Pacienta în rochie verde

Alina Dinca
De unde vine oare iubirea și unde se duce atunci când trece?

Sau poate nu trece și stă mereu ascunsă în suflet, într-un cot­lon? Nu vorbesc despre pasiunile ce ard rapid, ca fo­­cul de paie, și doar te pârjolesc, fără să te-mbo­gă­țească cu ceva. Ci despre iubirea aceea mare, rară, zgu­duitoare, care te transformă, fără de care ai fi fost altcineva. Cine aș fi eu azi, dacă n-aș fi în­tâlnit-o pe Ana? Nu mă refer la viața co­ti­diană, ci la viața mea sufletească, profundă. Cu siguranță că fără ea aș fi fost un om mai să­rac, mai puțin fericit.

Ana, o nălucă

Eram atât de tineri când ne-am văzut prima dată și mi-e atât de-ndepărtată scena de-atunci, de parcă totul s-ar fi-ntâmplat în­tr-o viață anterioară, din ca­re numai amin­tirea Anei a rămas vie, pu­ter­nică, intactă, iar tot restul s-a di­sipat, s-a dus. Era toată doar doi ochi negri și umezi și uriași, și o re­văr­sare de păr arămiu, care îi ajun­gea până la brâu. Și un trup alb, fre­mătând de emoție. Du­pă cum aveam să aflu mai târ­ziu, întot­dea­una au spe­riat-o grupu­rile mari de oa­meni și privirile ațintite asupra ei. A fost ceva erotic și-n același timp mistic în întâl­nirea noastră, ce n-a durat mai mult de un minut. Ne-am pierdut printre invitații de la petre­cere, însă în toată seara aceea și în foar­te multe de mai târziu, imaginea ei se-ntor­cea, limpede și puter­nică, și mă ardea și nu-mi dădea pace. Era acolo, în ființa ei, o provo­care, o chemare, dar și o regăsire a două su­flete și trupuri ce păreau prietene demult.
Trebuie să fi fost zece ani la mijloc, zece ani în care Ana a fost doar un nume și o amintire năucitor de puternică, și atât. Ori de câte ori m-am mai gân­dit la ea în răstimpul acela, m-am surprins că zâm­besc, că inima îmi bate mai tare, iar viața mea se trans­forma într-un semn de întrebare: oare sunt pe dru­­mul cel bun, nu-mi lipsește ceva? Au fost anii în care am terminat facultatea de medicină, am ple­cat cu o bursă de studii postuniversitare în Franța, și apoi m-am căsătorit. Un capitol al existenței me­le pe care mulți l-ar considera prolific. Dar, chiar și așa, prins în mii de mici evenimente profesionale și fa­miliale care mă țineau ocupat, mintea și mai ales inima îmi zburau, când și când, la Ana. Curios e că nu mi-am pus nicio clipă întrebarea ce se cu­ve­nea măcar gândită, dacă nu și rostită și răsplătită cu un răspuns: De ce se fixase atât de puternic în ini­ma mea imaginea Anei? Oare nu eram un om îm­plinit, nu aveam ce-mi doresc? Pentru ce hră­neam năluca unei femei căreia doar îi atinsesem mâna în treacăt, când ni s-a făcut cunoștință?

Pacienta în verde

Un deceniu mai târziu, m-am pomenit cu un telefon de pe un număr necunoscut. De obicei, res­ping astfel de apeluri. În clipa aceea, privind însă micul aparat care zbârnâia pe birou, m-am gân­dit că dacă aș răspunde, ar pătrunde, poate, o mică sur­priză în ziua aceea de muncă, care se apropia de sfârșit. Ceva care să mă învioreze puțin și să mă scoată din oboseală. Și am răspuns. De la celălalt capăt, din neant, un glas ca o șoap­tă îmi readucea în prezent femeia la care mă gândisem ca la o a doua viață, atâta vre­me! Da, era Ana. Era Ana, care suferea de o boală rară, și cum eu eram unul dintre puținii spe­cialiști din oraș care avusese succese în ținerea ei sub control, un coleg îi reco­man­dase să mă caute, poate o voi putea ajuta. Când a venit la spital, peste câteva zile, îm­bră­cată într-o rochie verde, vaporoasă, cu același păr bogat, arămiu, și aceiași ochi uri­ași, mi s-a părut că timpul se întoarce acolo unde-l lăsasem, în urmă, cu zece ani. Au urmat săptămâni de inves­tigații, apoi luni de tratament. (Cu permisiunea dvs., aș dori să nu intru în detalii legate de diag­nostic, teste, analize sau metode de terapie, fiind irelevante în poveste.) Ori­cum, dincolo de tot răul și toată suferința, mi-am dat seama că tim­pul, soarta, habar n-am ce sau cine, ne mai dădea o șansă, deși împrejurările nu erau la fel de luminoase ca în trecut. Șansă pe ca­re aș fi putut să jur că, de data asta, n-aveam s-o mai las să-mi scape printre de­­gete, așa cum fă­cusem atunci, demult. Simțeam că noua mea întâl­nire cu Ana era o fereastră des­chisă spre fericire. Deși n-aș putea să explic ce-mi dă­dea acel senti­ment. Poate faptul că, privindu-i mâi­­nile albe, de­licate, cu greu mă stăpâneam să i le ating. Sau pen­tru că, atunci când mă privea, ochii i se umezeau și se făceau și mai negri, și ra­diau o chemare ca­re mă biruia. O aș­teptare supusă. Pentru cei ca­re nu mă cu­nosc, e bine de pre­­ci­zat că nu sunt nici pe de­parte un bărbat sentimental sau roman­tic. Mai multe fe­mei care au contat în viața mea m-au acu­zat că sunt rece și lipsit de po­ezie. În cazul Anei, în­să, lucru­rile au stat di­fe­rit. Aș putea spune acum, pri­vind în urmă, că o luasem puțin razna. Doar puțin? Aștep­tam ca pe-o sărbă­toare fiecare zi în care urma s-o văd. Când apărea în cabinetul meu, se făcea pri­măvară și în toiul ier­nii. Aerul din jurul ei era de-o sen­zualitate electrică. Mă pârjo­lea, mă zăpăcea. Doar faptul că era pa­cienta mea mă oprea să-i sar în întâm­pinare ca un nebun îndrăgostit ce ajun­sesem, și să-i sărut mâinile sau s-o strâng în brațe. Îmi pier­dusem mințile, ce să mai spun! Și nu mi-e deloc rușine s-o re­cu­nosc. De la un moment dat, inima înce­puse să-mi bată bezmetică, cu două, trei ore înainte să vină ea. Apoi, chiar cu mai mul­te zile! După care, nici n-a mai știut să bată altfel. Mă purtam ca un adolescent îmbătat de iubire, deși aveam treizeci și cinci de ani. Era ca și cum dra­gostea aceea care ne dăduse târcoale cu zece ani în urmă se întorsese acum cu forțe însutite. Dar la ce bun? Me­nirea mea în revederea noas­tră era s-o vin­dec. Ajunsesem, în pe­rioada aceea, să nu mai trec pe-acasă aproa­­pe deloc. Prefe­ram să-mi petrec nop­țile în gărzi, la spital. A fost și mo­­mentul în care m-am despărțit de soția mea, care abia dacă mă mai vedea pe-acasă, iar când se-ntâmpla să mă vadă, în­țelegea că su­fletul meu e în altă parte. Mă-ngropasem în mor­mane de tra­tate și articole des­pre terapii de ul­timă oră, ce dă­deau rezul­tate în alte țări. Mă con­sul­tam cu colegi cu mult mai experi­mentați decât mine, încercam im­po­sibilul. Și, medical vorbind, am reușit. Ana avea să iasă complet vindecată din po­vestea aceasta. De boală, însă nu și de dragostea im­pal­pabilă și ciu­dată care ne lega. Cu toate că sunt un om rațional și deprins să pună diagnostice, să ana­lizeze până-n cele mai mici detalii com­por­ta­mente și simptome, legat de ceea ce ni se întâm­pla nouă, nu găseam ni­cio explicație. De altfel, am și fugit. Ce­va mă împiedica să transform pasiunea în rea­litate. Mă temeam că visul se va sfârși, că nu voi pu­tea lupta cu banalitatea în care mor chiar și cele mai mari iubiri. Un singur lucru pot spune: că, oda­tă cu Ana, sufletul meu devenise un loc ne­sfâr­șit, pe care numai ea îl umplea. Și pentru asta nu trebuia nici măcar să fie prezentă. Simplul fapt că ea exista, oriunde în lumea asta, fie și la mii de ani lumină distanță, era de ajuns ca să mă facă fericit.

"Mulțumesc că mi-ai salvat viața"

Aveam să ne mai întâlnim apoi, o singură dată, după vreo douăzeci de ani. Pur și simplu, am dat nas în nas pe stradă, în fața unei cafenele din Salzburg. Ce destin să ne aflăm în același timp, într-un loc din lume, în care fiecare ajungea pentru prima dată? Pe aceeași străduță, în aceeași clipă, pe aceeași parte de drum. Mi s-a tăiat răsu­flarea. Era aceeași Ana din urmă cu treizeci de ani. Într-o ro­chie turcoaz, cu părul arămiu prins la spate, în­tr-un coc uriaș. Timpul nu lăsase nicio urmă asu­pra ei. Doar desenase repezit câteva riduri firave sub ochii ei umezi și mari. Eu, în schimb, eram alb la tâmple și aveam cu vreo zece kilo­gra­me în plus. Dar chiar și așa îmbătrânit cum păream lângă ea, am avut un gând nebunesc: "E limpede, mi-am zis! Soar­ta ne aduce din nou față-n față, cu un scop. Acum nu mai e pacienta mea, nici nu mai sunt tinerelul de la acea petrecere îndepărtată, care n-a îndrăznit să se apropie de ea. A treia oară este cu noroc!" Din­tr-odată, însă, mi-am dat seama că s-ar putea să nu însemn nimic pentru ea. Își mai amin­tea oare prima noastră strân­gere de mână, peste care trecuseră zeci de ani? Știuse vreo clipă ce am sim­țit pentru ea, cât timp îmi ascundeam bătăile nebune ale inimii sub răceala halatului alb? Am respirat adânc, i-am zâm­bit și am poftit-o la o cafea. "Aș sta cu cea mai ma­re plăcere", mi-a zis, "dar mă așteaptă soțul meu la ho­tel. Ne grăbim să prindem avionul spre țară". Am rămas ca un prost, în mijlocul drumului, pri­vind după ea. Când a ajuns în capătul străzii, îna­inte să dispară după colț, s-a întors, mi-a făcut semn cu mâna și mi-a strigat: "Domnule doctor, mul­țumesc că mi-ați salvat via­ța!". M-am pomenit că-i răspund peste capetele tre­cătorilor, care, ori­cum, nu-nțelegeau o boabă din ce ne spuneam: "Ana, eu îți mulțumesc că mi-ai sal­vat viața!".

Notă: Această poveste mi-a fost spusă de un pri­eten care a dorit să-și păstreze anonimatul.