ANCHETĂ: Mai primiţi Lumina Învierii?

Ioan Pintea, scriitor, preot

Runcul meu, Ierusalimul meu

Primele imagini despre Învierea Domnului văzute de mine sunt cele pictate, naiv şi oarecum grăbit, pe pereţii din biserica sa­tului meu. Erau şi au rămas ima­ginile cele mai pline de lu­mină. Le-am regăsit, la un mo­ment dat, în­tr-o pictură minunată de Rembrandt, ce înfăţişa Învierea. Un Hristos abia zărit, "întrupat" în lumină şi dătător de lumină. Se­mănau, într-un fel apar­te, cu lumina soarelui care se re­vărsa în fiecare di­mineaţă peste casa copilăriei mele. Pictura aceasta, soarele de după dealul Colnic şi slujba din noaptea Învierii, ţinută de părintele Petru, mai târziu de părintele Ilie, m-au făcut să înţeleg că Lumina este, de fapt, numele Domnului Hristos. Mă impresiona foarte mult reprezentarea Învierii. Pietrele din zidul mor­mântului gol semănau foarte mult cu pietrele din gardul pe care bunicul Vasile îl ridicase în partea dinspre drum, mormântul era asemeni mormân­tului bunicii Sânzîiana, locul îngropării părea desenat după cimitirul din spatele bisericii, iar lumina în care se oglindeau toate era aidoma apei Idieciului, caldă şi cristalină.
În lumina aceea a Învierii am văzut pe urmă majoritatea scenelor biblice. Învierea lui Lazăr şi mormântul lui păreau câteva stânci năpădite de sălcii din Râpa în care mă jucam, intrarea în Ie­rusalim - o vedeam pe partea dreaptă, cum in­tram în sat, o răstignire care există şi azi, cioplită în lemn, de Pipău. Până şi printre oamenii din apro­pierea Mântuitorului, pictaţi în naos, dam peste chipuri care semănau grozav cu mătuşile mele şi cu unchii mei. În mintea mea de copil, biserica era o prelungire a satului meu, cu sufe­rinţele şi bucu­riile lui. Până şi Iisus avea parcă înfăţişarea cuiva dintr-un neam de-al nostru, nu prea îndepărtat, poreclit "de-al sfinţilor". Mă întrebam mereu cum de oamenii şi sfinţii pictaţi pe pereţii bisericii erau la chip ca şi runcanii mei. De ce locurile pictate, drumurile prăfuite ale Ţării Sfinte, Iordanul, Grădina Ghetsimani, stânca în care era înfiptă crucea aducătoare de viaţă, aveau toate înfăţişarea celor din satul meu?
Slujba Învierii era momentul suprem în care toate cele pe care le observam şi le interogam de-a lungul zilelor le înţelegeam cu adevărat. Cuvin­tele părintelui: "Veniţi de luaţi Lumină!" şi salutul "Hristos a Înviat!" sunt cele mai tari şi mai de ne­uitat cuvinte pe care le-am auzit în copi­lăria mea. Ele veneau ca un răspuns de­plin şi de­finitiv dat întunericului de dina­inte de aprinderea luminii. Nu înţele­geam atunci de ce noap­­tea aceea tainică şi luminată era numită Noaptea Învierii. Am înţeles mai târziu... din cărţile de teologie, din cărţile de literatură bună şi ziditoare. Din pro­pria-mi viaţă. Din răspunsul dat de către doamna Monica Pillat lui Vasile Bănescu într-o carte re­centă, fascinantă: "Imaginaţia speranţei": "Întunericul este o experienţă pe care trebuie s-o traversăm, ca să găsim lu­mina".
În Rusalimul meu de pe Idieci, lumina nu se aducea de departe, de peste mări şi ţări, cum se face azi. Ea venea, pe nevăzute, direct din altar, unul dintre cerurile bisericii noastre, graţie rugă­ciu­­nilor părintelui. Cu lumina aceasta ne-am lu­minat şi casele, şi sufletele. Îmi aduc aminte cum la în­conjurarea bisericii şi, mai ales, la ieşirea din bi­serică, ne străduiam cu mâinile împreunate să pro­tejăm flacăra lumânării să nu se stingă, şi flacăra, aceeaşi flacără ca la Ierusalim, nu ne ardea. Îi văd şi acum pe consătenii mei mergând încet, în tăcere, cu lumânările aprinse, strălucind în noapte, ca nişte mici oglinzi, fixate pe turtiţele cumpărate de mama Floare, din târg de la Nă­săud.
Aş putea spune, precum Marin Preda: "Aven­tura conştiinţei mele a început..." într-o noapte de Înviere, când, dintr-odată, am înţeles că exist cu adevărat şi că lumea are un Dumnezeu. Un Dum­nezeu milostiv, bun, iertător, care îşi trimite lu­mina, greu de priceput la mintea omului, până şi în acest sat de pământ şi de iarbă, unde maşinile ajung rareori, trenurile îl ocolesc, iar despre avioa­ne şi elicoptere nici nu poate fi vorba.
Amintirile mele nu se sting. Sunt ca nişte lumini, de Paşte răsar în mintea şi în inima mea instantaneu. Nu concep înţelegerea Învierii fără aces­te aduceri aminte. Am văzut Ierusalimul târziu, m-am închinat în Biserica Învierii de mai multe ori, am intrat în mormântul Domnului de câteva ori, am ci­tit tratate teo­lo­gice complicate şi, de fiecare da­tă, am fost emo­ţionat, impre­sio­nat şi copleşit. Dar nimic nu se com­pară cu Ie­rusalimul din su­fletul meu. Ca să înţeleg ritua­lu­ri­le, teologiile înal­­te, lumina care vine de de­parte de la Ie­ru­salim, am nevoie de datele Învierii de la Runc.
Iar faptul că acuma sunt preot şi că îi chem în noaptea de În­vie­re pe semenii mei să primească lumină e un privilegiu. Pri­vilegiul de-a sluji şi privilegiul de-a fi împreună cu ei. Sunt un serv. Cuvintele pe care le rostesc nu sunt ale mele, sunt ale Domnului. Ca să le transmit, trebuie să primesc lumină în primul rând eu, ca să pot, nu numai în noaptea Învierii, ci şi în zilele care urmează, fără lumânări sau can­delabre, să o ofer cu inima deschisă şi ce­lorlalţi. E vorba, poate, şi de lumina din Lumină, de lumina dobândită. Acea lumină primită ca dar, pe deasupra, în copilărie, la Runc, din partea casei. A Casei Dom­nului, desigur!


Sorin Lavric, filosof
"Vino, amărâtule, şi ia lumină!"

Am în minte o slujbă de Înviere din Valea Sălciilor, un sat din judeţul Buzău, aflat în apro­piere de mânăstirea Ciolanu. Era la începutul anilor 2000, Paştele căzuse de­vreme, iar aerul nopţii avea ţepi. Am pornit înfofoliţi spre bi­sericuţa aflată pe culmea dealului, iar povârnişul pe care l-am urcat anevoie, într-un întuneric pe care cerul acoperit de nori îl sporea şi mai mult, mi-a strecurat în suflet senti­men­tul că mă pedepseşte cineva. Nu-mi ardea de nici un ritual la miez de noapte. În curtea bise­ricii ne-am adunat vreo zece oameni, toţi zgri­buliţi, aşteptând cu înfrigurare ieşirea preotului. Din casă plecasem două familii, dar numai la insistenţele gazdei, care ţinea morţiş să înde­pli­nească oficiul de aprindere a lumânărilor, pe când eu, zidit într-o comoditate de orăşean, aş fi dat orice să rămân în căldura camerei. Mai mult tras decât împins, am urcat dealul, şi acum pri­veam cerul aco­perit, din care nici o stea nu răzbătea până jos. Urcuşul şi frigul îmi dăduseră sen­zaţia unui nau­fragiu la care con­simţisem din po­li­teţe, şi tot ce-mi do­ream era să mă în­torc cât mai repede la un pa­har de vin. În preajma bisericii nu erau felinare sau stâlpi electrici, iar gazda, cunoscând îm­prejurările preca­re, luase o lanternă sub a cărei lumină ur­casem povâr­ni­şul.
Au urmat cam zece minute de aş­teptare, în care am fiert pe dinlăuntru drojdia frustrării. Ce Dum­nezeu cău­tam eu acolo, în vâr­ful unui deal, tremu­rând de frig şi mestecând gânduri negre? Treptat, nă­duful aşteptării s-a transformat în re­sem­nare: dacă tot eram acolo, măcar să nu-mi îngreunez clipa. Am început să privesc alandala pereţii bisericii, iarba de pe jos, năframa de pe capul femeilor. Nu uit până azi lemnul scorojit din care era făcută troiţa din curte. Era un lemn înnegrit, parcă trecut printr-o baie de smoală. Şi atunci s-au deschis uşile, preotul însoţit de doi cântăreţi s-a oprit în mijlocul curţii, femeile l-au înconjurat şi a urmat îndemnul "Veniţi de luaţi lumină!". În negura acea friguroasă, cuvintele acelea au căpătat izbitor un tâlc direct, parcă îmi fuseseră adresate mie, nemernicul de orăşean comod, care fiersese în oala opărită a aşteptării înveninate, pentru ca acum, ca sub o lecţie di­vină, să simt că aşteptarea luase sfârşit şi că o mână de ajutor îmi venea în întâmpinare. "Vino, amărâtule şi ia lumină şi lasă deoparte acreala!" - aşa îmi sunaseră în urechi cuvintele preotului.Atunci am intuit îngustimea de conştiinţă în care îmi petrecusem ultimele minute, un soi de adâncire mocnită într-o baltă de ranchiună, pen­tru ca acum, sub cuvintele preo­tului, ceva în mine să se lumineze în chip ne­aşteptat. Am des­chis ochii şi năframa femeilor intonând Hristos a înviat din morţi căpătase tenta unei binecu­vântări. Până şi lemnul smolit al troiţei mă privea prietenos, cu o duioşie venită din pă­mânt. Au urmat două-trei minute de uşurare totală, cu vocile de femei îngândând acordurile cân­te­cului. A fost singura dată când, la mijlocul nopţii, cântecul acesta mi-a modificat starea lăuntrică până la a uita de frig, negură şi gânduri negre. De atunci, nu-mi place Hristos a înviat din morţi, decât dacă e cântat de fe­mei. Notele înalte ale timbrului fe­minin se potrivesc de minune pe sen­­sul de transfigurare pe care îl îm­păr­tăşesc cuvintele. Când am coborât povârnişul, un balast de ranchiună lăsasem în urmă, iar în minte îmi clipoceau tresăriri bizare, parcă aş fi întrezărit cu coada ochiului o firidă prin care ceva din taina învierii ajun­sese până la mine. Era ca o euforie senină coborând în adâncul meu. Când peste ani am citit mărturia preotului Liviu Brîn­zaş, care descrie în Raza din catacombă, cutre­murul de euforie pe care l-a trăit la 600 de metri sub pă­mânt, la mina Cavnic, când, în noaptea Paştelui din 1953, deţinuţii au cântat Hristos a înviat din morţi mi-am dat seama că eu trăisem în mi­niatură ceea ce el trăise din plin: o scuturare din ră­runchi când, într-o împrejurare silnică, eşti ri­dicat deasupra condiţiei de ins chinuit.


Liliana Ursu, scriitoare
Poveste despre "Lumina Învierii"

Azi voi povesti Lumina Învierii prin câteva fericite întâmplări ale vieţii mele. Drept călăuză voi alege această lumină harică, trăită în noaptea cea mai sfântă din an şi dăruită nouă de Fiul lui Dumnezeu, Cel răstignit şi înviat, "Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină", cum spune atât de frumos Psalmul 103.
Am ales locuri şi locuiri, fiinţe şi biserici ortodoxe atât de depărtate în spaţiu, dar atât de apro­piate în duh, purtătoare de nădejde, de bucu­rie, de iubire. E vorba de Nazareth, de Louisville, Kentucky, de Tallin. De preoţii Alexander şi George, dar şi de frumoşii anonimi şi anonime ce şi-au grădinărit frumos viaţa după ce au descoperit şi urmat Lumina Învierii, înmulţind-o şi dăruind-o şi celor din jur, sătui cu toţii de micile veşnicii cu care ne îmbie lumea.
Eram la biserica ortodoxă a Bunei Vestiri, la Nazareth, într-o noapte doldora de stele şi de speranţe, din "Galileea nea­mu­rilor", când toţi, greci, români, ruşi, sârbi, arabi ortodocşi, ame­­ricani, aşteptam Învierea Dom­nului Iisus Hristos, ca să luăm lumină, să ne curăţim su­fletele cu harul ei. Să căpătăm şi noi înfierea cea de Sus.
Eram înconjurată mai ales de femei, de românce în majo­ritatea lor, sosite din întreaga Galilee, şi de la Haifa, şi de la Tel Aviv. Veniseră cu autobu­zele de linie după o zi de muncă grea şi dimi­neaţa trebuiau să fie iar la muncă, dar această noapte le aparţinea doar lor şi sufletului însetat de Hristos, de adevăr, de mântuire. Se rugau pen­tru părinţii, copiii, soţii rămaşi acasă. În această noapte le-am văzut ca pe nişte Mironosiţe adu­nate în jurul Lui. Scut vieţii, scut jertfelniciei. În aceeaşi noapte, când deja mijeau zorii, le-am văzut grăbind spre autobuze, întorcându-se la modestele lor încăperi de împrumut, ferind cu atâta grijă în palmele lor muncite Lumina Învi­erii, dar cu chipul iluminat de o fericită lumină. Una dintre ele mi-a şoptit: "Ştiţi, pentru noi, cele aflate atât de departe, Învierea e în­toarcerea ACASĂ".
De la Nazareth în America, la Louisville, Kentucky, la biserica ortodoxă Sfântul Ar­hanghel Mihail. Biserica e în afara oraşului. E o biserică ridicată în 1935. Mare, frumoasă, îmi aminteşte de biserica de acasă, Sfântul Elefterie. Mă simt acasă. Aici slujbele, cântările stranei, icoanele, toate îmi redau pacea sufletească şi mă fac să uit cât de departe sunt de ai mei, dincolo de un con­tinent şi de un ocean. Dar simt cum rugăciunea mea se uneşte cu a celor din jur, căpătând forţă şi o neabătută verticalitate. Şi, ase­meni lui Samuel, şop­tesc: "Vorbeşte, Doam­ne, robul tău te ascultă". Slujesc patru preoţi, doi dintre ei aflu că sunt medici - un chirurg şi un anestezist indian convertit la ortodoxie şi preot celib, ambii cu studii teologice la Saint Tihon şi Saint Vladimir. Dimineaţa la 6 sunt aici, la biserică, să slujească Utrenia şi Sfânta Litur­ghie. Apoi merg la spital unde operează, seara slu­jesc Vecernia, iar sâmbăta seara spovedesc. "Sunt doctori şi de suflete", cum spune cu un zâmbet frumos Părintele paroh Alexander, un vestit duhovnic, cu fii duhovniceşti în întreaga Americă.
Învierea slujită cu atâta revărsare de suflet de aceşti patru Părinţi americani mi-a pus la inimă un îndemn şi mai puternic, cel al Sfântului Apos­tol Pavel: "Umblaţi ca fii ai luminii, pentru că roada luminii este orice bunătate, dreptate şi adevăr".
Şi în încheiere, un popas la Tallin, unde cândva o poetă îmi mărturisea despre tatăl ei, bo­tezat la bătrâneţe, în urma unei slujbe de Înviere. "Ştii, tata era profesor de armonie la Conser­vator, dar viaţa lui lăsa mult de dorit, sta sub semnul dezordinii morale. Ateu convins, îşi ză­vo­râse uşa sufletului cu lanţuri grele. Până într-o zi, când fratele lui l-a implorat ca măcar la bă­trâneţe să dea bineţe lui Dumnezeu. Şi a acceptat să vină doar o singură dată la biserică, la Înviere. Au ales să meargă la o smerită biserică de lemn, ortodoxă, de la malul Mării Baltice. După acea noapte, s-a întors acasă fericit, ferind în căuşul pal­melor lumânarea cu "cea mai me­lo­dioa­să lumină". A cerut botezul fiindcă "abia aşa pot să mă numesc cu adevărat profesor de armonie."


Adrian Popescu, scriitor
Coroanele cireşilor se făceau mai albe

Nu voi uita niciodată atmosfera de bucurie sacră a nopţilor de Înviere. Ceva tot a rămas în fie­care dintre noi, din copilul care, de Paşti, priveşte ui­mit mulţimea de oameni mari, sfi­oşi şi reculeşi, în curtea unei bi­serici de sat, în Bucovina, la Po­jorâta sau în Maramureş, la De­seşti. Sau dacă vrem la Ieud, unde bise­rica veche şi cimitirul stau alături, cum e şi în viaţă, moartea şi În­vie­rea sunt mereu nedespărţite. Cum nu prea mulţi credincioşi încap în naos, unii îşi lipesc urechea de pereţii de lemn în­negriţi de fumul lumânărilor şi de timp, şi vi­brea­ză melodios împreună cu glasurile care proclamă "Cristos a înviat!". Amin­tiţi-vă fiecare nopţile voas­tre de Înviere, de-a lungul anilor, şi recu­noaşteţi că nu le puteţi uita. La Liturghia solemnă de Paşti am trăit noi clipele cele mai bogate în minuni inexplicabile, dar simţite ca reale. Din parte-mi, păs­trez ca pe un lucru preţios în me­morie scenele sacre ale nop­ţilor de Înviere din Clujul anilor 60/70, când curtea lăcaşului sfânt de pe strada, ce nume potrivit, Bi­sericii Ortodoxe, se umplea de oa­meni de la Clinicile din apro­piere. Pro­fesori universitari din generaţia interbelică, le ştiu nu­mele, stu­denţi medicinişti, artişti, labo­ranţi, surori, asistente, medici ris­când să fie "notaţi", mecanici de la cazanele de în­tre­ţinere... lume simplă, majo­ritatea, spon­tană, directă, spu­nându-ţi cu emo­ţie "Cristos a înviat!".
Coroanele cireşilor se făceau mai albe, la Bi­se­rica din Deal, cum i se spunea lă­ca­şului de în­chi­nare de dinaintea construirii, după Marea Uni­re, a Catedralei ortodoxe . Un fel de paraşute des­chise, îmi ziceam, apoi, iarba crudă, mi­rosul de sevă, lumânările ferite de vânt în că­uşul mâinilor, dar şi de ochii unora. Lumina care risipise întune­ricul morţii dusă acasă.
Zilele de Înviere de după 1989 mi le amintesc iar foarte clar, lumânările de lângă statuia lui Matia Corvin, noaptea ce părea de vară deplină, solidaritatea fiecăruia cu fiecare, lucrurile din jur acoperite parcă de o pulbere luminiscentă. Ceva miraculos, supranatural, un semn al Învierii dină­untru şi din afară.
Prima mărturie că Isus nu este în mormânt le-o aduce apostolilor Maria Magdalena. Vestea că în­geri pe câmp îi cântă slavă lui Dumnezeu ne-o aduc, la Crăciun, primii, nişte păstori. Mereu, aproa­pe me­reu, veştile esenţiale ţi le aduc cei la care te aştepţi cel mai puţin. Sufletele curate, sim­ple, mo­deste.
După Înviere, Cristos se coboară întâi în iad, la Adam şi Eva. Îmi place icoana unde El îi smu­ceşte puţin de încheieturile mâinilor pe cei doi părinţi ai umanităţii, salvându-i, salvându-ne, cum tragi un om, pe cale să se înece, dintr-o bulboană. Aşa vedeam eu icoana Învierii, la prima biserică, din Deal, unde mergeam, copil. Nimeni nu-i obli­gat să creadă că Nazarineanul născut din Fecioară a înviat. Eu sunt sigur. Vă spun, de aceea, Cristos a înviat!

Foto: Părinte PANTELIMON ŞUŞNEA