- Au trecut 16 ani de la precedentul nostru interviu. La vremea aceea lucrai în PRO TV, între timp te-ai mutat la KANAL D. Teo "grăsuţa" are acum siluetă de divă, face emisiuni serioase şi a înfiinţat o revistă on-line... Te simţi un alt om decât acela care vorbea cu mine în 2002?
- În esenţă, nu, pentru că lucrurile pe care le realizezi nu te schimbă fundamental. Pe de altă parte, da, s-au întâmplat multe lucruri în viaţa mea. Am încercat să fac performanţă cât m-am priceput, cu privirea în jos, încercând să fiu cât mai puţin arogantă, am rămas un om cuminţel, modest, care între timp s-a mai trezit în situaţii care i-au impus s-o ia din nou de la zero. Uite, şi-acum am luat-o de la început cu Facebook-ul, în urmă cu nici o lună de zile. Am o pagină de Facebook care, după două zile, era deja urmărită de 2000 de oameni, ceea ce m-a făcut să mă simt minunat! În a treia zi, am făcut primul live şi am avut 30 de privitori. Înainte erau zeci de mii, dar care poate nu-mi spuneau mare lucru, pentru că nu-i cunoşteam. Pe-ăştia 30 însă îi ştiu, sunt ai mei, mă simt ca-n familie, la începutul începutului, şi este fabulos! Şi mai am un proiect nou, on-line, care se numeşte "TEOria Show" şi care e foarte curat, motiv pentru care se va duce precum cuţitul încins în pachetul de unt: e vorba de nişte pastile audio de 4 minute, în care eu vorbesc liber, despre ce poftesc, fără să dau socoteală nimănui. "TEOria Show" e un soi de ceai de tei, pentru că încerc să le dau oamenilor un pic de linişte, un spaţiu în care să nu-i judece nimeni, unde doar să stea o proastă să le vorbească despre câte-n lună şi-n stele, cu o voce pe care s-o recunoască, aceeaşi pe care o ştiu din 1990 încoace.
"Hrăneşte lupii, şi nu se vor mânca între ei"
- La mine, proiectele "clasice" şi cele din on-line merg în paralel de zbârnie. Până la urmă, contează ce spui şi cui te adresezi, asta creează selecţie. Şi-apoi, cred că nimic pe lumea asta nu promovează doar binele şi frumosul, în afară de Biblie şi de cărţile pentru copii. Cred că există oameni de televiziune buni şi oameni de televiziune proşti, răi, rău intenţionaţi, aşa cum şi în on-line există oameni care îşi aleg temele cu discernământ şi merg pe pozitiv, după cum există şi aşa-numiţii hater-i, nişte persoane care se pitesc în spatele unor identităţi inventate, ca să-şi zbiere frustrările, bieţii de ei - fie-ne milă! În plus, on-line-ul lansează vedete pe care, într-adevăr, le validează publicul. Mai mult, on-line-ul se pliază pe programul tău liber: tu cauţi în on-line ce vrei, când vrei. Televizorul, din nefericire, nu poate să-ţi ofere acest confort: emisiunile sunt programate la o anume oră, eşti acasă, bine, nu eşti acasă, le-ai pierdut. Am putea să spunem că mediile astea două se află într-o concurenţă, dar eu cred că, dacă le dai de mâncare tuturor lupilor, ei nu se vor mânca între ei.
- Teo, nu pot să amân o întrebare "fundamentală": cum ai reuşit să slăbeşti aşa de spectaculos? Ai o siluetă de invidiat... A fost greu sau uşor? Lupta cu kilogramele nu te-a stresat?
- Recunosc că am trecut prin nişte momente cumplite! În perioada aceea, eram trimişi de televiziune, vara, la mare, să facem nişte emisiuni şi să câştigăm un ban. Aveam un hotel la dispoziţie şi nişte familii nevoiaşe, care nu văzuseră marea niciodată, şi eu trebuia să-i servesc pe oamenii ăia, deci trebuia să gătesc, să fac curat, să spăl WC-uri, să schimb cearşafuri şi, în general, să-i mulţumesc, fără să mă ating de nimic din ceea ce însemna mâncare. Era groaznic! Dar în nişte ani, fiind totuşi deşteaptă (multe atuuri n-am, dar deşteaptă totuşi sunt), mi-am dat seama că imaginea mea, de "Teo poftind la bucatele de pe masă", oferă privitorului o imagine grotescă. Şi-atunci mi-am zis: niciodată, în viaţa asta, eu n-o să mai poftesc la ce mănâncă altul. Aşa am rezolvat problema: şi pe-a mea, şi pe-a celor din jur, care, săracii, ajunseseră să se ferească să mai mănânce pe lângă mine, ca să nu mă ispitească. Voinţa are o mare importanţă în viaţă.
"S-a născut o stea!"
- Azi, la KANAL D, te afli la cârma a două emisiuni: "Teo Show", unde o vedem pe Teo cea dintotdeauna, veselă, cuceritoare şi inventivă, şi "Vrei să fii milionar", unde am descoperit o Teo cu totul diferită, serioasă, protocolară, chiar şi cu un alt stil vestimentar. Transformarea ţi-a fost impusă?
Fluturii trebuie să fie neapărat coloraţi
- Dacă se fanează, mori! Ca om de televiziune, tu faci, de fapt, în fiecare zi, o sculptură în gheaţă. Opera ta este atât de aproape de inexistent, încât, dacă nu pui pasiune în ea, nu mai este deloc. Sau, uite, imaginează-ţi că rezultatul muncii tale e un fluture. Care trăieşte o zi. Nu poţi să te-apuci să faci fluturi urâţi sau monocromi, doar pentru că tu nu mai ai chef. Oamenii nu se vor uita la nişte fluturi monocromi. Tu trebuie să le pui culoare, să-i pastelezi în continuare. Sau să te laşi cu totul de făcut fluturi. De emisiunea mea de-acum trei săptămâni nu mai ştie nimeni. Ce fac azi contează. Or, dacă azi eu fac o emisiune monocromă, oamenii vor fi nemulţumiţi. Deci, ori fac o emisiune colorată, care să placă, ori mă las cu totul de făcut emisiuni. În meseria asta, dacă pasiunea dispare, lumea nu se mai uită la tine, şi eşti pierdut.
- În ultima vreme te-ai apucat şi de ţinut conferinţe. Ce te-a mânat către ele?
- Eu nu mă duc la conferinţele alea că vreau eu. Mie nici nu-mi place să ţin conferinţe. Le ţin pentru că oamenii vor. Ei mă cheamă să ne întâlnim, să vorbim despre diverse probleme. "La Oradea? Facem! La Chişinău? Facem! La cutare? Facem!". Uite, într-o duminică, m-au chemat la o conferinţă restrânsă, organizată într-o ceainărie din Piteşti. Am stat acolo de la 5 până pe la 8, împreună cu 30 de gagici, bând ceai cu uşile închise şi vorbind despre lucruri diverse. Singura mea rugăminte este ca, în clipa în care începe conferinţa, nimeni să n-o înregistreze şi să vorbim adevărat despre adevăr. Se ridică o doamnă şi întreabă: "M-a lăsat bărbatu' cu ochii-n soare şi am un copil. Şi tu ai păţit-o. Ce-ai făcut?". Alta întreabă: "Aş vrea să renunţ la meseria pe care-o am şi să mă apuc de altceva. Tu ce-ai face-n locul meu?". Alta: "Trebuie să mă mut de la ai mei şi nu cred că mă pot întreţine singură. Cum crezi c-ar trebui s-abordez situaţia?". Deci eu nu mă pot duce la o conferinţă cu un plan de discuţii clar, stabilit dinainte, pentru că întotdeauna sunt deraiată de realitatea din faţa mea. Aşa că mă duc la conferinţă cum m-aş duce la crâşmă: ce-o fi, o fi. Deschidem meniul, eu venisem să mănânc viţel, da' n-au, aşa că iau calamari. Da' ăsta e şi farmecu' conferinţelor ăstora: începi într-un fel, toată lumea, în primele 10 minute, se uită la "doamna Teo", se fac schimburile de priviri din categoria "Uite-o cât e de slabă! Uite-o ce bine arată!" (slavă Cerului!, n-am fost jignită niciodată în legătură cu aspectul fizic, mai ales că aş fi ipocrită să nu recunosc că acum sunt în vârf de formă), apoi oamenii îmi simt căldura şi-ncep să rupă bucăţi din mine. Lucru care-mi place foarte tare! Scenariul ăsta se petrece peste tot, fie că sălile sunt mici ori mari, ceea ce mi se pare miraculos. Diferenţa vine la nivel de dinamică a mea, psihică şi fizică, pentru că eu trebuie să stabilesc contactul cu auditoriul. Or, dacă-i o sală de 500 de oameni, cum am păţit, de pildă, la Chişinău, îţi închipui că tot consumul meu sporeşte exponenţial. Dar merită, fără dubiu!
Numele zborului: Maia
- Teo, dar în viaţa ta de dincolo de profesie, ce găsim? Ce te animă, ce te bucură, ce te întristează...?
- Sunt lucruri care uneori mă animă, alteori mă deprimă îngrozitor. De pildă, un idiot. Adesea, idioţii mă amuză. Dar dacă idiotul mă prinde pe picior greşit, evident că mă scoate din sărite sau chiar mă deprimă îngrozitor. Ce mă bucură însă fără oscilaţii e infinita inteligenţă a fetei mele, care se înnoieşte continuu, prin preocupările ei. Mă bucură sensibilităţile ei, lucrurile pe care le-a preluat de la mine şi mi le serveşte, punându-mă în faţa unei oglinzi perfecte. Maia e o fiinţă frumoasă, deşteaptă, interesantă... Ştii, în timp, am şlefuit un cuvânt, unul singur, la care se rezumă mult din viaţa noastră, iar cuvântul e rezonabilitate. Ei, rezonabilitatea este cea care, pe noi două, ne mână în existenţa asta. Hai să fim rezonabile, şi eu, şi tu, în egală măsură. Mai laşi, mai dai... Ea nu exagerează, eu nu o opresc, rezonabilitatea generează complicitate, complicitatea generează prietenie, prietenia generează o minune de zbor în doi, cu aripile fluturându-ne în acelaşi timp. Deci eu şi Maia ne aflăm într-un zbor fantastic, lansat de când era ea mică, pentru că Maia a fost copilul pe care n-aş fi putut să-l fac, deci e clar că mi-a fost dăruit. Zborul vieţii mele.
Haine din raze
- Dacă gândim lumea la modul prăpăstios, înseamnă că suntem nişte boşorogi. Nu, lumea este exact cea pe care am construit-o noi, cea pe care am generat-o noi, cea pe care o populăm noi şi cea la care, dacă nu ne putem adapta, să fim sănătoşi! Pe mine nu mă sperie absolut nimic. Nu pot să mă plâng de "lumea de azi", fiindcă nu ne-am trezit cu ea, brusc, într-o joi. Ca atare, trebuie să mă adaptez. Şi nici în legătură cu Maia n-am temeri: Maia e un om de fier, ca maică-sa. Şi ştie că întotdeauna trebuie să se ridice de jos, indiferent din ce motiv a căzut. Singura lamentaţie pe care mi-o permit este că - spre deosebire de restul gagicilor cu care vorbesc şi care-mi spun că ele s-au născut prea târziu - eu m-am născut prea devreme. Mi-ar fi plăcut să purtăm haine alcătuite din raze, care să-ţi ascundă pudoarea, dar pe care să le concepi cu o telecomandă, în culorile de care ai chef, şi pe care să nu trebuiască să le speli niciodată, ele fiind alcătuite din raze. Asta e lamentaţia mea! Fiindcă detest să spăl rufe, să calc şi să merg la cumpărături de haine!
Foto: KANAL D
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
