Demult, acum mai bine de 1500 de ani, atunci când au fost alcătuite de sfinţii bisericii, deniile începeau întotdeauna la miezul nopţii, niciodată mai devreme. Iisus le spusese apostolilor că a doua Sa venire va fi pe neaşteptate, aşa că primii creştini privegheau în Săptămâna Mare, aşteptându-L cu inimile deschise. Se adunau când întunericul le înghiţise deja casele, îi lăsau pe cei mai neputincioşi dormind, iar ei veneau în biserici să se roage. Deniile începeau întotdeauna cu o cântare de o duioşie, pe care cu greu v-o pot prinde în cuvinte, dacă nu aţi ascultat-o, vreodată, într-o mânăstire, în biserica străpunsă doar de firul slab al câtorva lumânări - "Iată, Mirele vine în miezul nopţii". În primele cuvinte ale acestei cântări stă prinsă toată Săptămâna Patimilor. E săptămâna în care încă îl ai pe Hristos cu tine pe pământ, dar ce pământ! Plin de veninul şi fierea unei omeniri care îl urăşte pe Dumnezeul iubirii. Iar tu, creştinule, trebuie să mergi pe urmele paşilor lăsaţi de Iisus, să stai cu El în Ghetsimani, când a plâns cu lacrimi de sânge, să te urci cu El pe cruce, pentru ca apoi să îl vezi înviind din mormânt. Şi după Înviere trebuie să te pregăteşti, pentru că Hristos va pleca de aici, de lângă tine, ca să ţi se sălăşluiască drept în cerul din inimă. Iar în inimă e şi uşor, e şi greu de aflat.
Biserica ne-a rânduit şi o scară a Săptămânii Patimilor, care să ne ducă până în Duminica Paştilor. Sunt zile atât de grele de semne, încât ortodoxia le-a numit "mari", pe fiecare în parte. Denia din Lunea cea Mare pomeneşte smochinul neroditor, care s-a uscat când a fost certat de Iisus. Pomi fără de fructe suntem fiecare dintre noi şi trebuie să facem întâlnirea cu Domnul roditoare. Denia din Marţea Mare ne aminteşte de cele zece fecioare care au rămas fără untdelemnul rugăciunii, atunci când s-au întâlnit cu mirele la nuntă. Miercurea Mare este ziua în care Hristos a fost vândut şi s-a rugat cu lacrimi de sânge în Grădina Ghetsimani, ştiind cum avea să pătimească. Din această seară începe, de fapt, urcuşul abrupt spre Golgota, împreună cu Domnul. Joia cea Mare este ziua Cinei celei de Taină, când Iisus le spală picioarele ucenicilor şi îi Împărtăşeşte cu Sfântul Său Trup şi Scumpul Său Sânge. Vinerea Mare este ziua înfricoşătoare a pătimirii Domnului. Este o zi atât de neagră, încât este oprită slujirea liturghiei, a cărei bucurie ar putea ciobi durerea pe care o trăim simţind şi noi cu Hristos biciuirea, răstignirea şi moartea pe cruce. În Sâmbăta Mare, Iisus este mort cu trupul, dar viu cu sufletul. Este ziua lumii de dincolo, când El se coboară la iad pentru a-i scoate de acolo pe cei care L-au aşteptat în viaţă. Semnul biruinţei sale asupra iadului este marele miracol al venirii Luminii Sfinte în Mormântul Său din Ierusalim. Toată durerea noastră se risipeşte în acea clipă, când, deja, în cetatea sfântă se cântă Hristos a Înviat. Doar câteva ceasuri, şi Domnul se va ridica din mormânt cu Trup cu tot.
Primele mele denii
Pentru mine, deniile sunt slujbele în care Iisus este şi aici, şi dincolo, şi pătimind, şi Înviat, pentru că în orice durere a Lui presimt puterea cu care iubirea înfrânge moartea. Şi împreună cu El sunt şi eu, pe de o parte îndurerat de păcatele mele şi de chinurile Lui, dar, totodată, sunt şi plin de bucurie pentru că adulmec, cu un simţ de negăsit pe harta anatomiei moderne, fericirea deplină a unirii cu El. O unire care va să vină, dar care nu ar fi posibilă fără cruce. Deniile sunt cerul şi pământul, durerea cea mai amară şi bucuria cea mai pură, amestecate într-o singură rugăciune. Sunt greu de prins în cuvinte dacă nu le guşti tu însuţi.
De la primele mele denii îmi vin în suflet nu amintiri, căci au trecut peste ele mai bine de 25 de ani, ci frânturi de lumină. Eram la o veche mânăstire aruncată în poala unor dealuri dobrogene. Se însera. Natura era în pragul marii fremătări, care în ţinutul acela dintre Dunăre şi mare vine întotdeauna mai devreme. Ierburile, gâzele şi florile nu mai aveau răbdare şi pocneau de bucurie, explodând în culori, zbateri, şuşoteli şi lumină. Iar în foşnetul acesta necontenit, al firelor de iarbă abia mijite şi al albinelor care scăpaseră de greul gerului întunecos, noi mergeam să îl căutăm în biserică pe Iisus cel răstignit. Soarele se lăsa peste dealuri, uriaş şi roşu, aşa cum se arată doar acolo, în Dobrogea, şi, în umbrele serii care se strecurau prin ferestre şi în inimă, preotul dădea binecuvântarea slujbei, luminată doar de candele şi lumânări. Începeam întotdeauna cu "Iată, Mirele vine în miezul nopţii", dar nu acest imn mi s-a lipit de suflet, ci altul - "Cămara Ta, Mântuitorul meu, / O văd împodobită/ Şi îmbrăcăminte nu am/ Ca să intru într-însa./ Luminează-mi haina sufletului meu,/ Dătătorule de Lumină/ Şi mă mântuieşte!". Părinţii o cântau domol şi simplu, aşa cum cântă călugării, nedorind să rănească prin artificii savante dulceaţa smerită a rugăciunii. De trei ori cântau acest imn, mai întâi o strană, apoi cealaltă, iar la sfârşit, când venea şi rândul preoţilor, nu mai era doar o rugăciune, ci o explozie de lumină - Dătătorul de iubire venea la noi şi chiar punea început mântuirii noastre. În clarobscurul lumânărilor, razele care ne ţâşneau din inimi erau mai albe, mai aprinse şi mai pline de putere decât cele pe care le aruncă soarele dimineaţa. Aşa îmi aduc aminte de primele mele denii, şi nicio slujbă a bisericii nu mi-a picurat în inimă un dor aşa de nestins după Iisus.
Deniile Patimilor lui Hristos
Mai am în suflet două amintiri din miezul Săptămânii Patimilor, din Joia şi Vinerea Mare, în care se slujesc cele mai frumoase denii - A celor 12 Evanghelii şi A Prohodului Domnului. Pe ele mi le amintesc în primul rând unite cu cei din preajma mea. Pentru că atunci când se săvârşesc, la ele vine toată suflarea. Eram de puţină vreme creştin. Sigur, fusesem botezat de mic, dar eu şi biserica ne-am tot căutat unul pe celălalt ani de-a rândul. În Joia aceea Mare ştiu că am plecat spre slujbă, când încă mai era lumină afară. Îmi amintesc căldura, iar căldura e un semn mare în primăverile reci ale oraşului meu natal, aşezat la poala muntelui. În lumina aceea care aluneca spre seară, m-am pomenit mergând pe străzi însoţit de multă lume. Niciodată nu am ştiut că suflarea molcomă a aşezării în care mă născusem prindea viaţă şi se aduna la biserică în altă zi decât cea de Paşte. În Joia aceea Mare şi caldă, pe străzi se scurgea spre biserică un alai de tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, luminaţi parcă şi zoriţi. Am fost atât de bucuros să mă prind cu ei şi să mergem tăcuţi spre acelaşi loc! Aveam un secret, eram uniţi, ne era bine împreună. Slujba nu a fost o rugăciune, a fost un drum. Douăsprezece evanghelii şi tot atâtea falduri ale veacurilor, desfăcându-se pentru a ne lăsa să Îl vedem pe Iisus aşa cum a fost El în ultimele Lui zile, zile cumplite, zile de sânge, de bătăi, umilinţe, chinuri şi, mai ales, trădări. Eram căzuţi cu toţii în timpul de acum 2000 de ani. O cădere cumplită şi, totuşi, cum să vă spun... minunată. Pentru că, oricât de crunt ţi-ar chinui cineva Dumnezeul, singurul pe care îl ai sau îl vei avea vreodată, este un dar de negrăit să împarţi acest chin, să nu Îl laşi singur. Da, cu fiecare cădere, îţi aminteşti că, oarecând, pe drumul vieţii, L-ai părăsit. Dar nu şi acum! Acum sunteţi împreună - tu, om cu păcate, El, Dumnezeufărădepată, gata să moară ca să te ridice din moarte. Am plâns la acea denie, aşa cum au făcut-o, poate, mulţi dintre cei care au gustat din ea. Şi îmi amintesc că, atunci când ne întorceam spre casă, o mulţime cu un singur trup şi o singură inimă, care începea să se răsfire pe străduţele înguste, m-am simţit plin, binecuvântat şi fericit. Cu totul fericit.
Denia înmormântării Domnului
La început nu le-a venit să creadă. Nici apostolilor, odinioară, nici nouă, astăzi. Cum să moară Dumnezeu?! Şi din adânca mirare se naşte şi o nădejde, pentru că puterea iubirii e prea mare ca să rămână îngropată într-o bortă de stâncă din apropierea Ierusalimului. "Dar cum mori, Viaţă?/ Şi cum şezi în mormânt?/ Şi împărăţia morţii Tu o zdrobeşti/ Şi pe morţii cei din iad îi înviezi?". La Prohod îi slujim cu toţii lui Iisus înmormântarea. E singura Denie în care poporul cântă aproape toată slujba, pentru că pe Hristos îl înmormântăm împreună, preoţi şi credincioşi. Îi suntem martori ai chinurilor şi ai Slavei. Stihurile Prohodului au fost scrise de Sfântul Ioan Damaschin acum 1300 de ani şi sunt o culme a cultului ortodox. Sunt versuri simple, fără niciun fel de podoabe, durere mută, în care e picurată şi o mare nădejde. "Dulcea mea lumină/ Şi mântuitoare,/ Cum în groapă-ntunecoasă/ Tu Te-ai ascuns?". Le poţi cânta şi tu, eu, unul, le-am cântat de nenumărate ori. Nu trebuie să te pricepi, aici nu e vorba de meşteşug. Când cineva drag îţi moare, plângi. Nu ai nevoie pentru asta de nimic, nici măcar de o ureche iscusită sau de vreun glas aparte. Şi chiar în asta stă frumuseţea tulburătoare a acestei slujbe - că la ea cântă toată suflarea, chiar şi cei care nu ştiu cânta. Iar dragostea creştinilor, simplă şi curată, e în sine cel mai frumos imn pe care îl poate asculta Dumnezeu. Valul acesta de iubire nu rămâne doar în biserici. Mie totdeauna mi s-a părut că oraşul încremeneşte din seara Prohodului şi va sta nemişcat până când trec Paştile. Sigur că maşinile, oamenii, ba chiar şi natura nu stau locului. Dar e în toate o neclintită aşteptare. Vrem să să întâmple ceva. Şi de aceea, când ne rotim la Prohod în jurul bisericilor noastre, purtând Sfântul Epitaf în frunte, cu gândul suntem deja la noaptea de Duminică. Durerile au trecut, toate, moartea I-a adus Fiului lui Dumnezeu pacea. "Săvârşitu-s-a!", a spus Iisus cu ultimele sale puteri. Călătoria pe pământ I s-a încheiat. De abia acum va să înceapă urcuşul.
Tămăduiri miraculoase, cu relicve ale răstignirii
Când Sfânta Elena a descoperit la Ierusalim Sfânta Cruce pe care fusese răstignit Hristos, ea a scos la lumină şi piroanele cu care fusese ţintuit Mântuitorul şi coroana de spini pe care i-o aşezaseră pe creştet soldaţii romani. Aceste sfinte relicve - lemnul Crucii, piroanele şi Coroana de Spini, au în ele o mare putere tămăduitoare.
Spinul sfânt din Coroana lui Iisus
Monseniorul Vladimir Ghika a purtat cu el mare parte din viaţă un spin desprins din Coroana Mântuitorului (care tocmai a fost salvată zilele acestea, din incendiul devastator al Catedralei Notre Dame). Cu acest spin, care îi fusese dăruit de Arhiepiscopul Parisului, el a vindecat mai mulţi oameni. Cea mai şocantă tămăduire s-a petrecut în Franţa, la Auberive, cu o soră din "Casa Sfântului Ioan", congregaţie întemeiată chiar de Fericitul Vladimir Ghika.
Iarna venise mai repede la Auberive, aşa că începuseră să facă focul. În acea seară, sora Marie-Louise a vrut să ia de pe sobă un recipient din cauciuc umplut cu apă. L-a ridicat, grijulie, dar, când l-a aşezat pe o poliţă de marmură rece, acesta i-a explodat în faţă, desfigurând-o. Mistuită de durere, cu carnea de la buze şi până la pleoape aproape smulsă, ea va primi repede îngrijirile medicului din localitate. Nu mai putea deschide ochii, pleoapele opărite se lipiseră una de alta, singura nădejde a bolnavei era la părintele Vladimir, care a sosit în grabă de la Paris. Când monseniorul a venit, a închis ochii şi a început să se roage. Părea împietrit de durere, aveau să spună maicile. Şi-a aşezat apoi o mână pe creştetul surorii sale în credinţă, iar în cealaltă mână a strâns spinul care însângerase fruntea Mântuitorului. Rugăciunea monseniorului a fost tăcută, o mare suferinţă nu are nevoie de multe cuvinte. După mult timp, părintele a părut că revine cu gândul pe pământ. Fără să spună nimic, a binecuvântat-o pe Marie-Louise şi s-a retras în tăcere. Când medicul a sosit a doua zi şi a desfăcut pansamentele a înlemnit de uimire - pleoapele se dezlipiseră şi se dezumflaseră, sora putea să le deschidă şi să vadă destul de bine, iar faţa începea deja să se vindece. În trei zile, Marie-Louise era vindecată complet, fără nicio cicatrice! A trăit până la 83 de ani. Când a fost înmormântată, în 1974, avea un obraz de copil, fără nicio urmă a supliciului.
Minunile Sfintei Cruci
Părintelui Ioannis Maridakis din insula Creta, cancerul i-a răpit un fiu în vârstă de doar doi ani. După această tragică pierdere, pronia a rânduit ca el să primească un fragment din lemnul Sfintei Cruci. Cu acest fragment, părintele Ioannis a făcut multe vindecări. Cea de mai jos este doar una dintre ele.
În anul 2006, Sandy Garvin, din Seattle, SUA, a fost diagnosticată cu carcinom renal de gradul patru. Vestea a căzut ca un trăsnet şi i-a spulberat, la propriu, viaţa. Doctorii îi mai dădeau de trăit între şase şi opt luni. A venit apoi iadul tratamentelor cu operaţii multiple, prin care un femur şi apoi o parte din şold i-au fost înlocuite cu proteze de metal, iradieri la limita maximă, iar la sfârşit, chimioterapia cu varii tipuri, care a dat complicaţii nenumărate - necroze, oase găurite ca un fagure de miere etc. La capătul lor, Sandy era un mort viu - mai avea mai puţin de un an de trăit. În urma operaţiilor, i s-a spus că nu va mai putea merge deloc, iar oasele distruse nu îi mai permiteau să ridice nimic. Şi ca totul să fie negru complet, după trei luni avea să afle că tumorile i s-au multiplicat. Trupul părea să fie de acord cu pronosticul doctorilor.
În atmosfera aceasta care părea doar o antecameră dureroasă a unei morţi iminente, în februarie 2011, Sandy a primit un telefon de la o prietenă - un anumit părinte Ioannis din Creta adusese în Phoenix un fragment din lemnul Sfintei Cruci. A fost bucăţica de speranţă de care se agaţă orice muribund. Sandy a luat avionul şi a zburat până în Phoenix. Când părintele a binecuvântat-o, i-a purtat relicva încet pe tot corpul. Şi, ca prin minune, Sfânta Cruce părea că se prinde de locurile în care cancerul îi mistuise trupul. Sandy a simţit că se înalţă. În adâncul ei se petrecea ceva... La plecare, părintele Iohannis Maridakis i-a spus că o aşteaptă în Creta, ca să o boteze. La trei luni de la această întâlnire cu Crucea lui Hristos, Sandy a mers pentru obişnuitul control care urma să îi prevestească puţinele zile pe care le mai avea de trăit. Computerul tomograf i-a uluit însă pe medici - în trupul ei chinuit şi binecuvântat nu mai era nicio tumoră. Sfânta Cruce arsese răul din rădăcină.