Pacienta în rochie verde

De unde vine oare iubirea şi unde se duce atunci când trece?

Sau poate nu trece şi stă mereu ascunsă în suflet, într-un cot­lon? Nu vorbesc despre pasiunile ce ard rapid, ca fo­­cul de paie, şi doar te pârjolesc, fără să te-mbo­gă­ţească cu ceva. Ci despre iubirea aceea mare, rară, zgu­duitoare, care te transformă, fără de care ai fi fost altcineva. Cine aş fi eu azi, dacă n-aş fi în­tâlnit-o pe Ana? Nu mă refer la viaţa co­ti­diană, ci la viaţa mea sufletească, profundă. Cu siguranţă că fără ea aş fi fost un om mai să­rac, mai puţin fericit.

Ana, o nălucă

Eram atât de tineri când ne-am văzut prima dată şi mi-e atât de-ndepărtată scena de-atunci, de parcă totul s-ar fi-ntâmplat în­tr-o viaţă anterioară, din ca­re numai amin­tirea Anei a rămas vie, pu­ter­nică, intactă, iar tot restul s-a di­sipat, s-a dus. Era toată doar doi ochi negri şi umezi şi uriaşi, şi o re­văr­sare de păr arămiu, care îi ajun­gea până la brâu. Şi un trup alb, fre­mătând de emoţie. Du­pă cum aveam să aflu mai târ­ziu, întot­dea­una au spe­riat-o grupu­rile mari de oa­meni şi privirile aţintite asupra ei. A fost ceva erotic şi-n acelaşi timp mistic în întâl­nirea noastră, ce n-a durat mai mult de un minut. Ne-am pierdut printre invitaţii de la petre­cere, însă în toată seara aceea şi în foar­te multe de mai târziu, imaginea ei se-ntor­cea, limpede şi puter­nică, şi mă ardea şi nu-mi dădea pace. Era acolo, în fiinţa ei, o provo­care, o chemare, dar şi o regăsire a două su­flete şi trupuri ce păreau prietene demult.
Trebuie să fi fost zece ani la mijloc, zece ani în care Ana a fost doar un nume şi o amintire năucitor de puternică, şi atât. Ori de câte ori m-am mai gân­dit la ea în răstimpul acela, m-am surprins că zâm­besc, că inima îmi bate mai tare, iar viaţa mea se trans­forma într-un semn de întrebare: oare sunt pe dru­­mul cel bun, nu-mi lipseşte ceva? Au fost anii în care am terminat facultatea de medicină, am ple­cat cu o bursă de studii postuniversitare în Franţa, şi apoi m-am căsătorit. Un capitol al existenţei me­le pe care mulţi l-ar considera prolific. Dar, chiar şi aşa, prins în mii de mici evenimente profesionale şi fa­miliale care mă ţineau ocupat, mintea şi mai ales inima îmi zburau, când şi când, la Ana. Curios e că nu mi-am pus nicio clipă întrebarea ce se cu­ve­nea măcar gândită, dacă nu şi rostită şi răsplătită cu un răspuns: De ce se fixase atât de puternic în ini­ma mea imaginea Anei? Oare nu eram un om îm­plinit, nu aveam ce-mi doresc? Pentru ce hră­neam năluca unei femei căreia doar îi atinsesem mâna în treacăt, când ni s-a făcut cunoştinţă?

Pacienta în verde

Un deceniu mai târziu, m-am pomenit cu un telefon de pe un număr necunoscut. De obicei, res­ping astfel de apeluri. În clipa aceea, privind însă micul aparat care zbârnâia pe birou, m-am gân­dit că dacă aş răspunde, ar pătrunde, poate, o mică sur­priză în ziua aceea de muncă, care se apropia de sfârşit. Ceva care să mă învioreze puţin şi să mă scoată din oboseală. Şi am răspuns. De la celălalt capăt, din neant, un glas ca o şoap­tă îmi readucea în prezent femeia la care mă gândisem ca la o a doua viaţă, atâta vre­me! Da, era Ana. Era Ana, care suferea de o boală rară, şi cum eu eram unul dintre puţinii spe­cialişti din oraş care avusese succese în ţinerea ei sub control, un coleg îi reco­man­dase să mă caute, poate o voi putea ajuta. Când a venit la spital, peste câteva zile, îm­bră­cată într-o rochie verde, vaporoasă, cu acelaşi păr bogat, arămiu, şi aceiaşi ochi uri­aşi, mi s-a părut că timpul se întoarce acolo unde-l lăsasem, în urmă, cu zece ani. Au urmat săptămâni de inves­tigaţii, apoi luni de tratament. (Cu permisiunea dvs., aş dori să nu intru în detalii legate de diag­nostic, teste, analize sau metode de terapie, fiind irelevante în poveste.) Ori­cum, dincolo de tot răul şi toată suferinţa, mi-am dat seama că tim­pul, soarta, habar n-am ce sau cine, ne mai dădea o şansă, deşi împrejurările nu erau la fel de luminoase ca în trecut. Şansă pe ca­re aş fi putut să jur că, de data asta, n-aveam s-o mai las să-mi scape printre de­­gete, aşa cum fă­cusem atunci, demult. Simţeam că noua mea întâl­nire cu Ana era o fereastră des­chisă spre fericire. Deşi n-aş putea să explic ce-mi dă­dea acel senti­ment. Poate faptul că, privindu-i mâi­­nile albe, de­licate, cu greu mă stăpâneam să i le ating. Sau pen­tru că, atunci când mă privea, ochii i se umezeau şi se făceau şi mai negri, şi ra­diau o chemare ca­re mă biruia. O aş­teptare supusă. Pentru cei ca­re nu mă cu­nosc, e bine de pre­­ci­zat că nu sunt nici pe de­parte un bărbat sentimental sau roman­tic. Mai multe fe­mei care au contat în viaţa mea m-au acu­zat că sunt rece şi lipsit de po­ezie. În cazul Anei, în­să, lucru­rile au stat di­fe­rit. Aş putea spune acum, pri­vind în urmă, că o luasem puţin razna. Doar puţin? Aştep­tam ca pe-o sărbă­toare fiecare zi în care urma s-o văd. Când apărea în cabinetul meu, se făcea pri­măvară şi în toiul ier­nii. Aerul din jurul ei era de-o sen­zualitate electrică. Mă pârjo­lea, mă zăpăcea. Doar faptul că era pa­cienta mea mă oprea să-i sar în întâm­pinare ca un nebun îndrăgostit ce ajun­sesem, şi să-i sărut mâinile sau s-o strâng în braţe. Îmi pier­dusem minţile, ce să mai spun! Şi nu mi-e deloc ruşine s-o re­cu­nosc. De la un moment dat, inima înce­puse să-mi bată bezmetică, cu două, trei ore înainte să vină ea. Apoi, chiar cu mai mul­te zile! După care, nici n-a mai ştiut să bată altfel. Mă purtam ca un adolescent îmbătat de iubire, deşi aveam treizeci şi cinci de ani. Era ca şi cum dra­gostea aceea care ne dăduse târcoale cu zece ani în urmă se întorsese acum cu forţe însutite. Dar la ce bun? Me­nirea mea în revederea noas­tră era s-o vin­dec. Ajunsesem, în pe­rioada aceea, să nu mai trec pe-acasă aproa­­pe deloc. Prefe­ram să-mi petrec nop­ţile în gărzi, la spital. A fost şi mo­­mentul în care m-am despărţit de soţia mea, care abia dacă mă mai vedea pe-acasă, iar când se-ntâmpla să mă vadă, în­ţelegea că su­fletul meu e în altă parte. Mă-ngropasem în mor­mane de tra­tate şi articole des­pre terapii de ul­timă oră, ce dă­deau rezul­tate în alte ţări. Mă con­sul­tam cu colegi cu mult mai experi­mentaţi decât mine, încercam im­po­sibilul. Şi, medical vorbind, am reuşit. Ana avea să iasă complet vindecată din po­vestea aceasta. De boală, însă nu şi de dragostea im­pal­pabilă şi ciu­dată care ne lega. Cu toate că sunt un om raţional şi deprins să pună diagnostice, să ana­lizeze până-n cele mai mici detalii com­por­ta­mente şi simptome, legat de ceea ce ni se întâm­pla nouă, nu găseam ni­cio explicaţie. De altfel, am şi fugit. Ce­va mă împiedica să transform pasiunea în rea­litate. Mă temeam că visul se va sfârşi, că nu voi pu­tea lupta cu banalitatea în care mor chiar şi cele mai mari iubiri. Un singur lucru pot spune: că, oda­tă cu Ana, sufletul meu devenise un loc ne­sfâr­şit, pe care numai ea îl umplea. Şi pentru asta nu trebuia nici măcar să fie prezentă. Simplul fapt că ea exista, oriunde în lumea asta, fie şi la mii de ani lumină distanţă, era de ajuns ca să mă facă fericit.

"Mulţumesc că mi-ai salvat viaţa"

Aveam să ne mai întâlnim apoi, o singură dată, după vreo douăzeci de ani. Pur şi simplu, am dat nas în nas pe stradă, în faţa unei cafenele din Salzburg. Ce destin să ne aflăm în acelaşi timp, într-un loc din lume, în care fiecare ajungea pentru prima dată? Pe aceeaşi străduţă, în aceeaşi clipă, pe aceeaşi parte de drum. Mi s-a tăiat răsu­flarea. Era aceeaşi Ana din urmă cu treizeci de ani. Într-o ro­chie turcoaz, cu părul arămiu prins la spate, în­tr-un coc uriaş. Timpul nu lăsase nicio urmă asu­pra ei. Doar desenase repezit câteva riduri firave sub ochii ei umezi şi mari. Eu, în schimb, eram alb la tâmple şi aveam cu vreo zece kilo­gra­me în plus. Dar chiar şi aşa îmbătrânit cum păream lângă ea, am avut un gând nebunesc: "E limpede, mi-am zis! Soar­ta ne aduce din nou faţă-n faţă, cu un scop. Acum nu mai e pacienta mea, nici nu mai sunt tinerelul de la acea petrecere îndepărtată, care n-a îndrăznit să se apropie de ea. A treia oară este cu noroc!" Din­tr-odată, însă, mi-am dat seama că s-ar putea să nu însemn nimic pentru ea. Îşi mai amin­tea oare prima noastră strân­gere de mână, peste care trecuseră zeci de ani? Ştiuse vreo clipă ce am sim­ţit pentru ea, cât timp îmi ascundeam bătăile nebune ale inimii sub răceala halatului alb? Am respirat adânc, i-am zâm­bit şi am poftit-o la o cafea. "Aş sta cu cea mai ma­re plăcere", mi-a zis, "dar mă aşteaptă soţul meu la ho­tel. Ne grăbim să prindem avionul spre ţară". Am rămas ca un prost, în mijlocul drumului, pri­vind după ea. Când a ajuns în capătul străzii, îna­inte să dispară după colţ, s-a întors, mi-a făcut semn cu mâna şi mi-a strigat: "Domnule doctor, mul­ţumesc că mi-aţi salvat via­ţa!". M-am pomenit că-i răspund peste capetele tre­cătorilor, care, ori­cum, nu-nţelegeau o boabă din ce ne spuneam: "Ana, eu îţi mulţumesc că mi-ai sal­vat viaţa!".

Notă: Această poveste mi-a fost spusă de un pri­eten care a dorit să-şi păstreze anonimatul.