De Paşti, la tanti Regina din Mediaş

Soarele se ridică încet din spatele dealului, îmbrăţişând pe nesimţite întâi casa, apoi întreaga gospodărie.

Curtea e una cu grădina, separate doar de o cărare pietruită şi de o fân­tână mică. Grădina, împărţită în straturi egale, impecabil trasate şi săpate, ascunde seminţe de legume şi flori, aşteptând căldura să le ia de mână, ocrotitor, şi să le scoată rodnic din pământ. Acum, în­florite sunt narcisele şi o magnolie roşie, ce-mprăş­tie un parfum năucitor. Din poartă, sunt doi paşi până la casa Reginei Feder, o săsoaică frumoasă şi veselă din Mediaş, pe care-o despart doar şase ani de centenar. Într-o limbă română impecabilă, cu un uşor accent nemţesc, mă întoarce în vremuri în care lumina s-a amestecat dureros cu întunericul, stri­vind destine sau schimbându-le pentru totdeauna.

Întâi, iadul

Am venit la tanti Regina s-o rog să-mi poves­tească despre sărbătorile din copilăria sa, despre Paşti şi despre Înviere. Înainte, însă, vrea musai să mă poarte câteva minute prin iadul tinereţii sale. Şi, oare, nu pe-acolo trece drumul spre orice În­vie­re? Avea doar 18 ani când a fost deportată în Rusia, fără să ştie de ce. "Ne-au luat de-acasă în februarie şi vreo două săptămâni a durat drumul, într-un vagon de marfă, toţi grămadă. Şi când am ajuns în Rusia, ne-au dus întâi la baie. Aşa uzi cum eram, ne-au pus să mergem trei kilometri pe jos, prin zăpadă, până unde era lagărul unde aveam de stat. Au îngheţat hainele pe noi. Lagărul era o clădire cu geamurile sparte, fără uşi, fără lumină, doar în curte erau nişte lemne ude, cu care-am încercat să aprindem focul, să ne încălzim".
Acesta e doar începutul unei poveşti sinistre, a cărei protagonistă a fost Regina cea frumoasă şi mulţi alţii asemenea ei, în anii tulburi ai celui de-al Doilea Război Mondial. Doi ani jumate în lagăre din Rusia şi apoi slugă în Germania, pe la bogătanii locului. Muncă, foame, păduchi, frig, ploşniţe, şi iarăşi foame, şi iarăşi frig, lipsă de apă, şi iarăşi muncă, până la istovire. Miturile înspăimântătoare ale copilăriei le spuneau că-n iad e cald, şi e foc mult, şi multă trudă. Dacă-i atâta trudă şi pe pă­mânt, de ce e aşa de frig în iadul ăsta pământesc?
Ascultând-o povestind, înţeleg că, înainte de a ne bucura de Lumină, de a trăi Învierea, fiecare din­­tre noi avem de străbătut un întuneric, o moarte şi un iad. Pentru Regina Feder şi mulţi din gene­ra­ţia dânsei, acestea au avut un chip concret, palpabil şi mizer. "Vai, doamnă dragă, dumneata ţii minte tot ce-ţi povestesc eu acum? Aşa o fost, cum îţi spun, nu te mint. Rău o fost, doamnă, rău pe-acolo! Nu ştiu cum m-a ţinut Dumnezeu şi cum m-a făcut aşa bătrână, cum de-am ajuns la anii ăştia. Aşa mureau oamenii acolo!... Şi erau tineri, da' de rău mureau şi de boli de tăt felu', de mizeria-n care ne ţineau. Bine c-or trecut, dar mai bine-ar fi să-nveţe şi tineretul de azi ceva din toate prin câte-am tre­cut noi, că ei nu ştiu ce-nseamnă lipsurile. Ai zis că vrei să ştii cum era la noi de Paşti? Apăi, stai să-ţi aduc un pahar de must din pivniţă şi-ţi spun". Must, la vreme de primăvară? N-apuc s-o-ntreb, că se şi-ntoarce cu o sticlă uşor prăfuită, din care-mi toarnă-n pahar un lichid auriu, uleios şi nespus de dulce. "Îi numa' din struguri, n-am pus zahăr, n-am pus conservant, nimic. Numa' l-am dumstulit un pic şi uite ce bine stă! Îi cam dulce, da' aşa or fost stru­gu­rii, c-o fost cald tare astă-toamnă şi s-or copt bine. No, acum hai să-ţi spun cum era la noi de Paşti!".

Învierea

"Sâmbătă seara, părinţii noştri puneau ouă în grădină, prin tufe, prin iarbă, şi ne spuneau că le-a ascuns iepuraşul şi noi va trebui să le găsim. Du­mi­nică dimineaţa, mergeam cu sora mea să le căutăm. Şi găseam şi aici, şi aici, şi aici". Tanti Re­gina zâm­beşte şi face ges­turi largi cu mâna, ca şi când chiar şi acum, po­vestin­du-mi, copila bălaie care-a fost a mai găsit un ou şi în­că unul... "Ce era a­tunci, pe vremea aia, doamnă? Numa' ouă vop­site şi câte-un ou de zahăr, astea ne erau cadourile de Paşti. Altceva, ce? Dar, Doamne, ce ne bucuram de ele, ce ne mai bucu­ram!...".
Şi-şi duceau pruncii saşilor bucuria la biserică, îmbrăcaţi în costume populare alb-albastre. "Aveam o cămaşă lungă şi albă, tot cu alb brodată, şi un şorţ la fel, brodate de noi, că ne-o-nvăţat la şcoală. Doar sarafanul pe care-l puneam deasupra era albastru şi-l făcea o croitoreasă pricepută din sat. Noi eram din Nemşa, doamnă dragă! Şi ne-adunam în curtea bisericii toţi, toţi, că nimeni n-avea voie să intre până nu venea preotul şi trăgeau clopotele. După preot, se-ncolonau fetele, cele mai mari înainte şi-n urma lor celelalte, tot mai mici. Abia după aia in­trau băieţii. Şi nu stăteam la un loc înăuntru, nu! Fetele stăteau în partea de jos şi băieţii, mai în spate, aşa, mai sus ca noi. Ei se îmbrăcau în costum negru, cu cămaşă albă, şi-n picioare musai aveau cizme negre. Şi fiecare-avea la gât, prinsă sub gulerul cămăşii, un fel de batistă albă, brodată", îşi aminteşte Regina Feder.
Săracă n-a fost copilăria Reginei, căci părinţii ei aveau gospodărie mândră-n Nemşa, cu pământ mult şi animale-n bătătură. Şi vaci, şi porci, şi oi, şi capre, cum le şade bine oamenilor harnici. O com­pensaţie anticipată, cumva, pentru toată nefericirea şi greul pe care-aveau să-l în­du­re, nu mult mai târ­ziu de vârsta inocenţei.
Sfânt era, în ziua de Paşti, prân­­zul în familie. Cu ouă roşii, cu supă de găină, galbenă ca au­rul, şi tăiţei aşişderea, din ouăle găinilor din curte, şi cu o friptură "de ne lin­geam pe degete", îmi spune. Du­pă-amiază, mai era încă o slujbă, la care mer­gea tot satul, iar sin­gurul lucru pe care-l mai fă­ceau în ziua dintâi a Paş­tilor era, pentru copii, să meargă cu ouă roşii pe la toţi finii din sat ai părinţilor.
Şi, până trece noaptea dintre ziua dintâi şi cea de-a doua a Paş­tilor, tanti Regina opreşte puţin po­vestea, ca s-alăture paharului de must şi câteva pră­jiturele. "Doamnă, uite, ia şi dumneata, că le-am fă­cut pen­tru copiii ce-o să vină la stropit. C-aşa-i obiceiul la noi, dacă tot m-aţi întrebat: în a doua zi de Paşti, dimineaţa, după slujba de la biserică, veneau băieţii să ne stro­pească cu parfum pe noi, fetele. Io-s bă­trână de-acum şi-s singură, de când mi-o murit bărbatul, dar vin la mine la stropit copiii din vecini, ai pri­e­tenilor sau ai rudelor pe care le mai am pe-aici. Îi plină casa, să simt şi io că-i săr­bă­toare". Copii n-are tanti Regina. Trei sarcini a pierdut după ce s-a-ntors din deportare şi ştia încă de pe-acolo că asta o să se-ntâmple. "C-am mâncat atâta frig, doamnă! Atâta frig!...".
Acum e cald şi extrem de curat în casa Reginei. Doar vreo trei zile mai sunt până la Paştele pe care, anul a­ces­ta, saşii îl sărbătoresc în avans. Dan­tele apretate şi broderii cu texte bro­date pe dia­lect săsesc îm­po­dobesc mica bucă­tărie în care stăm de vorbă. Totul e făcut de mâna Reginei, şi cură­ţe­nia din ca­să, şi prăjiturile, şi mus­tul, şi straturile im­pecabile din grădină. Şi amin­tirile tot numai ale sale sunt, uşor tremurate însă, "că-i mult de-atunci", spune tanti Regina, "şi nu-mi mai aduc prea bine aminte. Mai ştiu să vă zic aşa, că tot în a doua zi de Paşti, după-amiaza, bărbaţii că­să­to­riţi se adunau pe un loc mai mare, între două case, şi făceau un fel de joc, de băteau ouăle roşii. Le pu­neau în iarbă şi bărbaţii le tot loveau cu o joardă lungă, până le stricau de tot. Şi care bătea aşa mai multe ouă, primea un premiu. Da' nu ştiu să vă spun ce pri­meau premiu, doamnă dragă, că nici de ce făceau jocul ăsta nu mai ştiu, să iertaţi!...".
Poate nu fac bine, mă gândesc, dar tot mă-ndeam­nă ceva să-i adresez o ultimă-ntrebare: "Tanti Re­gina, da' cât ai fost deportată, cum or fost săr­bă­torile, cum or fost Paştile pe-acolo?". O umbră nea­gră tare îi străbate dintr-o dată chipul luminos. "Ce sărbători, doamnă dragă? În Germania, de Paşti, ne dădeau stăpânii câte-un ou roşu şi-o căniţă de rachiu, nimic alta, că nici nu-s obiceiuri cum îs la noi. Şi-n Rusia... cine ştia acolo de săr­bători? Că nici ce zi şi ce anotimp era nu mai ştiam, nici duminică n-am avut! Pietre-am fi mân­cat, da' n-am putut să le roadem...".
Am atins o rană încă deschisă, pe care-o vor purta mereu cu ei atâţia saşi câţi mai sunt în viaţă, şi care sângerează cu fiecare aducere-aminte. Dar chiar dacă n-au reuşit să uite, au învăţat să ierte. Şi asta le-a adus linişte sufletească şi împăcarea că au rămas în rostul lor de-altădată, în casa şi în gră­dinile lor, curate ca nişte far­ma­cii. Lip­­­seşte doar Învierea, pentru ca na­tura să explodeze şi să aştearnă lu­mină şi bucurie în sufletul tantei Re­gina din Mediaş.