi­litățile mele într-ale com­pu­terului. Par mo­duri de operare diferite, ele în fond sunt comple­mentare. Echi­li­brul ăsta al universului ține și de matematică, și de emoție. Și una fără cealaltă nu poate exista. Tocmai faptul că am câștigat olim­pia­da de infor­matică pe țară (lucru care mi-a asigurat intrarea la facultate fără concurs) m-a făcut să mă relaxez și, în loc să stau să învăț pentru admitere, am jucat într-o piesă de teatru pentru liceeni și am desco­perit o pasiune care m-a dus mai departe. Dacă nu m-aș fi descurcat așa bine la matematică, nu aș fi de­prins prea ușor nici func­țio­narea unui aparat foto. Dacă nu aș fi avut de mic în casă un com­pu­ter, nu aș fi știut azi cum să cons­truiesc un site sau să creez un afiș, lucruri care m-au ajutat în cariera de fotograf.

- Ești actor, cronicar, fotograf. De ce ai nevoie de atâtea forme de exprimare? Nu te puteai opri la una?

- De jumătate de an m-am apucat și de pian. N-am de gând să devin pianist sau să țin concerte și nici nu m-am apucat de pian pentru că nu mi-ar fi de ajuns fotografia, ci pentru că îmi face, pur și simplu, plăcere. Cred că anumite note nu se pot cânta decât la anumite instrumente. Pianul solicită anumite părți din mine pe care fotografia nu le poate atinge. Fiecare pasiune mă face să manifest laturi diferite ale mele și să mă descopăr din alte și alte unghiuri. Pare complicat, așa, când explic, dar nu e. Esențialul e să nu uiți să te bucuri. Viața e dans și muzică, cum spunea Alan Watts.

- Recent ai lansat și o revistă, STORY OF, o platformă care pare să adune laolaltă aproape toate pasiunile tale: de la fotografie, la scris, la webdesign.

- Îmi doream foarte mult să creez un loc unde să poți experimenta liber, o platformă ca­re să spri­jine cre­a­tivitatea oamenilor și să împrăștie printre ei o poftă contagioasă de a încerca lucruri noi. Am conceput-o în limba engleză, pen­tru că mi-aș dori să pro­mo­văm artiștii noștri și în afa­ră. Și are la ba­ză ideea de poveste, pen­­tru că suntem cu toții parte dintr-o po­veste. Ăsta e, de alt­fel, și motto-ul re­vis­tei noastre: o po­veste fă­cută din po­vești.

- Ai apucat să-ți bei cafeaua de când vorbești cu mine?

- Am apucat. Ca­feaua e lucrul cu care încep ziua. Am și eu micul meu ritual: fac cafeaua, hră­nesc câinele și pisica, le pun apă și-apoi, dacă nu trebuie să fug la treabă, stau cu Irina și facem pla­nuri. Azi e chiar răcoare și plăcut în București.

- Dar dacă ai putea călători înapoi în timp, ce dimineață ți-ai dori să retrăiești?

- Cea de anul trecut, de ziua mea, din Tanger. Era prima zi acolo, în vila superbă a unui francez. Cântau cocoșii. Geamul era deschis, adia vântul și se simțea miros de mare. Am deschis ochii și Irina era deja la fereastră.

- Și acum, la final, hai să ascultăm și niște muzică. La ce melodie dai play în dimineața asta de iulie?

- La "Giorgio by Moroder", de la Daft Punk. Am ascultat-o și ieri, și alaltăieri. Cred că o s-o as­cult și azi.