Runcul meu, Ierusalimul meu
Primele imagini despre Învierea Domnului văzute de mine sunt cele pictate, naiv și oarecum grăbit, pe pereții din biserica satului meu. Erau și au rămas imaginile cele mai pline de lumină. Le-am regăsit, la un moment dat, într-o pictură minunată de Rembrandt, ce înfățișa Învierea. Un Hristos abia zărit, "întrupat" în lumină și dătător de lumină. Semănau, într-un fel aparte, cu lumina soarelui care se revărsa în fiecare dimineață peste casa copilăriei mele. Pictura aceasta, soarele de după dealul Colnic și slujba din noaptea Învierii, ținută de părintele Petru, mai târziu de părintele Ilie, m-au făcut să înțeleg că Lumina este, de fapt, numele Domnului Hristos. Mă impresiona foarte mult reprezentarea Învierii. Pietrele din zidul mormântului gol semănau foarte mult cu pietrele din gardul pe care bunicul Vasile îl ridicase în partea dinspre drum, mormântul era asemeni mormântului bunicii Sânzîiana, locul îngropării părea desenat după cimitirul din spatele bisericii, iar lumina în care se oglindeau toate era aidoma apei Idieciului, caldă și cristalină.
În lumina aceea a Învierii am văzut pe urmă majoritatea scenelor biblice. Învierea lui Lazăr și mormântul lui păreau câteva stânci năpădite de sălcii din Râpa în care mă jucam, intrarea în Ierusalim - o vedeam pe partea dreaptă, cum intram în sat, o răstignire care există și azi, cioplită în lemn, de Pipău. Până și printre oamenii din apropierea Mântuitorului, pictați în naos, dam peste chipuri care semănau grozav cu mătușile mele și cu unchii mei. În mintea mea de copil, biserica era o prelungire a satului meu, cu suferințele și bucuriile lui. Până și Iisus avea parcă înfățișarea cuiva dintr-un neam de-al nostru, nu prea îndepărtat, poreclit "de-al sfinților". Mă întrebam mereu cum de oamenii și sfinții pictați pe pereții bisericii erau la chip ca și runcanii mei. De ce locurile pictate, drumurile prăfuite ale Țării Sfinte, Iordanul, Grădina Ghetsimani, stânca în care era înfiptă crucea aducătoare de viață, aveau toate înfățișarea celor din satul meu?
Slujba Învierii era momentul suprem în care toate cele pe care le observam și le interogam de-a lungul zilelor le înțelegeam cu adevărat. Cuvintele părintelui: "Veniți de luați Lumină!" și salutul "Hristos a Înviat!" sunt cele mai tari și mai de neuitat cuvinte pe care le-am auzit în copilăria mea. Ele veneau ca un răspuns deplin și definitiv dat întunericului de dinainte de aprinderea luminii. Nu înțelegeam atunci de ce noaptea aceea tainică și luminată era numită Noaptea Învierii. Am înțeles mai târziu... din cărțile de teologie, din cărțile de literatură bună și ziditoare. Din propria-mi viață. Din răspunsul dat de către doamna Monica Pillat lui Vasile Bănescu într-o carte recentă, fascinantă: "Imaginația speranței": "Întunericul este o experiență pe care trebuie s-o traversăm, ca să găsim lumina".
În Rusalimul meu de pe Idieci, lumina nu se aducea de departe, de peste mări și țări, cum se face azi. Ea venea, pe nevăzute, direct din altar, unul dintre cerurile bisericii noastre, grație rugăciunilor părintelui. Cu lumina aceasta ne-am luminat și casele, și sufletele. Îmi aduc aminte cum la înconjurarea bisericii și, mai ales, la ieșirea din biserică, ne străduiam cu mâinile împreunate să protejăm flacăra lumânării să nu se stingă, și flacăra, aceeași flacără ca la Ierusalim, nu ne ardea. Îi văd și acum pe consătenii mei mergând încet, în tăcere, cu lumânările aprinse, strălucind în noapte, ca niște mici oglinzi, fixate pe turtițele cumpărate de mama Floare, din târg de la Năsăud.
Aș putea spune, precum Marin Preda: "Aventura conștiinței mele a început..." într-o noapte de Înviere, când, dintr-odată, am înțeles că exist cu adevărat și că lumea are un Dumnezeu. Un Dumnezeu milostiv, bun, iertător, care își trimite lumina, greu de priceput la mintea omului, până și în acest sat de pământ și de iarbă, unde mașinile ajung rareori, trenurile îl ocolesc, iar despre avioane și elicoptere nici nu poate fi vorba.
Amintirile mele nu se sting. Sunt ca niște lumini, de Paște răsar în mintea și în inima mea instantaneu. Nu concep înțelegerea Învierii fără aceste aduceri aminte. Am văzut Ierusalimul târziu, m-am închinat în Biserica Învierii de mai multe ori, am intrat în mormântul Domnului de câteva ori, am citit tratate teologice complicate și, de fiecare dată, am fost emoționat, impresionat și copleșit. Dar nimic nu se compară cu Ierusalimul din sufletul meu. Ca să înțeleg ritualurile, teologiile înalte, lumina care vine de departe de la Ierusalim, am nevoie de datele Învierii de la Runc.
Iar faptul că acuma sunt preot și că îi chem în noaptea de Înviere pe semenii mei să primească lumină e un privilegiu. Privilegiul de-a sluji și privilegiul de-a fi împreună cu ei. Sunt un serv. Cuvintele pe care le rostesc nu sunt ale mele, sunt ale Domnului. Ca să le transmit, trebuie să primesc lumină în primul rând eu, ca să pot, nu numai în noaptea Învierii, ci și în zilele care urmează, fără lumânări sau candelabre, să o ofer cu inima deschisă și celorlalți. E vorba, poate, și de lumina din Lumină, de lumina dobândită. Acea lumină primită ca dar, pe deasupra, în copilărie, la Runc, din partea casei. A Casei Domnului, desigur!
Sorin Lavric, filosof
"Vino, amărâtule, și ia lumină!"
Am în minte o slujbă de Înviere din Valea Sălciilor, un sat din județul Buzău, aflat în apropiere de mânăstirea Ciolanu. Era la începutul anilor 2000, Paștele căzuse devreme, iar aerul nopții avea țepi. Am pornit înfofoliți spre bisericuța aflată pe culmea dealului, iar povârnișul pe care l-am urcat anevoie, într-un întuneric pe care cerul acoperit de nori îl sporea și mai mult, mi-a strecurat în suflet sentimentul că mă pedepsește cineva. Nu-mi ardea de nici un ritual la miez de noapte. În curtea bisericii ne-am adunat vreo zece oameni, toți zgribuliți, așteptând cu înfrigurare ieșirea preotului. Din casă plecasem două familii, dar numai la insistențele gazdei, care ținea morțiș să îndeplinească oficiul de aprindere a lumânărilor, pe când eu, zidit într-o comoditate de orășean, aș fi dat orice să rămân în căldura camerei. Mai mult tras decât împins, am urcat dealul, și acum priveam cerul acoperit, din care nici o stea nu răzbătea până jos. Urcușul și frigul îmi dăduseră senzația unui naufragiu la care consimțisem din politețe, și tot ce-mi doream era să mă întorc cât mai repede la un pahar de vin. În preajma bisericii nu erau felinare sau stâlpi electrici, iar gazda, cunoscând împrejurările precare, luase o lanternă sub a cărei lumină urcasem povârnișul.
Au urmat cam zece minute de așteptare, în care am fiert pe dinlăuntru drojdia frustrării. Ce Dumnezeu căutam eu acolo, în vârful unui deal, tremurând de frig și mestecând gânduri negre? Treptat, năduful așteptării s-a transformat în resemnare: dacă tot eram acolo, măcar să nu-mi îngreunez clipa. Am început să privesc alandala pereții bisericii, iarba de pe jos, năframa de pe capul femeilor. Nu uit până azi lemnul scorojit din care era făcută troița din curte. Era un lemn înnegrit, parcă trecut printr-o baie de smoală. Și atunci s-au deschis ușile, preotul însoțit de doi cântăreți s-a oprit în mijlocul curții, femeile l-au înconjurat și a urmat îndemnul "Veniți de luați lumină!". În negura acea friguroasă, cuvintele acelea au căpătat izbitor un tâlc direct, parcă îmi fuseseră adresate mie, nemernicul de orășean comod, care fiersese în oala opărită a așteptării înveninate, pentru ca acum, ca sub o lecție divină, să simt că așteptarea luase sfârșit și că o mână de ajutor îmi venea în întâmpinare. "Vino, amărâtule și ia lumină și lasă deoparte acreala!" - așa îmi sunaseră în urechi cuvintele preotului. Atunci am intuit îngustimea de conștiință în care îmi petrecusem ultimele minute, un soi de adâncire mocnită într-o baltă de ranchiună, pentru ca acum, sub cuvintele preotului, ceva în mine să se lumineze în chip neașteptat. Am deschis ochii și năframa femeilor intonând Hristos a înviat din morți căpătase tenta unei binecuvântări. Până și lemnul smolit al troiței mă privea prietenos, cu o duioșie venită din pământ. Au urmat două-trei minute de ușurare totală, cu vocile de femei îngândând acordurile cântecului. A fost singura dată când, la mijlocul nopții, cântecul acesta mi-a modificat starea lăuntrică până la a uita de frig, negură și gânduri negre. De atunci, nu-mi place Hristos a înviat din morți, decât dacă e cântat de femei. Notele înalte ale timbrului feminin se potrivesc de minune pe sensul de transfigurare pe care îl împărtășesc cuvintele. Când am coborât povârnișul, un balast de ranchiună lăsasem în urmă, iar în minte îmi clipoceau tresăriri bizare, parcă aș fi întrezărit cu coada ochiului o firidă prin care ceva din taina învierii ajunsese până la mine. Era ca o euforie senină coborând în adâncul meu. Când peste ani am citit mărturia preotului Liviu Brînzaș, care descrie în Raza din catacombă, cutremurul de euforie pe care l-a trăit la 600 de metri sub pământ, la mina Cavnic, când, în noaptea Paștelui din 1953, deținuții au cântat Hristos a înviat din morți mi-am dat seama că eu trăisem în miniatură ceea ce el trăise din plin: o scuturare din rărunchi când, într-o împrejurare silnică, ești ridicat deasupra condiției de ins chinuit.
Liliana Ursu, scriitoare
Poveste despre "Lumina Învierii"
Azi voi povesti Lumina Învierii prin câteva fericite întâmplări ale vieții mele. Drept călăuză voi alege această lumină harică, trăită în noaptea cea mai sfântă din an și dăruită nouă de Fiul lui Dumnezeu, Cel răstignit și înviat, "Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină", cum spune atât de frumos Psalmul 103.
Am ales locuri și locuiri, ființe și biserici ortodoxe atât de depărtate în spațiu, dar atât de apropiate în duh, purtătoare de nădejde, de bucurie, de iubire. E vorba de Nazareth, de Louisville, Kentucky, de Tallin. De preoții Alexander și George, dar și de frumoșii anonimi și anonime ce și-au grădinărit frumos viața după ce au descoperit și urmat Lumina Învierii, înmulțind-o și dăruind-o și celor din jur, sătui cu toții de micile veșnicii cu care ne îmbie lumea.
Eram la biserica ortodoxă a Bunei Vestiri, la Nazareth, într-o noapte doldora de stele și de speranțe, din "Galileea neamurilor", când toți, greci, români, ruși, sârbi, arabi ortodocși, americani, așteptam Învierea Domnului Iisus Hristos, ca să luăm lumină, să ne curățim sufletele cu harul ei. Să căpătăm și noi înfierea cea de Sus.
Eram înconjurată mai ales de femei, de românce în majoritatea lor, sosite din întreaga Galilee, și de la Haifa, și de la Tel Aviv. Veniseră cu autobuzele de linie după o zi de muncă grea și dimineața trebuiau să fie iar la muncă, dar această noapte le aparținea doar lor și sufletului însetat de Hristos, de adevăr, de mântuire. Se rugau pentru părinții, copiii, soții rămași acasă. În această noapte le-am văzut ca pe niște Mironosițe adunate în jurul Lui. Scut vieții, scut jertfelniciei. În aceeași noapte, când deja mijeau zorii, le-am văzut grăbind spre autobuze, întorcându-se la modestele lor încăperi de împrumut, ferind cu atâta grijă în palmele lor muncite Lumina Învierii, dar cu chipul iluminat de o fericită lumină. Una dintre ele mi-a șoptit: "Știți, pentru noi, cele aflate atât de departe, Învierea e întoarcerea ACASĂ".
De la Nazareth în America, la Louisville, Kentucky, la biserica ortodoxă Sfântul Arhanghel Mihail. Biserica e în afara orașului. E o biserică ridicată în 1935. Mare, frumoasă, îmi amintește de biserica de acasă, Sfântul Elefterie. Mă simt acasă. Aici slujbele, cântările stranei, icoanele, toate îmi redau pacea sufletească și mă fac să uit cât de departe sunt de ai mei, dincolo de un continent și de un ocean. Dar simt cum rugăciunea mea se unește cu a celor din jur, căpătând forță și o neabătută verticalitate. Și, asemeni lui Samuel, șoptesc: "Vorbește, Doamne, robul tău te ascultă". Slujesc patru preoți, doi dintre ei aflu că sunt medici - un chirurg și un anestezist indian convertit la ortodoxie și preot celib, ambii cu studii teologice la Saint Tihon și Saint Vladimir. Dimineața la 6 sunt aici, la biserică, să slujească Utrenia și Sfânta Liturghie. Apoi merg la spital unde operează, seara slujesc Vecernia, iar sâmbăta seara spovedesc. "Sunt doctori și de suflete", cum spune cu un zâmbet frumos Părintele paroh Alexander, un vestit duhovnic, cu fii duhovnicești în întreaga Americă.
Învierea slujită cu atâta revărsare de suflet de acești patru Părinți americani mi-a pus la inimă un îndemn și mai puternic, cel al Sfântului Apostol Pavel: "Umblați ca fii ai luminii, pentru că roada luminii este orice bunătate, dreptate și adevăr".
Și în încheiere, un popas la Tallin, unde cândva o poetă îmi mărturisea despre tatăl ei, botezat la bătrânețe, în urma unei slujbe de Înviere. "Știi, tata era profesor de armonie la Conservator, dar viața lui lăsa mult de dorit, sta sub semnul dezordinii morale. Ateu convins, își zăvorâse ușa sufletului cu lanțuri grele. Până într-o zi, când fratele lui l-a implorat ca măcar la bătrânețe să dea binețe lui Dumnezeu. Și a acceptat să vină doar o singură dată la biserică, la Înviere. Au ales să meargă la o smerită biserică de lemn, ortodoxă, de la malul Mării Baltice. După acea noapte, s-a întors acasă fericit, ferind în căușul palmelor lumânarea cu "cea mai melodioasă lumină". A cerut botezul fiindcă "abia așa pot să mă numesc cu adevărat profesor de armonie."
Adrian Popescu, scriitor
Coroanele cireșilor se făceau mai albe
Nu voi uita niciodată atmosfera de bucurie sacră a nopților de Înviere. Ceva tot a rămas în fiecare dintre noi, din copilul care, de Paști, privește uimit mulțimea de oameni mari, sfioși și reculeși, în curtea unei biserici de sat, în Bucovina, la Pojorâta sau în Maramureș, la Desești. Sau dacă vrem la Ieud, unde biserica veche și cimitirul stau alături, cum e și în viață, moartea și Învierea sunt mereu nedespărțite. Cum nu prea mulți credincioși încap în naos, unii își lipesc urechea de pereții de lemn înnegriți de fumul lumânărilor și de timp, și vibrează melodios împreună cu glasurile care proclamă "Cristos a înviat!". Amintiți-vă fiecare nopțile voastre de Înviere, de-a lungul anilor, și recunoașteți că nu le puteți uita. La Liturghia solemnă de Paști am trăit noi clipele cele mai bogate în minuni inexplicabile, dar simțite ca reale. Din parte-mi, păstrez ca pe un lucru prețios în memorie scenele sacre ale nopților de Înviere din Clujul anilor 60/70, când curtea lăcașului sfânt de pe strada, ce nume potrivit, Bisericii Ortodoxe, se umplea de oameni de la Clinicile din apropiere. Profesori universitari din generația interbelică, le știu numele, studenți mediciniști, artiști, laboranți, surori, asistente, medici riscând să fie "notați", mecanici de la cazanele de întreținere... lume simplă, majoritatea, spontană, directă, spunându-ți cu emoție "Cristos a înviat!".
Coroanele cireșilor se făceau mai albe, la Biserica din Deal, cum i se spunea lăcașului de închinare de dinaintea construirii, după Marea Unire, a Catedralei ortodoxe . Un fel de parașute deschise, îmi ziceam, apoi, iarba crudă, mirosul de sevă, lumânările ferite de vânt în căușul mâinilor, dar și de ochii unora. Lumina care risipise întunericul morții dusă acasă.
Zilele de Înviere de după 1989 mi le amintesc iar foarte clar, lumânările de lângă statuia lui Matia Corvin, noaptea ce părea de vară deplină, solidaritatea fiecăruia cu fiecare, lucrurile din jur acoperite parcă de o pulbere luminiscentă. Ceva miraculos, supranatural, un semn al Învierii dinăuntru și din afară.
Prima mărturie că Isus nu este în mormânt le-o aduce apostolilor Maria Magdalena. Vestea că îngeri pe câmp îi cântă slavă lui Dumnezeu ne-o aduc, la Crăciun, primii, niște păstori. Mereu, aproape mereu, veștile esențiale ți le aduc cei la care te aștepți cel mai puțin. Sufletele curate, simple, modeste.
După Înviere, Cristos se coboară întâi în iad, la Adam și Eva. Îmi place icoana unde El îi smucește puțin de încheieturile mâinilor pe cei doi părinți ai umanității, salvându-i, salvându-ne, cum tragi un om, pe cale să se înece, dintr-o bulboană. Așa vedeam eu icoana Învierii, la prima biserică, din Deal, unde mergeam, copil. Nimeni nu-i obligat să creadă că Nazarineanul născut din Fecioară a înviat. Eu sunt sigur. Vă spun, de aceea, Cristos a înviat!
Foto: Părinte PANTELIMON ȘUȘNEA