Săptămâna Patimilor şi Deniile

- În fiecare seară a Săptămânii Patimilor, în bisericile ortodoxe se slu­jesc deniile. Denumirea lor vine de la slavonul "vdenie", care înseamnă priveghere, nume care aminteşte că, odinioară, aceste slujbe se oficiau numai noaptea. Astăzi, rânduiala lor începe seara, pentru neputinţa creştinilor din oraşe -

Demult, acum mai bine de 1500 de ani, atunci când au fost alcătuite de sfinţii bisericii, deniile începeau întotdeauna la miezul nopţii, niciodată mai devreme. Iisus le spu­sese apostolilor că a doua Sa venire va fi pe neaş­teptate, aşa că primii creştini privegheau în Săptă­mâna Mare, aşteptându-L cu inimile des­chise. Se adunau când întunericul le înghiţise deja casele, îi lăsau pe cei mai neputincioşi dormind, iar ei veneau în biserici să se roage. Deniile începeau întotdeauna cu o cântare de o duioşie, pe care cu greu v-o pot prinde în cuvinte, dacă nu aţi ascul­tat-o, vreodată, într-o mânăstire, în biserica străpunsă doar de firul slab al câtorva lu­mâ­nări - "Iată, Mirele vine în miezul nop­ţii". În primele cu­vinte ale acestei cân­tări stă prinsă toată Săptămâna Patimi­lor. E săptămâna în care încă îl ai pe Hris­tos cu tine pe pă­mânt, dar ce pă­mânt! Plin de veni­nul şi fierea unei ome­niri care îl urăşte pe Dumnezeul iubi­rii. Iar tu, creştinule, trebuie să mergi pe urmele paşilor lăsaţi de Iisus, să stai cu El în Ghetsimani, când a plâns cu lacrimi de sânge, să te urci cu El pe cruce, pentru ca apoi să îl vezi în­viind din mormânt. Şi după Înviere tre­buie să te pregăteşti, pentru că Hristos va pleca de aici, de lân­gă tine, ca să ţi se sălăşluiască drept în cerul din inimă. Iar în inimă e şi uşor, e şi greu de aflat.
Biserica ne-a rân­duit şi o scară a Săp­tămânii Patimilor, care să ne ducă până în Dumi­nica Paştilor. Sunt zile atât de grele de semne, încât ortodoxia le-a numit "mari", pe fiecare în parte. Denia din Lunea cea Mare pomeneşte smochinul neroditor, care s-a uscat când a fost certat de Iisus. Pomi fără de fructe suntem fiecare dintre noi şi tre­buie să facem întâlnirea cu Domnul roditoare. Denia din Marţea Mare ne aminteşte de cele zece fecioare care au rămas fără untdelemnul rugăciu­nii, atunci când s-au întâlnit cu mirele la nuntă. Miercurea Mare este ziua în care Hristos a fost vândut şi s-a rugat cu lacrimi de sânge în Grădina Ghetsimani, ştiind cum avea să pătimească. Din această seară începe, de fapt, urcuşul abrupt spre Golgota, împreună cu Domnul. Joia cea Mare este ziua Cinei celei de Taină, când Iisus le spală picioarele ucenicilor şi îi Împărtăşeşte cu Sfântul Său Trup şi Scumpul Său Sânge. Vinerea Mare este ziua înfricoşătoare a pătimirii Domnului. Este o zi atât de neagră, încât este oprită slujirea liturghiei, a cărei bucurie ar putea ciobi durerea pe care o trăim simţind şi noi cu Hristos biciuirea, răstignirea şi moartea pe cruce. În Sâmbăta Mare, Iisus este mort cu trupul, dar viu cu sufletul. Este ziua lumii de dincolo, când El se coboară la iad pentru a-i scoate de acolo pe cei care L-au aşteptat în viaţă. Semnul biruinţei sale asupra iadului este marele miracol al venirii Luminii Sfinte în Mormântul Său din Ieru­salim. Toată durerea noastră se risipeşte în acea clipă, când, deja, în cetatea sfântă se cân­tă Hristos a Înviat. Doar câteva ceasuri, şi Domnul se va ri­dica din mormânt cu Trup cu tot.

Primele mele denii

Pentru mine, de­niile sunt slujbele în care Iisus este şi aici, şi dincolo, şi păti­mind, şi Înviat, pen­tru că în orice durere a Lui presimt pute­rea cu care iubirea înfrânge moartea. Şi împreună cu El sunt şi eu, pe de o parte îndurerat de păcatele mele şi de chinurile Lui, dar, totodată, sunt şi plin de bucu­rie pentru că adul­mec, cu un simţ de negăsit pe harta ana­tomiei moderne, fe­ri­cirea deplină a uni­rii cu El. O unire care va să vină, dar care nu ar fi posibilă fără cruce. Deniile sunt cerul şi pământul, durerea cea mai amară şi bucuria cea mai pură, amestecate într-o singură rugăciune. Sunt greu de prins în cuvinte dacă nu le guşti tu însuţi.
De la primele mele denii îmi vin în suflet nu amintiri, căci au trecut peste ele mai bine de 25 de ani, ci frânturi de lumină. Eram la o veche mânăs­tire aruncată în poala unor dealuri dobrogene. Se însera. Natura era în pragul marii fremătări, care în ţinutul acela dintre Dunăre şi mare vine întotdeauna mai devreme. Ierburile, gâzele şi florile nu mai aveau răbdare şi pocneau de bucurie, explodând în culori, zbateri, şuşoteli şi lumină. Iar în foşnetul acesta necontenit, al firelor de iarbă abia mijite şi al albinelor care scăpaseră de greul gerului întune­cos, noi mergeam să îl căutăm în biserică pe Iisus cel răstignit. Soarele se lăsa peste dealuri, uriaş şi roşu, aşa cum se arată doar acolo, în Dobrogea, şi, în umbrele serii care se strecurau prin ferestre şi în inimă, preotul dădea binecuvântarea slujbei, lumi­nată doar de candele şi lumânări. Începeam întot­deauna cu "Iată, Mirele vine în miezul nopţii", dar nu acest imn mi s-a lipit de suflet, ci altul - "Căma­ra Ta, Mân­tuitorul meu, / O văd împodobită/ Şi îmbrăcăminte nu am/ Ca să intru într-însa./ Lumi­nează-mi haina sufletului meu,/ Dătătorule de Lu­mină/ Şi mă mântuieşte!". Părinţii o cântau domol şi simplu, aşa cum cântă călugării, nedorind să ră­nească prin artificii savante dulceaţa smerită a rugă­ciunii. De trei ori cântau acest imn, mai întâi o stra­nă, apoi cealaltă, iar la sfârşit, când venea şi rândul preoţilor, nu mai era doar o rugăciune, ci o explozie de lumină - Dătătorul de iubire venea la noi şi chiar punea început mântuirii noastre. În clarobscurul lu­mâ­­nărilor, razele care ne ţâşneau din inimi erau mai albe, mai aprinse şi mai pline de putere decât cele pe care le aruncă soarele dimi­neaţa. Aşa îmi aduc aminte de primele mele denii, şi nicio slujbă a bise­ricii nu mi-a picurat în inimă un dor aşa de nestins după Iisus.

Deniile Patimilor lui Hristos

Mai am în suflet două amintiri din miezul Săp­tămânii Patimilor, din Joia şi Vinerea Mare, în care se slujesc cele mai frumoase denii - A celor 12 Evanghelii şi A Prohodului Domnului. Pe ele mi le amintesc în primul rând unite cu cei din preajma mea. Pentru că atunci când se săvârşesc, la ele vine toată suflarea. Eram de puţină vreme creştin. Sigur, fusesem botezat de mic, dar eu şi biserica ne-am tot căutat unul pe celălalt ani de-a rândul. În Joia aceea Mare ştiu că am plecat spre slujbă, când încă mai era lumină afară. Îmi amintesc căldura, iar căldura e un semn mare în primăverile reci ale oraşului meu natal, aşezat la poala muntelui. În lumina aceea care aluneca spre seară, m-am pomenit mergând pe străzi însoţit de multă lume. Niciodată nu am ştiut că suflarea molcomă a aşezării în care mă născusem prindea viaţă şi se aduna la biserică în altă zi decât cea de Paşte. În Joia aceea Mare şi caldă, pe străzi se scurgea spre biserică un alai de tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, luminaţi parcă şi zoriţi. Am fost atât de bucuros să mă prind cu ei şi să mergem tăcuţi spre acelaşi loc! Aveam un secret, eram uniţi, ne era bine împreună. Slujba nu a fost o rugăciune, a fost un drum. Douăsprezece evanghelii şi tot atâ­tea falduri ale veacurilor, desfăcându-se pentru a ne lăsa să Îl vedem pe Iisus aşa cum a fost El în ulti­mele Lui zile, zile cumplite, zile de sânge, de bătăi, umilinţe, chinuri şi, mai ales, trădări. Eram căzuţi cu toţii în timpul de acum 2000 de ani. O cădere cumplită şi, totuşi, cum să vă spun... minunată. Pentru că, oricât de crunt ţi-ar chinui cineva Dum­ne­zeul, singurul pe care îl ai sau îl vei avea vreo­dată, este un dar de negrăit să împarţi acest chin, să nu Îl laşi singur. Da, cu fiecare cădere, îţi aminteşti că, oarecând, pe drumul vieţii, L-ai părăsit. Dar nu şi acum! Acum sunteţi împreună - tu, om cu păcate, El, Dumnezeufărădepată, gata să moară ca să te ridice din moarte. Am plâns la acea denie, aşa cum au făcut-o, poate, mulţi dintre cei care au gustat din ea. Şi îmi amintesc că, atunci când ne întorceam spre casă, o mulţime cu un singur trup şi o singură inimă, care începea să se răsfire pe străduţele în­guste, m-am simţit plin, binecuvântat şi fericit. Cu totul fericit.

Denia înmormântării Domnului

La început nu le-a venit să creadă. Nici aposto­lilor, odinioară, nici nouă, astăzi. Cum să moară Dumnezeu?! Şi din adânca mirare se naşte şi o nă­dej­de, pentru că puterea iubirii e prea mare ca să ră­mână îngropată într-o bortă de stâncă din apropierea Ierusalimului. "Dar cum mori, Viaţă?/ Şi cum şezi în mormânt?/ Şi împărăţia morţii Tu o zdrobeşti/ Şi pe morţii cei din iad îi înviezi?". La Prohod îi slujim cu toţii lui Iisus înmormântarea. E singura Denie în care poporul cântă aproape toată slujba, pentru că pe Hristos îl înmormântăm împreună, preoţi şi credincioşi. Îi suntem martori ai chinurilor şi ai Slavei. Stihurile Prohodului au fost scrise de Sfân­tul Ioan Damaschin acum 1300 de ani şi sunt o culme a cultului ortodox. Sunt versuri simple, fără niciun fel de podoabe, durere mută, în care e picurată şi o mare nădejde. "Dul­cea mea lumină/ Şi mântuitoare,/ Cum în groapă-ntunecoasă/ Tu Te-ai as­cuns?". Le poţi cânta şi tu, eu, unul, le-am cântat de nenumărate ori. Nu tre­buie să te pri­cepi, aici nu e vorba de meşteşug. Când cineva drag îţi moare, plângi. Nu ai ne­voie pentru asta de nimic, nici măcar de o ureche iscusită sau de vreun glas aparte. Şi chiar în asta stă frumuseţea tulbură­toare a acestei slujbe - că la ea cântă toată suflarea, chiar şi cei care nu ştiu cânta. Iar dra­gostea creştinilor, simplă şi curată, e în sine cel mai frumos imn pe care îl poa­te asculta Dumnezeu. Valul acesta de iu­bi­re nu rămâne doar în biserici. Mie tot­dea­una mi s-a părut că oraşul încre­me­neşte din seara Prohodului şi va sta ne­mişcat până când trec Paştile. Sigur că maşinile, oamenii, ba chiar şi natura nu stau locului. Dar e în toate o neclintită aşteptare. Vrem să să întâmple ceva. Şi de aceea, când ne ro­tim la Prohod în jurul bisericilor noastre, purtând Sfântul Epitaf în frunte, cu gândul suntem deja la noaptea de Duminică. Durerile au trecut, toate, moar­tea I-a adus Fiului lui Dumnezeu pacea. "Să­vârşitu-s-a!", a spus Iisus cu ultimele sale puteri. Călătoria pe pământ I s-a încheiat. De abia acum va să înceapă urcuşul.


Tămăduiri miraculoase, cu relicve ale răstignirii

Când Sfânta Elena a descoperit la Ierusalim Sfânta Cruce pe care fusese răstignit Hristos, ea a scos la lumină şi piroanele cu care fusese ţintuit Mân­tuitorul şi coroana de spini pe care i-o aşe­zaseră pe creştet soldaţii romani. Aceste sfinte relicve - lemnul Crucii, piroanele şi Coroana de Spini, au în ele o mare putere tămăduitoare.

Spinul sfânt din Coroana lui Iisus

Monseniorul Vladimir Ghika a purtat cu el mare parte din viaţă un spin desprins din Coroana Mântuitorului (care tocmai a fost salvată zilele aces­tea, din incendiul devastator al Catedralei Notre Dame). Cu acest spin, care îi fusese dăruit de Arhiepiscopul Parisului, el a vindecat mai mulţi oameni. Cea mai şocantă tămăduire s-a petrecut în Franţa, la Auberive, cu o soră din "Casa Sfântului Ioan", congregaţie întemeiată chiar de Fericitul Vladimir Ghika.
Iarna venise mai repede la Auberive, aşa că înce­puseră să facă focul. În acea seară, sora Marie-Louise a vrut să ia de pe sobă un recipient din cau­ciuc umplut cu apă. L-a ridicat, grijulie, dar, când l-a aşezat pe o poliţă de marmură rece, acesta i-a explodat în faţă, desfigurând-o. Mistuită de durere, cu carnea de la buze şi până la pleoape aproape smulsă, ea va primi repede îngrijirile medicului din localitate. Nu mai putea deschide ochii, pleoapele opărite se lipiseră una de alta, sin­gura nădejde a bolnavei era la pă­rintele Vladimir, care a sosit în grabă de la Paris. Când monse­niorul a venit, a închis ochii şi a în­ceput să se roage. Pă­rea împie­trit de durere, aveau să spună maicile. Şi-a aşezat apoi o mână pe creştetul surorii sale în credin­ţă, iar în cealaltă mână a strâns spinul care însângerase frun­­tea Mântuitorului. Rugăciu­nea mon­seniorului a fost tăcută, o mare suferinţă nu are nevoie de multe cuvinte. După mult timp, părintele a părut că revine cu gân­dul pe pă­mânt. Fără să spună ni­mic, a bine­cuvântat-o pe Marie-Louise şi s-a retras în tăcere. Când medicul a sosit a doua zi şi a des­fă­cut pansa­mentele a înlemnit de uimire - pleoapele se dezlipiseră şi se dezum­flaseră, sora putea să le deschidă şi să vadă destul de bine, iar faţa începea deja să se vindece. În trei zile, Marie-Louise era vin­decată complet, fără nicio cicatrice! A trăit până la 83 de ani. Când a fost înmormântată, în 1974, avea un obraz de copil, fără nicio urmă a supliciului.

Minunile Sfintei Cruci

Părintelui Ioannis Maridakis din insula Creta, cancerul i-a răpit un fiu în vârstă de doar doi ani. După această tragică pierdere, pronia a rânduit ca el să primească un fragment din lemnul Sfintei Cruci. Cu acest fragment, părin­tele Ioannis a făcut multe vindecări. Cea de mai jos este doar una dintre ele.
În anul 2006, Sandy Garvin, din Seattle, SUA, a fost diagnosticată cu car­cinom renal de gradul patru. Vestea a că­zut ca un trăsnet şi i-a spulberat, la pro­priu, viaţa. Doctorii îi mai dădeau de trăit între şase şi opt luni. A venit apoi iadul tratamentelor cu operaţii multiple, prin care un femur şi apoi o parte din şold i-au fost înlocuite cu proteze de metal, iradieri la limita maximă, iar la sfârşit, chimio­terapia cu varii tipuri, care a dat com­pli­caţii nenumărate - necroze, oase găurite ca un fa­gure de miere etc. La capătul lor, Sandy era un mort viu - mai avea mai puţin de un an de trăit. În urma operaţiilor, i s-a spus că nu va mai putea merge deloc, iar oasele distruse nu îi mai permiteau să ridice nimic. Şi ca totul să fie negru complet, după trei luni avea să afle că tumorile i s-au multiplicat. Trupul părea să fie de acord cu pronosticul docto­rilor.
În atmosfera aceasta care părea doar o anteca­meră dureroasă a unei morţi iminente, în februarie 2011, Sandy a primit un telefon de la o prietenă - un anumit părinte Ioannis din Creta adusese în Phoe­nix un fragment din lemnul Sfintei Cruci. A fost bucăţica de speranţă de care se agaţă orice muri­bund. Sandy a luat avionul şi a zburat până în Phoenix. Când părintele a binecuvântat-o, i-a purtat relicva încet pe tot corpul. Şi, ca prin minune, Sfân­ta Cruce părea că se prinde de locurile în care can­cerul îi mistuise trupul. Sandy a simţit că se înalţă. În adâncul ei se petrecea ceva... La plecare, părin­tele Iohannis Maridakis i-a spus că o aşteaptă în Creta, ca să o boteze. La trei luni de la această întâl­nire cu Crucea lui Hristos, Sandy a mers pentru obiş­nuitul control care urma să îi prevestească puţi­nele zile pe care le mai avea de trăit. Computerul tomograf i-a uluit însă pe medici - în trupul ei chi­nuit şi binecuvântat nu mai era nicio tumoră. Sfânta Cruce arsese răul din rădăcină.