Demult, acum mai bine de 1500 de ani, atunci când au fost alcătuite de sfinții bisericii, deniile începeau întotdeauna la miezul nopții, niciodată mai devreme. Iisus le spusese apostolilor că a doua Sa venire va fi pe neașteptate, așa că primii creștini privegheau în Săptămâna Mare, așteptându-L cu inimile deschise. Se adunau când întunericul le înghițise deja casele, îi lăsau pe cei mai neputincioși dormind, iar ei veneau în biserici să se roage. Deniile începeau întotdeauna cu o cântare de o duioșie, pe care cu greu v-o pot prinde în cuvinte, dacă nu ați ascultat-o, vreodată, într-o mânăstire, în biserica străpunsă doar de firul slab al câtorva lumânări - "Iată, Mirele vine în miezul nopții". În primele cuvinte ale acestei cântări stă prinsă toată Săptămâna Patimilor. E săptămâna în care încă îl ai pe Hristos cu tine pe pământ, dar ce pământ! Plin de veninul și fierea unei omeniri care îl urăște pe Dumnezeul iubirii. Iar tu, creștinule, trebuie să mergi pe urmele pașilor lăsați de Iisus, să stai cu El în Ghetsimani, când a plâns cu lacrimi de sânge, să te urci cu El pe cruce, pentru ca apoi să îl vezi înviind din mormânt. Și după Înviere trebuie să te pregătești, pentru că Hristos va pleca de aici, de lângă tine, ca să ți se sălășluiască drept în cerul din inimă. Iar în inimă e și ușor, e și greu de aflat.
Biserica ne-a rânduit și o scară a Săptămânii Patimilor, care să ne ducă până în Duminica Paștilor. Sunt zile atât de grele de semne, încât ortodoxia le-a numit "mari", pe fiecare în parte. Denia din Lunea cea Mare pomenește smochinul neroditor, care s-a uscat când a fost certat de Iisus. Pomi fără de fructe suntem fiecare dintre noi și trebuie să facem întâlnirea cu Domnul roditoare. Denia din Marțea Mare ne amintește de cele zece fecioare care au rămas fără untdelemnul rugăciunii, atunci când s-au întâlnit cu mirele la nuntă. Miercurea Mare este ziua în care Hristos a fost vândut și s-a rugat cu lacrimi de sânge în Grădina Ghetsimani, știind cum avea să pătimească. Din această seară începe, de fapt, urcușul abrupt spre Golgota, împreună cu Domnul. Joia cea Mare este ziua Cinei celei de Taină, când Iisus le spală picioarele ucenicilor și îi Împărtășește cu Sfântul Său Trup și Scumpul Său Sânge. Vinerea Mare este ziua înfricoșătoare a pătimirii Domnului. Este o zi atât de neagră, încât este oprită slujirea liturghiei, a cărei bucurie ar putea ciobi durerea pe care o trăim simțind și noi cu Hristos biciuirea, răstignirea și moartea pe cruce. În Sâmbăta Mare, Iisus este mort cu trupul, dar viu cu sufletul. Este ziua lumii de dincolo, când El se coboară la iad pentru a-i scoate de acolo pe cei care L-au așteptat în viață. Semnul biruinței sale asupra iadului este marele miracol al venirii Luminii Sfinte în Mormântul Său din Ierusalim. Toată durerea noastră se risipește în acea clipă, când, deja, în cetatea sfântă se cântă Hristos a Înviat. Doar câteva ceasuri, și Domnul se va ridica din mormânt cu Trup cu tot.
Primele mele denii
Pentru mine, deniile sunt slujbele în care Iisus este și aici, și dincolo, și pătimind, și Înviat, pentru că în orice durere a Lui presimt puterea cu care iubirea înfrânge moartea. Și împreună cu El sunt și eu, pe de o parte îndurerat de păcatele mele și de chinurile Lui, dar, totodată, sunt și plin de bucurie pentru că adulmec, cu un simț de negăsit pe harta anatomiei moderne, fericirea deplină a unirii cu El. O unire care va să vină, dar care nu ar fi posibilă fără cruce. Deniile sunt cerul și pământul, durerea cea mai amară și bucuria cea mai pură, amestecate într-o singură rugăciune. Sunt greu de prins în cuvinte dacă nu le guști tu însuți.
De la primele mele denii îmi vin în suflet nu amintiri, căci au trecut peste ele mai bine de 25 de ani, ci frânturi de lumină. Eram la o veche mânăstire aruncată în poala unor dealuri dobrogene. Se însera. Natura era în pragul marii fremătări, care în ținutul acela dintre Dunăre și mare vine întotdeauna mai devreme. Ierburile, gâzele și florile nu mai aveau răbdare și pocneau de bucurie, explodând în culori, zbateri, șușoteli și lumină. Iar în foșnetul acesta necontenit, al firelor de iarbă abia mijite și al albinelor care scăpaseră de greul gerului întunecos, noi mergeam să îl căutăm în biserică pe Iisus cel răstignit. Soarele se lăsa peste dealuri, uriaș și roșu, așa cum se arată doar acolo, în Dobrogea, și, în umbrele serii care se strecurau prin ferestre și în inimă, preotul dădea binecuvântarea slujbei, luminată doar de candele și lumânări. Începeam întotdeauna cu "Iată, Mirele vine în miezul nopții", dar nu acest imn mi s-a lipit de suflet, ci altul - "Cămara Ta, Mântuitorul meu, / O văd împodobită/ Și îmbrăcăminte nu am/ Ca să intru într-însa./ Luminează-mi haina sufletului meu,/ Dătătorule de Lumină/ Și mă mântuiește!". Părinții o cântau domol și simplu, așa cum cântă călugării, nedorind să rănească prin artificii savante dulceața smerită a rugăciunii. De trei ori cântau acest imn, mai întâi o strană, apoi cealaltă, iar la sfârșit, când venea și rândul preoților, nu mai era doar o rugăciune, ci o explozie de lumină - Dătătorul de iubire venea la noi și chiar punea început mântuirii noastre. În clarobscurul lumânărilor, razele care ne țâșneau din inimi erau mai albe, mai aprinse și mai pline de putere decât cele pe care le aruncă soarele dimineața. Așa îmi aduc aminte de primele mele denii, și nicio slujbă a bisericii nu mi-a picurat în inimă un dor așa de nestins după Iisus.
Deniile Patimilor lui Hristos
Mai am în suflet două amintiri din miezul Săptămânii Patimilor, din Joia și Vinerea Mare, în care se slujesc cele mai frumoase denii - A celor 12 Evanghelii și A Prohodului Domnului. Pe ele mi le amintesc în primul rând unite cu cei din preajma mea. Pentru că atunci când se săvârșesc, la ele vine toată suflarea. Eram de puțină vreme creștin. Sigur, fusesem botezat de mic, dar eu și biserica ne-am tot căutat unul pe celălalt ani de-a rândul. În Joia aceea Mare știu că am plecat spre slujbă, când încă mai era lumină afară. Îmi amintesc căldura, iar căldura e un semn mare în primăverile reci ale orașului meu natal, așezat la poala muntelui. În lumina aceea care aluneca spre seară, m-am pomenit mergând pe străzi însoțit de multă lume. Niciodată nu am știut că suflarea molcomă a așezării în care mă născusem prindea viață și se aduna la biserică în altă zi decât cea de Paște. În Joia aceea Mare și caldă, pe străzi se scurgea spre biserică un alai de tineri și bătrâni, femei și bărbați, luminați parcă și zoriți. Am fost atât de bucuros să mă prind cu ei și să mergem tăcuți spre același loc! Aveam un secret, eram uniți, ne era bine împreună. Slujba nu a fost o rugăciune, a fost un drum. Douăsprezece evanghelii și tot atâtea falduri ale veacurilor, desfăcându-se pentru a ne lăsa să Îl vedem pe Iisus așa cum a fost El în ultimele Lui zile, zile cumplite, zile de sânge, de bătăi, umilințe, chinuri și, mai ales, trădări. Eram căzuți cu toții în timpul de acum 2000 de ani. O cădere cumplită și, totuși, cum să vă spun... minunată. Pentru că, oricât de crunt ți-ar chinui cineva Dumnezeul, singurul pe care îl ai sau îl vei avea vreodată, este un dar de negrăit să împarți acest chin, să nu Îl lași singur. Da, cu fiecare cădere, îți amintești că, oarecând, pe drumul vieții, L-ai părăsit. Dar nu și acum! Acum sunteți împreună - tu, om cu păcate, El, Dumnezeufărădepată, gata să moară ca să te ridice din moarte. Am plâns la acea denie, așa cum au făcut-o, poate, mulți dintre cei care au gustat din ea. Și îmi amintesc că, atunci când ne întorceam spre casă, o mulțime cu un singur trup și o singură inimă, care începea să se răsfire pe străduțele înguste, m-am simțit plin, binecuvântat și fericit. Cu totul fericit.
Denia înmormântării Domnului
La început nu le-a venit să creadă. Nici apostolilor, odinioară, nici nouă, astăzi. Cum să moară Dumnezeu?! Și din adânca mirare se naște și o nădejde, pentru că puterea iubirii e prea mare ca să rămână îngropată într-o bortă de stâncă din apropierea Ierusalimului. "Dar cum mori, Viață?/ Și cum șezi în mormânt?/ Și împărăția morții Tu o zdrobești/ Și pe morții cei din iad îi înviezi?". La Prohod îi slujim cu toții lui Iisus înmormântarea. E singura Denie în care poporul cântă aproape toată slujba, pentru că pe Hristos îl înmormântăm împreună, preoți și credincioși. Îi suntem martori ai chinurilor și ai Slavei. Stihurile Prohodului au fost scrise de Sfântul Ioan Damaschin acum 1300 de ani și sunt o culme a cultului ortodox. Sunt versuri simple, fără niciun fel de podoabe, durere mută, în care e picurată și o mare nădejde. "Dulcea mea lumină/ Și mântuitoare,/ Cum în groapă-ntunecoasă/ Tu Te-ai ascuns?". Le poți cânta și tu, eu, unul, le-am cântat de nenumărate ori. Nu trebuie să te pricepi, aici nu e vorba de meșteșug. Când cineva drag îți moare, plângi. Nu ai nevoie pentru asta de nimic, nici măcar de o ureche iscusită sau de vreun glas aparte. Și chiar în asta stă frumusețea tulburătoare a acestei slujbe - că la ea cântă toată suflarea, chiar și cei care nu știu cânta. Iar dragostea creștinilor, simplă și curată, e în sine cel mai frumos imn pe care îl poate asculta Dumnezeu. Valul acesta de iubire nu rămâne doar în biserici. Mie totdeauna mi s-a părut că orașul încremenește din seara Prohodului și va sta nemișcat până când trec Paștile. Sigur că mașinile, oamenii, ba chiar și natura nu stau locului. Dar e în toate o neclintită așteptare. Vrem să să întâmple ceva. Și de aceea, când ne rotim la Prohod în jurul bisericilor noastre, purtând Sfântul Epitaf în frunte, cu gândul suntem deja la noaptea de Duminică. Durerile au trecut, toate, moartea I-a adus Fiului lui Dumnezeu pacea. "Săvârșitu-s-a!", a spus Iisus cu ultimele sale puteri. Călătoria pe pământ I s-a încheiat. De abia acum va să înceapă urcușul.
Tămăduiri miraculoase, cu relicve ale răstignirii
Când Sfânta Elena a descoperit la Ierusalim Sfânta Cruce pe care fusese răstignit Hristos, ea a scos la lumină și piroanele cu care fusese țintuit Mântuitorul și coroana de spini pe care i-o așezaseră pe creștet soldații romani. Aceste sfinte relicve - lemnul Crucii, piroanele și Coroana de Spini, au în ele o mare putere tămăduitoare.
Spinul sfânt din Coroana lui Iisus
Monseniorul Vladimir Ghika a purtat cu el mare parte din viață un spin desprins din Coroana Mântuitorului (care tocmai a fost salvată zilele acestea, din incendiul devastator al Catedralei Notre Dame). Cu acest spin, care îi fusese dăruit de Arhiepiscopul Parisului, el a vindecat mai mulți oameni. Cea mai șocantă tămăduire s-a petrecut în Franța, la Auberive, cu o soră din "Casa Sfântului Ioan", congregație întemeiată chiar de Fericitul Vladimir Ghika.
Iarna venise mai repede la Auberive, așa că începuseră să facă focul. În acea seară, sora Marie-Louise a vrut să ia de pe sobă un recipient din cauciuc umplut cu apă. L-a ridicat, grijulie, dar, când l-a așezat pe o poliță de marmură rece, acesta i-a explodat în față, desfigurând-o. Mistuită de durere, cu carnea de la buze și până la pleoape aproape smulsă, ea va primi repede îngrijirile medicului din localitate. Nu mai putea deschide ochii, pleoapele opărite se lipiseră una de alta, singura nădejde a bolnavei era la părintele Vladimir, care a sosit în grabă de la Paris. Când monseniorul a venit, a închis ochii și a început să se roage. Părea împietrit de durere, aveau să spună maicile. Și-a așezat apoi o mână pe creștetul surorii sale în credință, iar în cealaltă mână a strâns spinul care însângerase fruntea Mântuitorului. Rugăciunea monseniorului a fost tăcută, o mare suferință nu are nevoie de multe cuvinte. După mult timp, părintele a părut că revine cu gândul pe pământ. Fără să spună nimic, a binecuvântat-o pe Marie-Louise și s-a retras în tăcere. Când medicul a sosit a doua zi și a desfăcut pansamentele a înlemnit de uimire - pleoapele se dezlipiseră și se dezumflaseră, sora putea să le deschidă și să vadă destul de bine, iar fața începea deja să se vindece. În trei zile, Marie-Louise era vindecată complet, fără nicio cicatrice! A trăit până la 83 de ani. Când a fost înmormântată, în 1974, avea un obraz de copil, fără nicio urmă a supliciului.
Minunile Sfintei Cruci
Părintelui Ioannis Maridakis din insula Creta, cancerul i-a răpit un fiu în vârstă de doar doi ani. După această tragică pierdere, pronia a rânduit ca el să primească un fragment din lemnul Sfintei Cruci. Cu acest fragment, părintele Ioannis a făcut multe vindecări. Cea de mai jos este doar una dintre ele.
În anul 2006, Sandy Garvin, din Seattle, SUA, a fost diagnosticată cu carcinom renal de gradul patru. Vestea a căzut ca un trăsnet și i-a spulberat, la propriu, viața. Doctorii îi mai dădeau de trăit între șase și opt luni. A venit apoi iadul tratamentelor cu operații multiple, prin care un femur și apoi o parte din șold i-au fost înlocuite cu proteze de metal, iradieri la limita maximă, iar la sfârșit, chimioterapia cu varii tipuri, care a dat complicații nenumărate - necroze, oase găurite ca un fagure de miere etc. La capătul lor, Sandy era un mort viu - mai avea mai puțin de un an de trăit. În urma operațiilor, i s-a spus că nu va mai putea merge deloc, iar oasele distruse nu îi mai permiteau să ridice nimic. Și ca totul să fie negru complet, după trei luni avea să afle că tumorile i s-au multiplicat. Trupul părea să fie de acord cu pronosticul doctorilor.
În atmosfera aceasta care părea doar o antecameră dureroasă a unei morți iminente, în februarie 2011, Sandy a primit un telefon de la o prietenă - un anumit părinte Ioannis din Creta adusese în Phoenix un fragment din lemnul Sfintei Cruci. A fost bucățica de speranță de care se agață orice muribund. Sandy a luat avionul și a zburat până în Phoenix. Când părintele a binecuvântat-o, i-a purtat relicva încet pe tot corpul. Și, ca prin minune, Sfânta Cruce părea că se prinde de locurile în care cancerul îi mistuise trupul. Sandy a simțit că se înalță. În adâncul ei se petrecea ceva... La plecare, părintele Iohannis Maridakis i-a spus că o așteaptă în Creta, ca să o boteze. La trei luni de la această întâlnire cu Crucea lui Hristos, Sandy a mers pentru obișnuitul control care urma să îi prevestească puținele zile pe care le mai avea de trăit. Computerul tomograf i-a uluit însă pe medici - în trupul ei chinuit și binecuvântat nu mai era nicio tumoră. Sfânta Cruce arsese răul din rădăcină.