CORINA GRIGORAȘ - "Mi-ar plăcea să cresc ca aluatul de pâine"

"Naționala" de teatru tânăr din Piatra Neamț

Corina Grigoraș este una dintre cele mai talentate actrițe din trupa Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, trupă plină ochi de tineri actori, debordând de energie și talent și care n-au prejudecata provinciei. De curând, Corina și-a împlinit un vis mai vechi: a ajuns, în sfârșit, să lucreze cu mult "râvnitul" regizor Radu Afrim, la un spectacol dulce-amar, despre singurătate pe un text scris chiar de el. Intitulat "Sub fiecare pas este o mină ne­ex­plodată dintr-un război neterminat cu tine", textul dramatic a văzut lumina scenei acum, la finalul stagiunii, și a fost deja selectat la Fes­tivalul Național de Teatru.

"Îmi doresc de ani de zile să lucrez cu Radu Afrim"

- Joci un rol important în ultima pre­mieră a lui Radu Afrim. Cum a fost întâl­nirea cu acest regizor atât de prețuit?

- Fiecare personaj din spectacol este important, fiecare dintre noi, cei din spec­tacolul "Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine", suntem personaje principale, pentru că am avut noro­cul ca Radu Afrim să scrie un text pentru noi, pentru fiecare dintre noi, inspirat de fiecare dintre noi. Am citit un interviu făcut chiar de tine, cu Radu Afrim, în care vorbeați despre spectacolul lui, "Pasărea retro...", spectacol pe un text scris tot de el. Iar în interviul ăla spunea că i-a făcut un cadou trupei maghiare a Teatrului Națio­nal din Târgu Mureș, scriind textul ăsta, și că va mai face astfel de daruri și altor trupe dacă-l vor iubi și-l vor chema să lucreze cu ele. Asta în­seam­nă că s-a simțit iubit de trupa noastră din Piatra Neamț, dacă a ve­nit să lucreze cu noi. Și ne-a făcut și nouă un cadou. Mă bucur tare că o păr­ti­cică din cadoul ăsta fain a fost și pen­tru mine! După părerea mea, Radu este un regizor care oferă foarte mult acto­rului. Dar o face subtil, uneori nici nu-ți dai seama pe moment.

- Într-un spectacol foarte trist, personajul tău e contrapunctul vesel. Cum ați ajuns la acest personaj pe muchie de cuțit, între râs și plâns?

- Cred că așa l-am inspirat eu pe Radu, în direcția aia. Mie îmi place mult să râd și îmi place să-i fac și pe alții să râdă. Norocul meu a fost că l-am făcut și pe el să râdă. Că a gustat umorul meu. Din­­colo de asta, mie mi se pare că el e un foarte bun psiholog, vede pur și simplu prin tine. M-a intuit imediat, așa mi s-a părut. Și m-am simțit liberă în lucrul cu el. Și-apoi, nici nu știu cum s-au legat lucrurile, de am ajuns la per­sonajul ăsta.

- Povestește-ne despre femeia pe care o joci.

- Joc pe doamna cu Chihuahua sau Cuchihuahua (că s-a transformat în nume la un moment dat). Așa, la prima vedere, e o femeie care tot timpul are ceva de comentat, genul de femeie casnică, fără preo­cupări intelectuale sau scopuri mărețe, în schimb e autentică, nu se ascunde după norme și politețuri, ce-i în gușă-i și-n căpușă, chiar dacă de multe ori pare că dă cu bâta-n baltă. Dar de fapt, e și ea destul de chinuită, locuiește într-un spa­țiu extrem de mă­runt, cu ma­ma, soțul și că­țelușa chi­huahua Van Gogha, singura care-i aduce, de fapt, bucurie în via­ță. Și mama, și so­țul, par a nu fi deloc pre­zenți. Trăiesc în amorțire, mama ui­tân­­du-se toa­tă ziua la televizor, pe "canaluri toxice", soțul mo­țăind în fo­to­liu ("sin­gura chestie vie dân el e mațele care tân­jește dupe salata dă biof"). Parcă sunt două contu­ruri, atât, două siluete din carton, decupate. Dar care sufocă, ocupă foarte mult spațiu.

- Cum te-a îmbogățit întâlnirea cu Radu Afrim?

- Când eram în facultate, mergeam la toate reprezentațiile spectacolului "De ce fierbe copilul în mămăligă". L-am văzut de cel puțin 15 ori, fără să exagerez. Și mai apoi, am continuat să-i văd spectacolele, în măsura în care am putut să ajung prin locurile în care se jucau. Așa că nu cred că o să te surprindă absolut deloc dacă îți zic că îmi doresc de ani de zile să lucrez cu Radu și că mă bucur enorm că am avut întâlnirea asta, care a fost una fericită pentru mine. Sper că și pentru el. Cum m-a îmbogățit întâlnirea cu Radu Afrim? Cu un spec­ta­col cu care mergem în FNT, pe care publicul de la Piatra Neamț deja îl îndrăgește, cu un personaj de care râdem, dar a cărui poveste, în adâncuri, e tristă, cu amintiri din perioada de lucru la spectacol, care mă fac să râd, cu faptul că mi-am depășit frica de monoloage (Radu nu știa asta, dar eu prin­sesem frică de monoloage și am observat că de câte ori mă tem să fac ceva pe scenă, în scurt timp sunt pusă față în față cu frica mea și trebuie să o depășesc), deci, încă o dată, se con­firmă că Radu Afrim e regizorul care te scoa­te din zona de confort, te provoacă, te-ajus­tează, te ridică, te coboară, te sucește, te-nvâr­tește, te ține în priză, te trece printr-un carusel emoțional, te vrea viu, proaspăt, maleabil!

"Dragostea la prima vedere, la mine a durat"

- Și acum, spune-mi despre tine: cum ai devenit actriță?

- Mi-am dorit și-am devenit! Asta e pe scurt. De la dorință până la îndeplinirea ei, a fost un drum interesant de vreo 10 ani. Întâi am fost studentă la ASE, abia apoi la actorie. După anul doi, am plecat în SUA și am rămas acolo pentru trei ani, cu dorința de a studia actoria de teatru acolo. Era mult prea scump și nu am reușit să-mi îndeplinesc visul ăsta, așa că într-o zi, după trei ani de lucrat într-un bar, mi-am făcut valiza și-am plecat. Prietenii mei de-acolo nu m-au crezut. Au zis că e o toană. Abia când mi-a venit biletul de avion, au văzut că eu vorbeam serios. "Eu mă duc înapoi acasă, eu vreau să fac teatru." Și am reluat facultatea, aveam 27 de ani când am terminat-o. Și în luna în care am împlinit 28 de ani, m-am angajat la Teatrul Tineretului. Și atunci am început să devin actriță.

- De când ai simțit atracția scenei?

- Eram în liceu, la Brăila, și am început să merg la teatru, la "Maria Fi­lotti", cu prietenii mei, și m-am îndrăgostit la prima vedere de scenă, și, deși se zice că dra­gos­tea la prima vedere nu durează, la mine a durat. Mi-a înflorit așa, ușor, în minte, do­rința asta de a deveni actriță. A fost ciudat pentru că nu am artiști în fa­milie, ai mei sunt ingineri amândoi, iar eu mergeam pe un drum extrem de prag­matic, ca să zic așa. Eram la liceu la clasă cu profil real, făceam foarte multă mate­matică, mă pre­gă­team să dau admitere la ASE. Și a început să mi se înfiripe dorința asta ­cu teatrul și nici măcar în min­tea mea nu lăsam ideea să prindă contur, d-apoi s-o mai și zic în gura mare! Și la un moment dat, într-o după-masă, acasă cu ai mei, mi-a zburat așa, pur și simplu, din gură, parcă inde­pen­dent de voia mea, că eu aș vrea să fiu actriță. S-au uitat ai mei ca la felul paișpe la mine. Mama mi-a zis: "Cum așa? Nu te-am auzit niciodată până acum că îți dorești asta!". Ei bine, nici măcar eu nu mă auzisem. Și mai sunt și încăpățânată. Dacă îmi doresc ceva cu adevărat, mă duc așa, cu totul îna­in­te, mă arunc, nu mai con­tează obstacolele. Asta nu e neapărat o calitate. Am un exemplu care ex­pri­mă cel mai bine treaba asta. Eu am făcut pelerinajul Camino de Santiago. Am mers 709 km pe jos, în vara lui 2011. Evident, când mergi atâta drum pe jos, e foarte important cu ce ești încălțat. Eu, teo­retic, aveam încălțămintea per­fectă pentru o astfel de aventură, doar că avea un mic mare cusur: mă strângea. Și eu ce-am făcut? Am mers înainte în că­poșenia mea, cu dureri incre­dibile. Mă opreau zilnic oamenii să mă laude că ce puternică sunt, bra­vo în stânga, felicitări în dreapta, eu cu picioarele varză, dar hotărâtă să merg pe drumul meu. Dar nu m-am gândit o secundă să-mi schimb încălțămintea. Și nu pentru că nu mă ducea capul, cred că nu aveam nici bani, nu prevăzusem în buget o cheltu­ială de cel puțin 100 de euro și, pur și simplu, nu luam în cal­cul decât că eu trebuie să ajung la capăt, eu trebuie să fac drumul ăsta și punct. În fine, ideea e că într-o zi a venit un tip la mine și mi-a zis că nu sunt puternică, ci sunt pur și simplu încă­pățânată. La modul negativ. M-a dus la spital. Aveam ten­dinită la ambele căl­câie. Până la urmă, mi-am cumpărat niște pan­tofi ieftini, dar buni. Cam așa. Adică eu merg înainte hotărâtă, nu mă uit în dreapta, nu mă uit în stânga, dar uneori îmi îngreunez singură parcursul.

- Ai amintiri de la primele tale ex­pri­mări artistice?

- Prima dată am jucat Scufița Roșie, când eram la grădiniță. Dar nu-mi amintesc decât că aveam o fustiță roșie cu buline albe și o bluziță albă foarte frumoasă, dar care îmi intra greu pe cap. Altfel, îmi amintesc că mergeam la cursuri de chitară în liceu și plângeam, când mă punea să cânt cu vocea, pentru că ziceam că nu am voce. Și știu că profu' de chitară a chemat-o pe mama și i-a zis: "Nu știu, doam­nă, ce să mă fac cu ea. E perfecționistă. Cântă așa de frumos și ea plânge că n-are voce".

"Am legat ASE-ul de gard și-am dat la teatru"

- Unde ai făcut facultatea?

- Am făcut o facultate particulară în Bucu­rești, care cred că s-a și desființat între timp. Am ajuns acolo pentru că nimeni (poate că nici eu) nu a luat în serios ideea asta, ca eu să devin actriță. Părea probabil un moft. Adică eram stu­dentă în anul întâi la ASE, la o fa­cultate cu pre­dare în limba en­gleză, la buget, aveam înainte mare viitor mare, urma să în­groș și eu rândurile corpo­ratiștilor, dar mama mi-a ținut partea, a zis: "Hai, bine, dă la teatru, da taxa e mai ieftină la Spiru Haret, te duci acolo". Și acolo m-am dus. Am avut noroc de niște profesori minunați, Adriana Piteșteanu, Vlad Rădescu, Gheorghe Cea­ușu, Eugen Nicoară... Altfel, ca sa fiu sinceră și să n-o îm­pachetez frumos în hârtie colorată, multă vreme am simțit că am o etichetă în frunte, pentru că am fost la particulară și nu la IATC. Și cred că ju­mătate din etichetă mi-am pus-o singură. Mă simțeam un fel de rudă săracă, de la țară. Acum, du­pă aproape 8 ani și 25 de spectacole la Teatrul Ti­neretului, nu mai simt etic­heta asta! Iar dacă vă în­trebați ce s-a ales de ASE, nimic. Am legat ASE-ul de gard, după ce am făcut trei ani și-am dat la teatru. Culmea este că ai mei nu s-au împotrivit. Au făcut-o pentru scurt timp, pentru că nu știau cât e moftul unei ado­les­cente și cât e dorință reală. M-am pre­gătit pentru admitere cu ac­torul Bujor Macrin, de la Brăila, care, din păcate, nu mai este prin­tre noi. Când am plecat la prima întâlnire cu el, ma­ma m-a împins în lift, pentru că aveam emoții imense și dubii că e bine ce fac. Am zis că o să mă duc totuși la în­tâlnire și o să-i spun că mie îmi pla­ce teatrul, dar mai bine ră­mân spec­tator. Așa emo­ții aveam. La sfâr­șitul anu­lui doi de facul­tate, ai mei m-au văzut pe scenă, în piesa de li­cență a celor de la anul patru. După spectacol, tata mi-a zis să mă duc să-mi retrag do­sarul de la ASE. De-atunci, au fost alături de mine pe dru­mul ăsta și sunt mereu pre­zenți la spec­ta­colele me­le, ei fiind, oricum mari con­su­matori de teatru.

"Trupă de improvizație cu gagici"

- Cum ai ajuns la Piatra Neamț?

- După ce am terminat facultatea, cam un an de zile, am avut o trupă de improvizație numai cu gagici. Am mai făcut evenimente la petreceri pentru copii, teatru pentru copii la grădiniță, dar aveam deja 27 de ani și începusem să simt că pierd vremea cumva, că nu mi se întâmplă nimic, că mă irosesc. Aveam energie și potențial să fac lucruri, nu să stau acasă și să aștept. Începusem deja să mă gândesc la o altă carieră. Și, într-o zi, am văzut un anunț pe Facebook, că se fac concursuri de angajare la Piatra Neamț, la Bacău și la Tulcea. Și din toate teatrele astea, am ales să dau concurs la Piatra Neamț. Am zis: "Ok, mă duc la concursul ăsta, e ultimul, dacă nu-l iau, mă reprofilez".

- Ce te face să rămâi la Piatra Neamț?

- Eu nu m-am simțit privată niciodată de vreo experiență profesională, chiar dacă sunt într-un teatru de provincie. Dimpotrivă. Lucrez acum cu Gianina Cărbunariu, care e și managerul teatrului, tocmai am încheiat un proiect cu Radu Afrim, am lucrat cu Alexandru Dabija, cu Ada Milea, Daniel Chirilă, Alexandru Mâzgăreanu, Vlad Cristache, Bobi Pricop, Ana Mărgineanu, Eugen Jebeleanu. Am făcut teatru muzical, teatru non-verbal, teatru de păpuși - animație, teatru în vitrină, spectacole lec­tură. Am fost în multe festivaluri. Anul trecut am mers la FNT, anul ăsta mergem iar. Cred că sunt o no­rocoasă! Eu așa văd! Mă bucur că am ales să vin la Piatra Neamț, mă bucur că Liviu Timuș, di­rec­torul de-atunci al teatrului și cei din comisie (Tu­dor Tăbăcaru, Alexandru Dabija) m-au ales și ei pe mine și uite-așa, m-am ales și eu cu o mare fericire.

- Ai prefera să vii la București?

- Eu acum zic că nu. Profesional, că presupun că la asta se referă și întrebarea, îmi este bine aici. Sunt concentrată într-un singur punct. Când am plecat din București, am plecat și pentru că obosisem, nu mai suportam aglomerația, agitația, lipsa de răbdare a oamenilor, risipa de energie. Stau și eu și mă întreb, oare nu ești tu acum vulpea care zice că strugurii sunt acri? Dar nu cred. Îmi place trupa asta, teatrul ăsta, am mult de lucru, îmi place și orașul, deși mi-ar plăcea să fie mai viu, mai tânăr, mai plin de viață. Dacă vorbim despre asta, da, îmi lipsește componenta asta a Bucureștiului: că poți vedea mult teatru, că e multă lume tânără, faină, cu potențial și dorință de a face lucruri mișto, că ai mai multe de făcut, de văzut și că e aproape de mare. Dar pentru asta, poate că mai pot da uneori fuga, câte-o săptămână, până în Capitală, să-mi fac plinul și apoi să mă întorc aici, sub Pietricica, la teatrul meu.

"Mi-ar fi plăcut să am o voce monumentală"

- În spectacolele Adei Milea cânți la tot felul de chestii, de la instrumente muzicale la ustensile de uz casnic. Care e relația ta cu muzica?

- Relația mea cu muzica? Sunt urechistă, pur și simplu. Atât. Și mai știu să zdrăn­gă­nesc puțin, foarte puțin, la chitară, pentru că am făcut 3 ani cursuri de chitară în perioada liceului. Îmi place să cânt, tot timpul fredonez ceva, mi-ar fi plăcut să am o voce monumen­tală, explozivă, colosală. Multă vreme am crezut că nu am voce și chiar și acum mai cred asta - cred că am ureche muzicală, atât - dar dacă unii mai pricepuți la muzică decât mine îmi zic că e bine ce fac și dacă văd că nu se strâmbă nimeni când cânt, eu mă arunc cu toa­tă încrederea. Oricum, am ajuns de la a plânge în cabinetul profului de chitară, la a cânta pe scenă, în două spectacole marca Ada Milea și puțin și la Radu Afrim. Și dacă tot ai pomenit de Ada în întrebare, trebuie să zic că e minunată și că urmează să lucrăm al treilea spectacol împreună cu ea. De-abia aștept! Ea mi-a deschis apetitul pentru cântat în văzul lumii și-acum nu mai vreau să mă opresc.

- Ce îți dorești să ți se mai întâmple ca actriță?

- Îmi doresc să joc în continuare aici, la Piatra Neamț, să am întâlniri prolifice, cu regizori faini, să cresc cât mai mult, așa ca aluatul de pâine. În plus, mi-ar plăcea să mergem pe la festi­valuri în afara țării și să fac și film.