Cum a învins postul negru medicina alopată

În anul 1864, un tânăr absolvent de 27 de ani ieşea pe porţile Colegiului de Medicină şi Chirurgie al Universităţii din Michigan.

Edward Hooker Dewey era tânăr şi capabil să privească mai larg decât colegii săi, aprigi apărători ai medi­cinei alopate. Totul a pornit de la o revelaţie: tânărul medic a observat că bolnavii au ten­dinţa de a refuza hrana în mod natural. Un caz anume l-a şocat - un bărbat suferind de o boală intestinală nu se putea hrăni fără a vomita, aşa că a ajuns să respingă orice mâncare sau să mai ia vreun medicament. Culmea este că bolna­vul nu a murit, nici de boală, nici de inaniţie, ci s-a vindecat! Moment pentru tânărul doctor să se întrebe - "Nu cumva corpul nostru posedă o capacitate misterioasă de a se auto­vindeca?Şi nu cumva postul negru îl ajută în acest sens, în loc să îi facă rău?". Răspunsul la întrebare a venit când propriul fiu s-a îmbolnă­vit grav de difterie, o boală care, în acele vremuri, era mortală, iar trata­mentul prescris de alopaţii secolului XIX era de-a dreptul înfricoşător: chinină cu soluţie de fier şi whiskey cât mai tare. Dacă bolnavul refuza trata­mentul, i se băga pe gât. Cu forţa! Din dragoste pen­tru propriul copil, Edward Hooker Dewey ia o deci­zie radicală - îl va lăsa pur şi simplu în pace. Dacă nu vrea să se hrănească, înseamnă că aşa se vin­decă. Şi copilul s-a vindecat. Pentru Dewey, tă­mă­duirea a fost o revelaţie şi începutul unei mi­siuni. Cartea scrisă de el în anul 1900 - "The No-Breakfast Plan and the Fasting-Cure" (Planul fără mic dejun şi cura prin post) va avea un mare suc­ces şi va fi, bineînţeles, contestată de colegii doc­tori. Nu de toţi.

Un doctor pe post de cobai

În 1877, un alt doctor american, Henry Tanner, se decide să se înfometeze pentru a se vindeca. Suferea de prea multe boli - de la reumatism, la probleme cardiace - ca să mai aibă încredere în leacurile colegilor. Pe 17 iulie a băut ultima cană cu lapte. Cu o ţintă biblică în minte (cele 40 de zile de post ţinute de Hristos), Tanner refuză orice altceva în afară de apă. Spre surpriza unui prieten doctor care îl supraveghează, el depăşeşte cu uşu­rinţă cele zece zile de post negru care ar fi trebuit, după părerea medicilor vremii, să îi aducă moar­tea, nu izbăvirea. Nu numai că postul nu îl omoa­ră, dar îi şi ia cu mâna durerile de stomac! Uimit de cât de bine se simte, doctorul Henry Tanner ţine post negru toate cele 40 de zile plănuite, ba mai şi adaugă încă două în plus, ca să fie limpede pentru oricine că e posibil. Lumea medicală este scandalizată ba, mai mult, îl atacă şi clerul (nu suntem într-o ţară ortodoxă, obişnuită cu postul, ci în America protestantă, care nu l-a practicat aproa­pe deloc) - nimeni nu poate posti 40 de zile, în afară de Iisus, care a făcut asta printr-un miracol! Iată-l pe Tanner de două ori ex­comunicat, de comunitatea me­di­cală şi de biserică - "Toţi mă evi­tau, ca şi cum aş fi avut va­riolă şi eram contagios." Însă el nu era un om slab de înger, aşa că nu se va lăsa descurajat. În curând, soarta pare să îi su­râdă sub forma unui experi­ment. Şaizeci de me­dici volun­tari se oferă să îl supra­ve­gheze pe colegul lor postitor sub auto­ritatea "United States Medical College din New York". Un alt post negru de 40 de zile, pe care Tanner trebuie să îl ţină în condiţii draconice - va dormi pe un pat pliant fără saltea sau aşter­nut, ca să nu recurgă la mâncare dosită, iar camera îi va fi ilumi­nată continuu de şase lămpi cu gaz. Dacă adaugaţi la acest regim şi pe cei 60 de doctori-gar­dieni aveţi reţeta unei închisori, nu a unui spital. Spec­tacolul, căci va fi un spectacol cu public care să poată urmări totul la liber şi jurnalişti avizi de sen­zaţio­nal, se va ţine la Clarendon Hall, în inima Man­hattan-ului. La câteva zile după debutul postu­lui, ziarele ameri­cane vuiesc. Le urmează cele din lumea întreagă. Îndrăzneţul doctor american ajun­ge la 49 de ani o vedetă. Din a opta zi de post negru începe să pri­mească 600 de scrisori zilnic! Pe 7 august, la prânz, după 40 de zile de post negru şi 16 kilo­gra­me pierdute, Henry Tanner iese în stradă cu zâm­betul pe buze şi un pariu câştigat. Însă lupta cu sis­temul medical era departe de a fi câştigată. "Circ", au spus strâmbând din buze doctorii ame­ricani alopaţi şi s-au întors la tratamentele lor, care în secolul al XIX-lea prescriau în mod frec­vent otră­vuri precum plumbul, antimo­niul, ar­se­nicul sau clorură mercu­roasă drept medica­mente.

Aceşti ruşi geniali

Ruşii sunt extremi în tot ce fac. Se spune că nimeni nu îi întrece la băut. Şi, totuşi, când se pun pe rugă­ciune, îi ştie mai toată lumea că pot face minuni - calendarul lor e plin de sfinţi care au postit aspru. Poate că tocmai acest balans halucinant între extreme a fost solul fertil pen­tru cel mai mare experiment medi­cal al postului negru de pe întreaga planetă. Totul a început cu un... psi­hiatru. În vara anului 1941, în tu­multul celui de-al doilea război mondial, Iuri Nikolaev, care tocmai lucra la teza sa de doctorat în me­dicină, zăcea pe un pat de spital din Moscova. Îşi crăpase capul din gre­şeală cu toporul în timp ce tăia lem­ne, aşa că spitalizarea va dura. În copilărie, Iuri găsise în biblioteca tatălui său volumul "The fasting cure" (Terapia prin post), publicat în anul 1911, de scriitorul american Upton Sinclair, cu care tatăl său co­respondase. Pentru că se afla în spi­tal şi avea timp, Iuri s-a apucat să citească despre post. O face ca un adevărat savant, viitor doctor în me­dicină. Citeşte de la antici încoace şi află că, din cele mai vechi timpuri, omenirea s-a tratat prin post. Şi egip­tenii şi grecii vedeau în el o cură. Şi atunci îi încolţeşte în minte un gând - dacă ar trata bolile psihice prin post negru? Şase ani mai târziu, propune acest lucru oficial. E privit drept nebun. Firesc, într-o ţară că­reia îi muriseră de foame milioane de oameni în război. Totuşi, Iuri Nikolaev nu se lasă. De ce să le faci bolnavilor electroşocuri? Oare nu le poţi restarta creierul cu metode mai blânde, de exemplu prin post negru, care produce o schim­bare radicală a biochimiei celulei cerebrale? În 1948, cu acordul unui academician, va începe ex­pe­rimentul în spi­tal, pe trei bolnavi. Un tânăr schizofrenic aflat în stare catatonică - nu comu­nică, nu se mişcă, e ca un mort viu, trece cu bine printr-o lună de post ne­gru. După şase zile începe să vorbească - "Era cea mai frumoasă zi din viaţa mea!", avea să scrie doctorul Iuri. Bolnavul s-a integrat apoi în acti­vităţile sociale ale spitalului şi, după o lună, era vindecat! Succesul a fost uriaş! Iuri îşi extinde experimentul pe un alt pacient catatonic, o tânără care refuză până şi să se spele. După zece zile, în­cepe să se îmbrace singură, după o lună sănătatea ei este ameliorată - e capabilă să se descurce în viaţa de zi cu zi fără ajutor. Nikolai Narbekov, medic la Institutul de Balneoterapie din Moscova şi prieten foarte bun cu Iuri Nikolaev, se decide să încerce şi el tratamentul cu post negru, dar pe bo­lile somatice. Efim Smirnov, Ministrul Sănătăţii, e medic militar al Armatei Roşii, trecut prin răz­boi, şi foarte interesat de efectele postului negru asupra soldaţilor care rămân fără mâncare. Aşa că dă ordin ca doctorul Narbekov să pri­mească 25 de "paturi", adică de bolnavi, pe care să experi­men­teze la Institutul de Balneoterapie din Moscova. Rezultatul este un miracol! Narbekov vindecă prin post negru tot soiul de boli - der­matite, nefrite, boli cardio-vasculare etc. Pacienţii par că vorbesc de o minune, nu de un tratament derulat într-un mare spital comunist. Cum se în­tâm­plă toate aces­tea şi de ce? Narbekov habar nu are şi nici nu stă să cerceteze. E prea uluit şi fericit de sănătatea pacienţilor săi, aşa că se mulţumeşte să trateze şi să consemneze, sperând că va veni şi timpul cer­cetării fundamentale. Din păcate, în 1953, Efim Smirnov pleacă de la conducerea Mi­nisterului Sănătăţii şi fără protecţia lui, experi­mentul lui Narbekov se închide. Salvarea va veni însă tot de la partid. În 1955, doctorul Iuri Niko­laev îl lecu­ieşte de alcoolism pe Lev Bulganin, fiul lui Ni­kolai Bulganin, preşedintele Consiliului de Mi­niştri, al doilea om din stat. Vindecarea e răs­plă­tită pe măsură: Bulganin îşi dă acordul pentru ca tratamentul prin post să reînceapă în clinici. Acor­dul lui vine şi cu fonduri la pachet. Terapia prin postul negru păşea, în sfârşit, cu dreptul în lumea medicală. Va fi o revelaţie.

Un experiment la scara unui continent

Doctorul Iuri Nikolaev avea să trateze mii de pacienţi cu boli psihice prin metoda postului ne­gru. Cazurile, documentate şi descrise în litera­tura de speciali­tate, aveau să îi încurajeze pe medicii ruşi să extindă arealul experimentului, incluzând o suită de afecţiuni. În 1973, ia naştere cel mai mare pro­iect de cerce­tare din istorie, un proiect prin care postul negru este folosit la tra­tamentul unei largi palete de boli somatice, pe tot cuprinsul URSS. El va fi aplicat din Leningrad şi până la Vladivostok. Medicii sceptici nu au înco­tro. Se vindecă zeci de mii de cazuri de afecţiuni foarte diferite, fără legătură între ele: hiperten­siune, astm, reumatism, boli de piele, ulcer, diabet, obezitate etc. Thierry de Lestrade, un jurnalist francez care a scris o carte genială, "Postul ne­gru - o nouă terapie" (Editura Philobia, Bucureşti 2016), a stat de vorbă cu unii dintre medicii care au derulat terapia prin post negru în anii '70 ai Uniunii Sovietice. Unii dintre ei ţin şi astăzi post. Întrebarea fundamentală pe care le-a pus-o jurna­listul i-a frământat ani de zile şi pe ei - "Ce se întâmplă până la urmă? De ce s-au vindecat toţi aceşti bolnavi?".

Sanogenia

Corpurile noastre sunt uriaşe uzine biochimice care funcţionează pe bază de glucoză. Acest combus­tibil e sintetizat de ficat, folosin­du-se de carbohidraţii din hrană. În felul acesta funcţionăm zi de zi, dar uzina noastră ştie să meargă şi fără com­bustibil. Dacă în perioadele de abun­denţă ea merge cu glucoză, în cele în care mâncarea lipseşte, trece com­plet pe cetoză, folosindu-se de arderea propriilor grăsimi. Procesul de trecere de la un combustibil la altul are loc în câteva zile de post negru. La început, când nu mai mân­căm nimic, trupul utilizează rezerva de glicogen a ficatului, pe care o epuizează foarte repede. După 24 de ore, el are în continuare nevoie de energie şi uzina începe tranziţia len­tă spre cetoză. Asta ia timp, aşa că, în a doua zi de post negru, corpul descompune aminoacizi din ţesutul muscular. În a treia zi, uzina trece complet pe cetoză, proces care atin­ge randamentul maxim în ziua a ze­cea de post negru. Ei bine, în cadrul acestui proces se întâmplă schimbări radicale în organism, care aduc vin­decarea în diferite boli. De exemplu, în lipsă de proteine, corpul nostru va ataca tot ce găseşte rezidual - mase celulare neesenţiale, tumori sub formă de fibroze, ţesuturi degene­rative. E o curăţenie generală. De asemenea, în postul negru, celulele albe îmbătrânite mor şi sunt înlocuite de altele noi, aşa că sistemul imunitar se restartează. Celulele stem trec şi ele dintr-o stare latentă într-una activă. Corpii cetonici au un impact puternic asupra acti­vităţii cerebrale, fapt dovedit de electro­en­cefa­logramele celor ce trec prin post. Asta poate ex­plica, în parte, şi succesul neaşteptat pe care doctorul Iuri Nikolaev l-a avut cu bolnavii psihici. Lista modificărilor prin care trece corpul este însă foarte lungă şi nu e locul să intrăm aici în detalii. E de reţinut însă un fapt - prin post negru, corpul nostru se înnoieşte. Iar această înnoire priveşte nu numai organele noastre interne, ci şi psihicul nostru. E un proces foarte complex, la polul opus vinde­cării prin medicaţia alopată. Tocmai de aceea savanţii ruşi, la capătul unor ani lungi de cercetări, i-au şi dat un nume - sanogenia, adică o autovindecare. Ruşii consideră că deşi ştim destul de multe despre boală, cunoaştem foarte puţine despre... să­nătate. Adică nu în­ţelegem suficient mecanismele prin care organismul reuşeşte să rămână sănătos. Alexandr Kokosov, directorul Institutului de Pneumologie din Leningrad, în ca­drul căruia s-au vindecat complet prin post negru peste 10.000 de astmatici, altfel incurabili, sinteti­zează în câteva fraze tot acest proces: "Organis­mul nostru are capacităţi enorme şi, pentru că modul nostru de viaţă le lasă în stare pasivă, nu sunt stimulate. Dar dacă pacientul posteşte volun­tar, ele se reactivează, iar eficacitatea lor este impresionantă".

Elixirul nemuririi

După ruinarea URSS, de la începutul anilor '90, toate tratamentele cu post negru din spitalele ruseşti au fost sistate, pentru că nu au mai existat bani pentru ele. Astăzi, în ţara care a pus postul negru pe harta medicinei moderne trebuie să plă­teşti pentru a te trata astfel. Însă chiar când steaua vecinului de la răsărit părea că apune, America se trezea încet. Încă din anii '30, un mare biochimist şi gerontolog american, Clive McCay, pusese şobolanii la post, dându-le cu 30% mai puţine calorii pe zi. Rezultatul a fost uimitor - şoarecii postitori au trăit mai mult. Au urmat, pe aceeaşi direcţie, cercetările lui Roy Walford, care, la Uni­versitatea din California, a înfometat şoarecii şi mai mult, cu 50%, sporindu-le viaţa cu 35-65%. Un cercetător contemporan, Valter Longo, a făcut acelaşi lucru cu microorganismele din drojdie, pe care le-a pus însă la... post negru. În plus, benefi­ciind de descoperirile ge­neticii, le-a inhibat o genă care e responsabilă de îmbătrânire. Rezultatul? Microorganismele din drojdiile lui Longo au trăit de zece ori mai mult. Dacă pe oameni s-ar fi putut face astfel de experimente, ei ar fi ajuns la vârste de 700-800 de ani. Vă amintiţi de istoriile Bibliei, cu vârstele patriarhilor? Poate că nu sunt simple poveşti... Valter Longo avea să facă însă un pas hotărâtor în direcţia tratamentului cance­rului, prin post negru. El a avut ideea să vadă în ce măsură fac cancer şoarecii care ţin post negru intermitent, o zi din patru, o zi din trei sau o zi din două. Re­zultatul a fost uluitor. 37% din şoarecii care mân­cau normal făceau tumori, faţă de doar 7% în ca­zul celor care posteau. Mai mult decât atât, şoare­cii postitori se îmbolnăveau mai târziu. Sigur, asta nu înseamnă că postul negru te scuteşte de cancer, dar el e o măsură de profilaxie foarte bună. Iar dacă te îmbolnăveşti, te poate ajuta în tratament. Valter Longo a avut curiozitatea să îşi trateze şoa­recii postitori care s-au îmbolnăvit de cancer prin chimioterapia clasică. Le-a dat însă o doză mortală şi... surpriză! Nu au murit decât 35% din ei, în vre­me ce şoarecii nepostitori au murit toţi! Concluzia lui Valter Longo? Postul negru nu numai că te face să nu mai simţi efectele negative ale chimioterapiei, dar te ajută în vindecare, în 80% din cancerele cunoscute. Sanoterapia ruşilor şi-a dobândit confirmarea internaţio­nală.