Curtea e una cu grădina, separate doar de o cărare pietruită și de o fântână mică. Grădina, împărțită în straturi egale, impecabil trasate și săpate, ascunde semințe de legume și flori, așteptând căldura să le ia de mână, ocrotitor, și să le scoată rodnic din pământ. Acum, înflorite sunt narcisele și o magnolie roșie, ce-mprăștie un parfum năucitor. Din poartă, sunt doi pași până la casa Reginei Feder, o săsoaică frumoasă și veselă din Mediaș, pe care-o despart doar șase ani de centenar. Într-o limbă română impecabilă, cu un ușor accent nemțesc, mă întoarce în vremuri în care lumina s-a amestecat dureros cu întunericul, strivind destine sau schimbându-le pentru totdeauna.
Întâi, iadul
Am venit la tanti Regina s-o rog să-mi povestească despre sărbătorile din copilăria sa, despre Paști și despre Înviere. Înainte, însă, vrea musai să mă poarte câteva minute prin iadul tinereții sale. Și, oare, nu pe-acolo trece drumul spre orice Înviere? Avea doar 18 ani când a fost deportată în Rusia, fără să știe de ce. "Ne-au luat de-acasă în februarie și vreo două săptămâni a durat drumul, într-un vagon de marfă, toți grămadă. Și când am ajuns în Rusia, ne-au dus întâi la baie. Așa uzi cum eram, ne-au pus să mergem trei kilometri pe jos, prin zăpadă, până unde era lagărul unde aveam de stat. Au înghețat hainele pe noi. Lagărul era o clădire cu geamurile sparte, fără uși, fără lumină, doar în curte erau niște lemne ude, cu care-am încercat să aprindem focul, să ne încălzim".
Acesta e doar începutul unei povești sinistre, a cărei protagonistă a fost Regina cea frumoasă și mulți alții asemenea ei, în anii tulburi ai celui de-al Doilea Război Mondial. Doi ani jumate în lagăre din Rusia și apoi slugă în Germania, pe la bogătanii locului. Muncă, foame, păduchi, frig, ploșnițe, și iarăși foame, și iarăși frig, lipsă de apă, și iarăși muncă, până la istovire. Miturile înspăimântătoare ale copilăriei le spuneau că-n iad e cald, și e foc mult, și multă trudă. Dacă-i atâta trudă și pe pământ, de ce e așa de frig în iadul ăsta pământesc?
Ascultând-o povestind, înțeleg că, înainte de a ne bucura de Lumină, de a trăi Învierea, fiecare dintre noi avem de străbătut un întuneric, o moarte și un iad. Pentru Regina Feder și mulți din generația dânsei, acestea au avut un chip concret, palpabil și mizer. "Vai, doamnă dragă, dumneata ții minte tot ce-ți povestesc eu acum? Așa o fost, cum îți spun, nu te mint. Rău o fost, doamnă, rău pe-acolo! Nu știu cum m-a ținut Dumnezeu și cum m-a făcut așa bătrână, cum de-am ajuns la anii ăștia. Așa mureau oamenii acolo!... Și erau tineri, da' de rău mureau și de boli de tăt felu', de mizeria-n care ne țineau. Bine c-or trecut, dar mai bine-ar fi să-nvețe și tineretul de azi ceva din toate prin câte-am trecut noi, că ei nu știu ce-nseamnă lipsurile. Ai zis că vrei să știi cum era la noi de Paști? Apăi, stai să-ți aduc un pahar de must din pivniță și-ți spun". Must, la vreme de primăvară? N-apuc s-o-ntreb, că se și-ntoarce cu o sticlă ușor prăfuită, din care-mi toarnă-n pahar un lichid auriu, uleios și nespus de dulce. "Îi numa' din struguri, n-am pus zahăr, n-am pus conservant, nimic. Numa' l-am dumstulit un pic și uite ce bine stă! Îi cam dulce, da' așa or fost strugurii, c-o fost cald tare astă-toamnă și s-or copt bine. No, acum hai să-ți spun cum era la noi de Paști!".
Învierea
"Sâmbătă seara, părinții noștri puneau ouă în grădină, prin tufe, prin iarbă, și ne spuneau că le-a ascuns iepurașul și noi va trebui să le găsim. Duminică dimineața, mergeam cu sora mea să le căutăm. Și găseam și aici, și aici, și aici". Tanti Regina zâmbește și face gesturi largi cu mâna, ca și când chiar și acum, povestindu-mi, copila bălaie care-a fost a mai găsit un ou și încă unul... "Ce era atunci, pe vremea aia, doamnă? Numa' ouă vopsite și câte-un ou de zahăr, astea ne erau cadourile de Paști. Altceva, ce? Dar, Doamne, ce ne bucuram de ele, ce ne mai bucuram!...".
Și-și duceau pruncii sașilor bucuria la biserică, îmbrăcați în costume populare alb-albastre. "Aveam o cămașă lungă și albă, tot cu alb brodată, și un șorț la fel, brodate de noi, că ne-o-nvățat la școală. Doar sarafanul pe care-l puneam deasupra era albastru și-l făcea o croitoreasă pricepută din sat. Noi eram din Nemșa, doamnă dragă! Și ne-adunam în curtea bisericii toți, toți, că nimeni n-avea voie să intre până nu venea preotul și trăgeau clopotele. După preot, se-ncolonau fetele, cele mai mari înainte și-n urma lor celelalte, tot mai mici. Abia după aia intrau băieții. Și nu stăteam la un loc înăuntru, nu! Fetele stăteau în partea de jos și băieții, mai în spate, așa, mai sus ca noi. Ei se îmbrăcau în costum negru, cu cămașă albă, și-n picioare musai aveau cizme negre. Și fiecare-avea la gât, prinsă sub gulerul cămășii, un fel de batistă albă, brodată", își amintește Regina Feder.
Săracă n-a fost copilăria Reginei, căci părinții ei aveau gospodărie mândră-n Nemșa, cu pământ mult și animale-n bătătură. Și vaci, și porci, și oi, și capre, cum le șade bine oamenilor harnici. O compensație anticipată, cumva, pentru toată nefericirea și greul pe care-aveau să-l îndure, nu mult mai târziu de vârsta inocenței.
Sfânt era, în ziua de Paști, prânzul în familie. Cu ouă roșii, cu supă de găină, galbenă ca aurul, și tăiței așișderea, din ouăle găinilor din curte, și cu o friptură "de ne lingeam pe degete", îmi spune. După-amiază, mai era încă o slujbă, la care mergea tot satul, iar singurul lucru pe care-l mai făceau în ziua dintâi a Paștilor era, pentru copii, să meargă cu ouă roșii pe la toți finii din sat ai părinților.
Și, până trece noaptea dintre ziua dintâi și cea de-a doua a Paștilor, tanti Regina oprește puțin povestea, ca s-alăture paharului de must și câteva prăjiturele. "Doamnă, uite, ia și dumneata, că le-am făcut pentru copiii ce-o să vină la stropit. C-așa-i obiceiul la noi, dacă tot m-ați întrebat: în a doua zi de Paști, dimineața, după slujba de la biserică, veneau băieții să ne stropească cu parfum pe noi, fetele. Io-s bătrână de-acum și-s singură, de când mi-o murit bărbatul, dar vin la mine la stropit copiii din vecini, ai prietenilor sau ai rudelor pe care le mai am pe-aici. Îi plină casa, să simt și io că-i sărbătoare". Copii n-are tanti Regina. Trei sarcini a pierdut după ce s-a-ntors din deportare și știa încă de pe-acolo că asta o să se-ntâmple. "C-am mâncat atâta frig, doamnă! Atâta frig!...".
Acum e cald și extrem de curat în casa Reginei. Doar vreo trei zile mai sunt până la Paștele pe care, anul acesta, sașii îl sărbătoresc în avans. Dantele apretate și broderii cu texte brodate pe dialect săsesc împodobesc mica bucătărie în care stăm de vorbă. Totul e făcut de mâna Reginei, și curățenia din casă, și prăjiturile, și mustul, și straturile impecabile din grădină. Și amintirile tot numai ale sale sunt, ușor tremurate însă, "că-i mult de-atunci", spune tanti Regina, "și nu-mi mai aduc prea bine aminte. Mai știu să vă zic așa, că tot în a doua zi de Paști, după-amiaza, bărbații căsătoriți se adunau pe un loc mai mare, între două case, și făceau un fel de joc, de băteau ouăle roșii. Le puneau în iarbă și bărbații le tot loveau cu o joardă lungă, până le stricau de tot. Și care bătea așa mai multe ouă, primea un premiu. Da' nu știu să vă spun ce primeau premiu, doamnă dragă, că nici de ce făceau jocul ăsta nu mai știu, să iertați!...".
Poate nu fac bine, mă gândesc, dar tot mă-ndeamnă ceva să-i adresez o ultimă-ntrebare: "Tanti Regina, da' cât ai fost deportată, cum or fost sărbătorile, cum or fost Paștile pe-acolo?". O umbră neagră tare îi străbate dintr-o dată chipul luminos. "Ce sărbători, doamnă dragă? În Germania, de Paști, ne dădeau stăpânii câte-un ou roșu și-o căniță de rachiu, nimic alta, că nici nu-s obiceiuri cum îs la noi. Și-n Rusia... cine știa acolo de sărbători? Că nici ce zi și ce anotimp era nu mai știam, nici duminică n-am avut! Pietre-am fi mâncat, da' n-am putut să le roadem...".
Am atins o rană încă deschisă, pe care-o vor purta mereu cu ei atâția sași câți mai sunt în viață, și care sângerează cu fiecare aducere-aminte. Dar chiar dacă n-au reușit să uite, au învățat să ierte. Și asta le-a adus liniște sufletească și împăcarea că au rămas în rostul lor de-altădată, în casa și în grădinile lor, curate ca niște farmacii. Lipsește doar Învierea, pentru ca natura să explodeze și să aștearnă lumină și bucurie în sufletul tantei Regina din Mediaș.