Sau poate nu trece și stă mereu ascunsă în suflet, într-un cotlon? Nu vorbesc despre pasiunile ce ard rapid, ca focul de paie, și doar te pârjolesc, fără să te-mbogățească cu ceva. Ci despre iubirea aceea mare, rară, zguduitoare, care te transformă, fără de care ai fi fost altcineva. Cine aș fi eu azi, dacă n-aș fi întâlnit-o pe Ana? Nu mă refer la viața cotidiană, ci la viața mea sufletească, profundă. Cu siguranță că fără ea aș fi fost un om mai sărac, mai puțin fericit.
Ana, o nălucă
Eram atât de tineri când ne-am văzut prima dată și mi-e atât de-ndepărtată scena de-atunci, de parcă totul s-ar fi-ntâmplat într-o viață anterioară, din care numai amintirea Anei a rămas vie, puternică, intactă, iar tot restul s-a disipat, s-a dus. Era toată doar doi ochi negri și umezi și uriași, și o revărsare de păr arămiu, care îi ajungea până la brâu. Și un trup alb, fremătând de emoție. După cum aveam să aflu mai târziu, întotdeauna au speriat-o grupurile mari de oameni și privirile ațintite asupra ei. A fost ceva erotic și-n același timp mistic în întâlnirea noastră, ce n-a durat mai mult de un minut. Ne-am pierdut printre invitații de la petrecere, însă în toată seara aceea și în foarte multe de mai târziu, imaginea ei se-ntorcea, limpede și puternică, și mă ardea și nu-mi dădea pace. Era acolo, în ființa ei, o provocare, o chemare, dar și o regăsire a două suflete și trupuri ce păreau prietene demult.
Trebuie să fi fost zece ani la mijloc, zece ani în care Ana a fost doar un nume și o amintire năucitor de puternică, și atât. Ori de câte ori m-am mai gândit la ea în răstimpul acela, m-am surprins că zâmbesc, că inima îmi bate mai tare, iar viața mea se transforma într-un semn de întrebare: oare sunt pe drumul cel bun, nu-mi lipsește ceva? Au fost anii în care am terminat facultatea de medicină, am plecat cu o bursă de studii postuniversitare în Franța, și apoi m-am căsătorit. Un capitol al existenței mele pe care mulți l-ar considera prolific. Dar, chiar și așa, prins în mii de mici evenimente profesionale și familiale care mă țineau ocupat, mintea și mai ales inima îmi zburau, când și când, la Ana. Curios e că nu mi-am pus nicio clipă întrebarea ce se cuvenea măcar gândită, dacă nu și rostită și răsplătită cu un răspuns: De ce se fixase atât de puternic în inima mea imaginea Anei? Oare nu eram un om împlinit, nu aveam ce-mi doresc? Pentru ce hrăneam năluca unei femei căreia doar îi atinsesem mâna în treacăt, când ni s-a făcut cunoștință?
Pacienta în verde
Un deceniu mai târziu, m-am pomenit cu un telefon de pe un număr necunoscut. De obicei, resping astfel de apeluri. În clipa aceea, privind însă micul aparat care zbârnâia pe birou, m-am gândit că dacă aș răspunde, ar pătrunde, poate, o mică surpriză în ziua aceea de muncă, care se apropia de sfârșit. Ceva care să mă învioreze puțin și să mă scoată din oboseală. Și am răspuns. De la celălalt capăt, din neant, un glas ca o șoaptă îmi readucea în prezent femeia la care mă gândisem ca la o a doua viață, atâta vreme! Da, era Ana. Era Ana, care suferea de o boală rară, și cum eu eram unul dintre puținii specialiști din oraș care avusese succese în ținerea ei sub control, un coleg îi recomandase să mă caute, poate o voi putea ajuta. Când a venit la spital, peste câteva zile, îmbrăcată într-o rochie verde, vaporoasă, cu același păr bogat, arămiu, și aceiași ochi uriași, mi s-a părut că timpul se întoarce acolo unde-l lăsasem, în urmă, cu zece ani. Au urmat săptămâni de investigații, apoi luni de tratament. (Cu permisiunea dvs., aș dori să nu intru în detalii legate de diagnostic, teste, analize sau metode de terapie, fiind irelevante în poveste.) Oricum, dincolo de tot răul și toată suferința, mi-am dat seama că timpul, soarta, habar n-am ce sau cine, ne mai dădea o șansă, deși împrejurările nu erau la fel de luminoase ca în trecut. Șansă pe care aș fi putut să jur că, de data asta, n-aveam s-o mai las să-mi scape printre degete, așa cum făcusem atunci, demult. Simțeam că noua mea întâlnire cu Ana era o fereastră deschisă spre fericire. Deși n-aș putea să explic ce-mi dădea acel sentiment. Poate faptul că, privindu-i mâinile albe, delicate, cu greu mă stăpâneam să i le ating. Sau pentru că, atunci când mă privea, ochii i se umezeau și se făceau și mai negri, și radiau o chemare care mă biruia. O așteptare supusă. Pentru cei care nu mă cunosc, e bine de precizat că nu sunt nici pe departe un bărbat sentimental sau romantic. Mai multe femei care au contat în viața mea m-au acuzat că sunt rece și lipsit de poezie. În cazul Anei, însă, lucrurile au stat diferit. Aș putea spune acum, privind în urmă, că o luasem puțin razna. Doar puțin? Așteptam ca pe-o sărbătoare fiecare zi în care urma s-o văd. Când apărea în cabinetul meu, se făcea primăvară și în toiul iernii. Aerul din jurul ei era de-o senzualitate electrică. Mă pârjolea, mă zăpăcea. Doar faptul că era pacienta mea mă oprea să-i sar în întâmpinare ca un nebun îndrăgostit ce ajunsesem, și să-i sărut mâinile sau s-o strâng în brațe. Îmi pierdusem mințile, ce să mai spun! Și nu mi-e deloc rușine s-o recunosc. De la un moment dat, inima începuse să-mi bată bezmetică, cu două, trei ore înainte să vină ea. Apoi, chiar cu mai multe zile! După care, nici n-a mai știut să bată altfel. Mă purtam ca un adolescent îmbătat de iubire, deși aveam treizeci și cinci de ani. Era ca și cum dragostea aceea care ne dăduse târcoale cu zece ani în urmă se întorsese acum cu forțe însutite. Dar la ce bun? Menirea mea în revederea noastră era s-o vindec. Ajunsesem, în perioada aceea, să nu mai trec pe-acasă aproape deloc. Preferam să-mi petrec nopțile în gărzi, la spital. A fost și momentul în care m-am despărțit de soția mea, care abia dacă mă mai vedea pe-acasă, iar când se-ntâmpla să mă vadă, înțelegea că sufletul meu e în altă parte. Mă-ngropasem în mormane de tratate și articole despre terapii de ultimă oră, ce dădeau rezultate în alte țări. Mă consultam cu colegi cu mult mai experimentați decât mine, încercam imposibilul. Și, medical vorbind, am reușit. Ana avea să iasă complet vindecată din povestea aceasta. De boală, însă nu și de dragostea impalpabilă și ciudată care ne lega. Cu toate că sunt un om rațional și deprins să pună diagnostice, să analizeze până-n cele mai mici detalii comportamente și simptome, legat de ceea ce ni se întâmpla nouă, nu găseam nicio explicație. De altfel, am și fugit. Ceva mă împiedica să transform pasiunea în realitate. Mă temeam că visul se va sfârși, că nu voi putea lupta cu banalitatea în care mor chiar și cele mai mari iubiri. Un singur lucru pot spune: că, odată cu Ana, sufletul meu devenise un loc nesfârșit, pe care numai ea îl umplea. Și pentru asta nu trebuia nici măcar să fie prezentă. Simplul fapt că ea exista, oriunde în lumea asta, fie și la mii de ani lumină distanță, era de ajuns ca să mă facă fericit.
"Mulțumesc că mi-ai salvat viața"
Aveam să ne mai întâlnim apoi, o singură dată, după vreo douăzeci de ani. Pur și simplu, am dat nas în nas pe stradă, în fața unei cafenele din Salzburg. Ce destin să ne aflăm în același timp, într-un loc din lume, în care fiecare ajungea pentru prima dată? Pe aceeași străduță, în aceeași clipă, pe aceeași parte de drum. Mi s-a tăiat răsuflarea. Era aceeași Ana din urmă cu treizeci de ani. Într-o rochie turcoaz, cu părul arămiu prins la spate, într-un coc uriaș. Timpul nu lăsase nicio urmă asupra ei. Doar desenase repezit câteva riduri firave sub ochii ei umezi și mari. Eu, în schimb, eram alb la tâmple și aveam cu vreo zece kilograme în plus. Dar chiar și așa îmbătrânit cum păream lângă ea, am avut un gând nebunesc: "E limpede, mi-am zis! Soarta ne aduce din nou față-n față, cu un scop. Acum nu mai e pacienta mea, nici nu mai sunt tinerelul de la acea petrecere îndepărtată, care n-a îndrăznit să se apropie de ea. A treia oară este cu noroc!" Dintr-odată, însă, mi-am dat seama că s-ar putea să nu însemn nimic pentru ea. Își mai amintea oare prima noastră strângere de mână, peste care trecuseră zeci de ani? Știuse vreo clipă ce am simțit pentru ea, cât timp îmi ascundeam bătăile nebune ale inimii sub răceala halatului alb? Am respirat adânc, i-am zâmbit și am poftit-o la o cafea. "Aș sta cu cea mai mare plăcere", mi-a zis, "dar mă așteaptă soțul meu la hotel. Ne grăbim să prindem avionul spre țară". Am rămas ca un prost, în mijlocul drumului, privind după ea. Când a ajuns în capătul străzii, înainte să dispară după colț, s-a întors, mi-a făcut semn cu mâna și mi-a strigat: "Domnule doctor, mulțumesc că mi-ați salvat viața!". M-am pomenit că-i răspund peste capetele trecătorilor, care, oricum, nu-nțelegeau o boabă din ce ne spuneam: "Ana, eu îți mulțumesc că mi-ai salvat viața!".
Notă: Această poveste mi-a fost spusă de un prieten care a dorit să-și păstreze anonimatul.