Acolo, în piaţa Decebal, de la kilometrul zero al Capitalei, Murivale şi-a transformat întreaga casă şi chiar şi parcarea din faţa ei, într-o lucrare uriaşă de artă. La 62 de ani, pictorul se trezeşte devreme şi pictează inspirat şi frenetic. Tablourile lui, pline de imagini şi culori înfrigurate şi vii, au străbătut America şi Europa, de la Paris la Monaco. Murivale nu se lasă şi vrea să trăiască doar din arta sa. Un pariu greu de ţinut, dar care i-a fost încununat cu numeroase premii în ţară şi în străinătate. Unele picturi, Murivale le-a numit Sixtine şi sunt interpretări după Capela Sixtină. Artistul le-a pus într-o avalanşă totală de imagini, cu care şi-a înnobilat mereu şi zidurile casei lui. Dacă acestei panorame irezistibile, mai adăugăm şi cei şase câini ai pictorului, atotprezenţi printre tablourile şi florile lui, atunci începem să înţelegem mai bine personajul Murivale. Unul foarte complex, căci Murivale a jucat şi într-un film franţuzesc, dar a fost şi personaj într-o proză a regretatului scriitor Mircea Nedelciu. Vă invit aşadar, stimaţi cititori, să îl descoperim împreună pe Vasile Mureşan-Murivale, aşa cum l-am descoperit şi eu. Un ucenic vrăjitor, dezlănţuit printre flori şi printre Hriştii pictaţi de el pe o terasă transformată într-o biserică compusă din tablouri şi flori.
"Mamăăă! A înverzit pădurea!"
Grădina atelierului, cu tablouri şi flori
- Ţin minte cât de mult îmi plăcea când înverzea totul, şi eu ieşeam din târnaţul casei, priveam pădurea grofului, unde auzeam cucul, şi strigam tare: "Mamăăă! A înverzit pădurea!". Cucul nu îl auzi decât primăvara, e ca un vestitor. Iar primăvara în copilărie o trăieşti mult mai intens. Atunci mergeam prin pădure şi culegeam brânduşe pentru mama. Ultima dată când am fost acasă a fost şi ultimul an când a trăit ea, şi eu m-am dus în pădure ca un copil, de i-am adus mamei brânduşe. Şi mama era fericită. De 8 martie îi aduceam ghiocei, iar de ziua ei - brânduşe, pentru că îmi păreau mai frumoase. În copilărie, aveam şi o caravană cinematografică în sat. Venea des primăvara şi eu fugeam după ea, că se aşeza pe aceeaşi uliţă cu noi. Badea Ion Căpâlna proiecta filmul şi eu stăteam în primul rând, cu gura căscată.
Satul meu, Arcalia, nu era departe de Bistriţa, şi acolo, pe râul Şieu, era loc foarte bun de scăldat şi pescuit. În anii '50-60, când eu aveam şapte-opt ani, erau serbări câmpeneşti în parcul satului, cu foarte multă lume: se dădeau filme, se făceau mici, bere. Parcul fusese clădit pe vremuri de groful Bethlen. Era un frumos parc dendrologic, ce acum ţine de Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Bethlen plantase tot felul de specii de plante. Arbori aduşi de prin Asia. Când eram copil, mă duceam în parcul din preajma castelului şi mă aşezam lângă arborele de lalea, unic în ţară. Şi mă minunam de strălucirea cerului. Dar nu toţi cei din sat erau aşa de contemplativi ca mine. Ţin minte o femeie, Poaca o chema, cum s-a dus ea şi a tăiat din arborele de camfor. N-a ştiut ce e, şi zicea, săraca: "Doamne, dar de ce miroase aşa în casă?!". Că băgase o bucată de lemn pe foc şi i s-a umplut toată casa cu miros iute, de camfor. Am fost pe urmă, în anii în care mă formam ca pictor, în sat, şi făceam schiţe. După aia, în '86, după ce a murit mama, am făcut o expoziţie dedicată satului şi neamului meu.
"Locul naşterii te urmăreşte toată viaţa"
"Ecce Homo"
- Toată viaţa te urmăreşte. Până stingi ochii, locul unde vezi prima dată lumina zilei te va urmări cu lumina aceea a lui. Iar satul meu, atestat de pe la 1300, e foarte frumos aşezat. Mă uit la satele din jur. N-au frumuseţea pe care o are Arcalia. Eu am mai pictat 1000 de tablouri cu satul meu. Să mă vindec. Căci după ce a murit mama, am făcut o depresie, şi la depresie e bine să te întorci la rădăcini, la copilărie şi să-ţi hrăneşti pofta de viaţă. Cu lumina ta din începuturi. Eu mi-am revenit când am ajuns acasă, pe valea Ţigăului, de lângă Arcalia. Acolo sunt şapte stejari. I-am sărutat pe toţi şi, dintr-odată, m-am simţit fericit. Stejarii m-au vindecat. Nu îi mai văzusem din adolescenţă. Aveau două sute de ani, când eram copil. Când mă apropiam de unul, îmi ziceam: "Doamne, că frumos e, nici nu-l poţi cuprinde cu braţele!". I-am sărutat şi, dintr-odată, în mine a râs cineva. Copilul din mine. Când eram copil, mergeam cu vaca pe acolo, şi de multe ori mi se spunea să am grijă să nu mă bag sub stejari când plouă şi când tună, că mă trăzneşte. Eu mergeam cu o vacă, Maluşca, era cam nebună. Stăteam amândoi sub stejar când ploua, iar vaca scotea capul să vadă dacă mai tună.
"Pictura peisajelor este o pictură a tânguirii"
"Adam şi Eva"
- Arta are întotdeauna un sâmbure de durere. La şapte ani, mi-a murit tata, şi eu am avut o suferinţă pe care nu ştiam cum să mi-o manifest. Prima mea bucurie a fost de a cânta. Aveam o voce bună.
- Cum de nu ai ajuns cântăreţ?
- Pe atunci mă simţeam foarte singur, iar singurătatea are şi o dimensiune frumoasă. Din cauza singurătăţii, am început să desenez. Nu puteam să spun cuiva că sufăr că nu am tată. Şi îmi puneam oful în pictură. Făceam multe peisaje, ca şi acum. Iar pictura peisajelor este o pictură a tânguirii. În peisaj, te tângui ca pictor.
- Şi mai apoi?
- Drumul meu spre pictură a fost lung şi înspinat. Eram dintr-o familie care nu iubea arta. Doar o soră, Emilia, mă înţelegea, însă nu avea nici ea multă cunoaştere. De ce toate astea? Pentru că familia mea era şi este foarte religioasă. Pentru ei, toate celelalte preocupări par deplasate: "Ce, l-ai văzut pe Iisus, ca să-L pictezi?" - îmi spuneau. Pe urmă, în clasa a cincea, am început să desenez. Eram pe atunci la casa de copii. Da, eu am crescut la o casă de copii din Prundul Bârgăului. Am ajuns acolo pentru că murise tata şi noi eram opt la părinţi. Dar acolo am avut dascăli buni. Pedagogul meu era George Gavriluţiu - un poet, un om minunat. Pe alţi copii îi trimitea la treabă, mie îmi spunea să-mi urmez pictura şi mă trimitea la bibliotecă. În clasa a cincea am fost la Ipoteşti. Ne ducea cu şcoala. Şi atâta de impresionat am fost de casa lui Eminescu, încât Eminescu a fost primul meu frate cultural. La o vârstă la care avem mare nevoie de modele, eu mi-am jurat să fiu ca el. Apoi, la 21 de ani, pictam şi mă visam Leonardo da Vinci. Voisem să fac şi liceul de artă. Eram patru copii pe care i-au trimis la şcoala de artă din Cluj, numai că pe noi, ăştia de la casa de copii, n-au vrut să ne primească, pentru că eram ai nimănui. Pe mine, refuzul ăsta m-a durut şi n-am mai vrut să dau la liceu. Şi atunci, am făcut o şcoală de telecomunicaţii. Declicul meu a fost după ce am pictat holul Poştei din Bistriţa. Atunci am luat-o în forţă spre pictură. Demisionasem de la telefoane, dar din pictură nu mai puteam demisiona.
- Ai întâlnit vreo personalitate formatoare, vreun pictor mare care te-a înrâurit?
- În viaţă, trebuie să ştii să saluţi. Dacă ştii, atunci eşti primit. Eu aveam o beretă frumoasă, şi cum l-am văzut odată pe maestrul Corneliu Baba, am dat-o repede jos din cap, ca soldatul în faţa superiorului. Baba, care purta şi el beretă, a văzut şi i-a plăcut. Şi m-a poftit în atelierul lui. Pe urmă am avut un dialog cu el, m-a întrebat cu ce mă ocup. Aveam 26 de ani. Şi zice: "Cu pictura?". Eu, cu jumătate de gură, am spus că da. "Şi vă descurcaţi?" - m-a întrebat el. "Ştiţi să faceţi foamea?". "Maestre, cu foamea sunt călit!", i-am zis. "Atunci eşti ales". Ciucurencu a spus şi el odată, foarte frumos: "Pictor este acela care ştie să străbată pustia. Dacă îi e foame nu se întoarce înapoi, dacă-i e sete, tot nu se întoarce. Cine reuşeşte să treacă pustia şi să ajungă dincolo, acela-i artist".
"Peisaj din Arcalia"
- Cred că totul vine din arderea cu care pictez. Formele mele eu nu le fac exacte, iar pe Eva am pictat-o iradiantă, pentru că a fost prima care l-a rugat pe Dumnezeu să nu-i gonească din Rai.
- Ai inventat şi nişte bulgări de fericire.
- Bulgării de fericire sunt singura mea lucrare care se dăruieşte. Deşi s-au vândut foarte bine, la o licitaţie. Ideea lor mi-a venit într-o vreme când totul îmi mergea foarte prost. I-am pictat aurii, ca pe nişte daruri inefabile. Aur şi lumină. În timp, am făcut o mie şi ceva de bulgări de fericire şi am oferit încă pe atâţia. Cred că sunt cea mai iubită lucrare a mea. Iar când îi dăruiesc, eu îl rog pe om să-mi spună şi un cuvânt, îl scriu pe bulgărele lui de fericire şi atunci are şi mai mare grijă de el. Căci l-a botezat şi l-a încărcat cu ceva. La un salon al Bucureştiului, din 2000, am adus un camion întreg. Şi care cum venea, îl întrebam: "doriţi un bulgăre de fericire?". Se făcuse coadă în expoziţia mea, şi oamenii începuseră să viseze.
Crucea roşie de pe cer
Grădina din vis
- Eu pe Iisus Îl iubesc pentru înţelepciunea lui. Chiar şi bulgării mei de fericire poate că sunt inspiraţi din înţelepciunea Lui. Priveşte Turnul Bărăţiei din Bucureşti. Sub crucea de pe el e un bulgăre de aur. Un glob. Cumva, este bulgărele de fericire al lui Iisus. Bucuria Lui de a dărui, împărtăşi şi povăţui, pentru care Îl iubim.
- Locuinţa ta e înconjurată de biserici. Te influenţează vecinătatea lor?
- Aşa e. Şi în jurul lor mi s-au arătat multe semne. Iată, nu mai departe de acum zece ani, între biserica Bărăţiei şi biserica Sfântul Gheorghe am văzut mai întâi o dâră roşie de avion care crăpa cerul în două. Apoi, a mai trecut încă un avion, şi cu dâra lui a făcut o cruce pe cer, între cele două biserici surori. În vremea asta, eu lucram la una dintre Sixtinele mele.
- Poate că şi tu eşti un călugăr încuiat în pictura ta, ca într-un schit.
- Toată viaţa n-am făcut decât pictură. Şi odată cu bătrâneţea, simţi nevoia să te retragi. Casa asta e turnul meu de fildeş, numit "grădina din vis". Eu am construit-o, pentru că uite ce muzică am în ea, când suflă vântul. Şi când vin dimineaţa şi-o văd, îmi sporesc pofta de viaţă. Acum opt ani, căzusem într-o mizerie de depresie. Ca să-mi revin, mă uitam la flori, la plante cum creşteau. Şi asta îmi dădea curaj de viaţă. E o lucrare în sine toată casa, cu atelierul. Micul meu univers. O lună de zile am lucrat la terasa asta, mai întâi să aduc flori. Şi am împodobit-o cu Hrişti şi cu zeci de trandafiri, irişi regali şi tufe de liliac. Vezi ce solemni sunt irişii regali? În toată grădina asta, ei vor fi ca nişte lumini, când vor înflori.
- Cum ţi-a venit ideea să adăposteşti chipul lui Hrist printre flori?
- M-a inspirat imaginea chipului lui Iisus, aşa cum apare în grădinile din Ardeal. Acolo, oamenii îşi pun troiţele în grădină, între flori, ca spre a-I mângâia suferinţa lui Iisus. Am fost odată într-o tabără de creaţie la Sângeorz. Şi acolo, la fiecare intersecţie de drumuri, era câte o troiţă pusă într-o grădină cu trandafiri sau cu meri. Atunci m-am gândit să fac o pictură pe tablă. Ciudat e că vremea chiar dacă le mai macerează, le dă altă frumuseţe. Una aproape pură. De parcă le pictează Dumnezeu.
- Acum, te-ai retras între visele tale, cu bulgării tăi de fericire, căţei şi culori.
- Căţeii ăştia ai mei s-au născut toţi de ziua lui Eminescu şi a Culturii Române, pe 15 ianuarie. Şi le-am dat nume după numele unor mari artişti. Vinţi, de pildă, vine de la Vincent Van Gogh, iar Leuţu de la Leonardo de Vinci. Când răsar cu capetele lor lăţoase dintre florile şi picturile mele, vorbesc cu ei de parcă ar fi oameni.
- Grădina din Bucureşti are fire de legătură până în copilărie?
- Este o invenţie, dar cu bază reală. Când eram eu copil, era o casă de lemn mare, în satul meu. O casă săsească, pe care mama o primise în dar. (În satul meu au fost mulţi saşi. Numai groful era ungur de la Viena.) Iar firul din copilărie este acest albastru din picturile mele. Aşa era casa mea: albastră. De acolo se trage simfonia în albastru a grădinii mele din vis. În faţa casei mele era un rând de stânjenei. Prima dată când am pictat stânjenei, dorul copilăriei mă ardea ca un fier roşu.
"Stelele răsar în faţa unei mese goale"
"Peisaj mediteranean"
- Cum reuşeşti să trăieşti numai din arta ta?
- Unii lucrează cu galerii, alţii cu agenţi. Eu de zece ani stau pe Facebook şi îmi pun acolo pictura şi viaţa. Şi mai sunt şi televiziunile, şi sfânta presă. Şi norocul unor întâlniri de excepţie, cum a fost a mea cu Corneliu Baba. El m-a motivat: trage, băiete! Iar el muncise enorm, la rândul său. Mi-a povestit şi ce foame a făcut. Iar lipsurile te motivează. Stelele răsar în faţa unei mese goale. Şi să ştii că inspiraţia stă mereu în preajma artistului. Stă odată cu Îngerii. Trebuie doar să te găsească pus pe muncă. Dacă nu eşti acasă, se duc la alţii.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
