- Bună dimineaţa, Ioana! Ce faci tu în ziua asta de aprilie?
- Bună dimineaţa, Dia ! Uite, beau un ceai negru, sub un arbore mediteranean, şi mă uit la chilia în care locuiesc şi la zidurile ei medievale splendide.
- Dar unde eşti?
- Sunt în La Chartreuse, în Villeneuve chez Avignon, o fostă rezidenţă papală din secolul 14, care acum a fost transformată în rezidenţă pentru tineri artişti. Sunt aici cu compania Cie des Ogres, înfiinţată de Yann Verburgh şi de Eugen Jebeleanu, într-un proiect de teatru internaţional. Suntem o echipă de artişti francezi şi români şi împreună construim un spectacol. Povestim, improvizăm şi ne punem întrebări despre identitate, despre ţările din care venim şi despre ce înseamnă să fii cetăţean european în prezent. Curând, spectacolul va fi gata şi îl vom juca şi la Bucureşti, pe 15, 16 şi 17 mai.
- E prima ta vizită în Franţa?
- Nu chiar, am mai văzut Parisul, dar în sud nu am mai fost până acum. E prima dată când văd Avignonul. Ador toate clădirile astea superbe, cu geamuri cu obloane, şi micile piaţete pietruite, unde mâncăm la prânz.
- E frig acolo? Mi s-a părut că aud vântul în telefon...
- Nu, nu e frig. E o primăvară prietenoasă, cu 15-20 de grade. Dar ne bate mistralul de dimineaţă până seara, iar eu sunt încă afară. Chiliile astea unde suntem cazaţi au fiecare câte un petec de grădină şi aici îmi beau ceaiul când am timp. Din păcate, dimineţile mele sunt de obicei foarte grăbite, pentru că prefer mereu să dorm cu un sfert de oră mai mult. Ieri am fugit spre repetiţii cu cafeaua în mână.
- Care e cea mai năstruşnică împrejurare pe care ai trăit-o de când ai ajuns acolo?
- Tu ce ai aflat despre tine făcând teatru? Ce laturi nu ştiai că ai?
- Am descoperit că sunt un om foarte empatic, cu o sensibilitate foarte mare, care mă ajută pe scenă, dar care uneori poate fi greu de gestionat în viaţa de zi cu zi. Sunt aşa, un om cu emoţiile la vedere. Şi am mai descoperit şi pasiunea asta imensă de a lucra, care mă face să stau la repetiţii de dimineaţa până seara târziu. La 23 de ani te schimbi continuu, puţine lucruri sunt certe. Dar simt că orice mi s-ar întâmpla pe plan personal, am o rigoare şi o disciplină în muncă, pe care nu am cum să le mai pierd.
- Ultimii ani au fost şi foarte darnici cu tine. Ai jucat-o pe Ofelia în "Hamlet", la Odeon. Şi apoi, o ţară întreagă te-a putut vedea în rolul Ilenei din "Moromeţii 2".
- Ofelia a fost debutul meu în teatru, o partitură provocatoare, pe care multe actriţe şi-o doresc. Ofelia noastră (cea gândită de regizorul Dragoş Galgoţiu şi jucată de mine) e o Ofelie atipică, deloc ingenuă, deloc naivă. Din contră, are o sexualitate destul de asumată şi afişată. E sigură pe ea, decisă şi incisivă şi totuşi extrem de sensibilă. Altfel, n-ar fi ajuns să înnebunească. Cât despre "Moromeţii 2", mi-a fost un pic mai uşor, mai făcusem film. Dar tot a fost o provocare imensă. Am stat puţin cu frica în sân, să nu scap vreun regionalism aiurea. Jucam o fată simplă de la ţară, de la câmpie. Or, eu eram o bănăţeancă născută la oraş.
- "Moromeţii 2" a avut una dintre cele mai mari distribuţii din filmul românesc. Te-a inspirat să-ţi vezi colegii de breaslă lucrând?
- A fost o onoare să îmi văd numele într-o astfel de distribuţie, dar nu prea ne-am întâlnit între noi pe platou, fiecare era programat la filmări separat. Iar de văzut filmul, l-am văzut odată cu toată lumea, la premiera de la Sala Palatului. Cu emoţii, bineînţeles. Pentru mine e un şoc să mă văd din exterior, e ca şi cum aş evada din propriii mei ochi. Mă studiez eu pe mine ca pe o creatură total străină.
- Te încarcă locul în care eşti acum, Ioana?
- E superb. Muncim foarte mult, dar parcă totul se face cu relaxare şi uşurătate, pentru că e atât de frumos şi însorit.
- La Londra, unde ai studiat timp de un an actoria, nu cred că aveai parte de soare.
- Nu prea aveam. Şi totuşi, sejurul ăsta în sudul Franţei mă face să mă simt puţin ca la Londra. Poate pentru că mă trezesc dimineaţa cu un singur gând, legat de ceea ce voi face la repetiţii. Nimic altceva nu-mi fură atenţia. Şi la Londra, şi aici, m-am simţit foarte respectată şi foarte liberă.
- De ce ai stat doar un an la Londra? Ce te-a adus înapoi acasă?
- Am urmat un curs intensiv de introducere în actorie, un Foundation Degree, care dura doar un an. Ulterior, fiindcă îmi doream să rămân acolo, am dat admitere la Drama Centre, eram incitată de abordarea lor un pic mai experimentală. Doar că eram 6500 de candidaţi pe 16 locuri. Eu am ajuns, totuşi, în primii 40, dar la ultima probă am picat. Aşa că m-am întors în ţară şi am dat examen la UNATC. Pentru mine, a fost o decepţie imensă, n-am ştiut să văd atunci partea bună şi să mă bucur totuşi de ce reuşisem.
- Ai mai pleca acum din ţară?
- Simt tot mai mult că mi-am găsit locul în România, deşi mă încearcă şi foarte multă tristeţe în legătură cu tot ce se întâmplă la nivel politic. Sunt dezamăgită de Parlamentul nostru corupt, de faptul că se fură, că lumea nu iese la vot, că se dau legile care se dau, că nu mai sunt bani pentru cultură şi că nu se schimbă nimic, deşi lumea continuă să protesteze. Am fost şi eu în stradă, inclusiv pe 10 august anul trecut, când am inhalat tone de gaz lacrimogen la demonstraţie. Mi se strânge stomacul când îmi amintesc.
- Cu cine semeni tu aşa frumoasă, Ioana?
- Cu amândoi părinţii, am luat de la fiecare câte ceva. Am şi o soră minunată, care le moşteneşte şi ea frumuseţea. S-au combinat bine genele. (râde) Ea trăieşte încă la Timişoara, unde sunt şi părinţii, şi câţiva din prietenii mei.
- Nu ţi-e dor de oraşul în care te-ai născut?
- Ba da, mi-e dor de zumzetul ăla din Piaţa Unirii, de atmosfera de oraş mai mic şi liniştit, de cafenelele unde pierdeam vremea cu prietenii din liceu. Mă amuz când îmi amintesc ce drame imense făceam atunci din nişte întâmplări irelevante.
- Tu ce vezi când te uiţi dimineaţa în oglindă?
- Nişte cearcăne, de multe ori cam umflate. (râde) Am perioade când mă privesc cu drag şi perioade când nu prea-mi place ce văd.
- Şi-n dimineaţa asta ce te-ar putea face să te simţi frumoasă?
- Starea pe care o am. Felul în care cade lumina. Şi soarele... Oricât de melancolică sau stresată aş fi, soarele mă face să mă simt vie, nici nu mai contează cum arăt.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
