ANGELA TOMASELLI - "Nu mă încearcă niciun fel de spaimă că timpul trece"

Întâlnirile mele cu doamna Angela Tomaselli au fost totdeauna nişte secvenţe de "timp câş­tigat", rupte din tumultul unei lumi prea gră­bite. La fel ca şi picturile ei, colorate şi lu­mi­noa­se, care te încarcă de bucurie şi te scot în afara tim­pului. M-am gândit că ar fi bine să vorbim des­pre ele, acum, când primăvara se pregăteşte, şi ea, să umple lumea de străfulgerări şi cu­lori. Dar pictoriţa - un nume de frunte al artei noastre contemporane - plecase din Bucureşti. De fapt, chiar se mutase cu totul într-un paradis al Olteniei, pe Va­lea Lotrului, la Brezoi. O întoarcere aca­să, în lumea energizantă, încă, a co­pi­lăriei, dătătoare de putere şi visuri noi.

Verdele Lotrului

- Când intră cineva într-o expoziţie în care se află şi o pictură a dvs., mer­ge ţintă la ea, atras de jarul aprins al culorilor. De unde această incan­des­cenţă din opera dvs., dnă Tomaselli? Vine ea din copilăria petrecută în raiul Lotrului, la Brezoi, sau din sângele italian care vă curge prin vene?

- Din copilăria mea la Brezoi am moştenit ver­dele. Asta întâlneşti acolo, pe Valea Lotru­lui: mult verde, pajiştile, dealurile, munţii acoperiţi de păduri, fiecare cu verdele ei. Şi Lotrul pare verde, înconjurat de atâtea păduri. Ei bine, verdele locului m-a influenţat aşa tare, încât, în primii ani de facultate, tot ce lu­cram avea neapărat şi foarte mult verde. Dar după ce am terminat Fa­cultatea de artă monumentală am fost repartizată la Galaţi şi am început, împreună cu soţul meu, pic­torul Eugen Holban, să ne ocupăm de covoarele din zona Covurluiului, vechiul ţinut al Galaţiului. Sunt extraordinar de frumoase! Nişte bijuterii de lâ­nă, colorate superb. Schimbarea din tablourile mele, dinspre verde spre culori puternice şi lu­mi­noase, a început în anii de la Galaţi, după ce am des­coperit aceste covoare. Pur şi simplu "ardeau" în locurile unde erau aşternute, pe paturi sau pe podele. Imaginaţia coloristică a ţăranilor noştri îşi are, cred, sorginte divină. Iar dacă eşti pictor "se ia", pur şi simplu, se lipeşte de tine.

- V-aş ruga să ne întoarcem în Valea Lotrului, locul magic în care aţi copilărit. Aţi încercat să-i spu­neţi povestea în picturi?

- Eu am foarte multe lucrări, mai ales din seria "Mitologii subiective", cum am numit-o, inspirate din amintirile din copilărie. De pildă, una din ele se numeşte "Circ", pentru că la Bre­zoi veneau ca­ra­vane cu circul. În alte ta­blouri ale mele, apar case specifice Bre­zoiului. Au o anume atmosferă de bucu­rie co­pilărească, dublată de dramatism, care m-au marcat şi când eram copil. La 14 ani, mama mea a murit, aşa că sfârşitul copi­lăriei mele nu a fost tocmai fast.

Italienii din Brezoi

- Tomaselli, numele dvs. arată o rădă­cină italiană. Cine era italian în familie?

- Brezoi a fost mult timp un centru mun­citoresc cosmopolit, cu unguri, evrei şi saşi veniţi din toate colţurile ţării, dar şi cu foarte mulţi italieni. Din ei mă trag şi eu, prin tata. Au venit aici din 1850, când s-a construit ca­lea ferată de pe Valea Oltului. Bunicul meu din partea tatei, Fran­ces­co Tomaselli, era antre­pre­nor la construcţia tune­lurilor de pe Valea Oltului. Dar şi tatăl bunicii mele a fost tot constructor în Brezoi. Venise în 1850, din zona de nord a Italiei, din Predazzo, unde o epi­demie de ciumă şi o secetă îi loviseră pe localnici. Şi atunci ei au plecat în toa­tă lumea. Au fost vremuri triste pentru ei. Italienii au plecat din vestul Im­pe­riului Austriac, în estul său: în Transilvania. Era aceeaşi ţară pentru ei. Şi Ar­dealul le-a plăcut ex­traor­dinar de mult, aşa că mulţi au rămas acolo. În schimb, bu­nicul meu, care s-a căsă­to­rit tot cu o ita­lian­­că, din familia Purin, au rămas aici, pe loc. Iar cei care s-au întors în Italia au povestit ce bine e în Re­gatul României. Ro­mânia era foarte bo­gată şi regele Carol I construia mult. Strămoşii mei au venit în România şi s-au stabilit în ţinutul ăsta dintre Olt şi Lotru, şi pentru că semăna perfect cu zona Predazzo, de unde ve­neau. Totul le amin­tea de ce lăsaseră acasă. În plus, în Brezoiul cos­mo­polit, toate aceste neamuri pes­triţe se în­ţe­legeau foarte bine. Când e­ram copil, eu aveam prietene de toate na­ţiile. Fa­brica de che­restea avea ac­ţio­nari majo­ritari italieni. Şi la fa­brică ve­neau meşteri din toată ţara, pâ­nă şi cehi erau în Brezoi. Alţi italieni erau ţa­pinari şi ve­neau pe Valea Lo­trului cu plu­tele. Şi cum erau mulţi în ţară, ma­ma şi câteva rude ale ei s-au căsătorit în Ro­mânia, tot cu ita­lieni. Iar bunicii, recunos­că­tori faţă de regele Carol I, care le-a dat de lucru şi au mâncat o pâine bună, şi-au botezat toţi copiii cu numele re­gilor României. Tata se numea Ferdinand, o soră, Ma­ria, o alta Carolina, şi un frate, Mihai...

"Eu sunt 100% româncă"

- Dar dvs. cât la sută sunteţi italiancă, d-nă Tomaselli?

- Eu sunt 50% italiancă, 25% nemţoaică şi 100% româncă. Sunt 100% româncă pentru că ori de câte ori am călătorit în Europa, şi mai ales în Ita­lia, unde îmi place enorm, abia aştept să mă în­torc la mine acasă, în România. Aici mă simt cel mai bine, pentru că eu aici m-am născut. Rădă­ci­nile mele aici au prins. Iar în semn de recu­noştinţă, cum Brezoiul musteşte de artă populară, vreau să fac acolo un muzeu etnografic. Deja am strâns o mulţime de obiecte, va fi o minune, un punct de atracţie pentru cei care vin în Brezoi.

- Cum regăsiţi locul copilăriei după atâţia ani?

- Mai întâi vreau să-ţi spun cum, cu banii cu care în Bucureşti mi-aş fi cumpărat o garsonieră, în Brezoi mi-am cumpărat o casă frumoasă şi mare, cu trei dormitoare, pe care am amenajat-o după gustul meu. E foarte frumos la Brezoi, iar din curtea mea şi din toate camerele, se vede Vârful Ţurţudanul. Ţurţudanul este o stâncă care domină şi Brezoiul, şi copilăria mea. Este ca un Sfinx care protejează locul. Iar eu pentru că-l văd în fiecare zi, am început să-l pictez. Vârful acesta e plin de legende din zona Brezoiului şi eu îl pictez pro­iectând pe el ca pe un ecran, amintirile şi po­veştile copilăriei mele. Ca atunci când făceam dru­mul de acasă spre şcoală şi mereu vedeam Vârful Ţurţudanului deasupra mea, ca o pa­săre uriaşă, de piatră. Şi privindu-l, îmi dă­deam drumul imagi­naţiei. Mi se părea că ia for­ma unui chip de bătrân ori a unui călă­reţ; dacă îl priveam din altă parte, vedeam o pereche de îndrăgostiţi. Iubesc aşa mult Ţur­ţudanul acesta al meu, încât în fiecare dimi­­neaţă, de cum mă trezesc, încep să-l caut cu privi­rea. De parcă aştept mereu să-mi spună ceva stânca aia ascuţită şi înaltă, să-mi dea vreun sfat ori vreun îndemn.

Profesorul de istorie

- Dar talentul de unde credeţi că vi s-a tras? Cine a avut în familie drag de desen şi culori?

- Talentul l-am moştenit de la tatăl şi bunicii mei. Tata avea un extraordinar talent la desen. Era ca toţi italienii, talentaţi pe toate planurile - mu­zică, pictură, sculptură, arhitectură, design. Bu­ni­cii mei au plecat din Italia când era sărăcie, dar acum, cei din Predazzo sunt bogaţi, au ştiut să-şi fo­losească talentul. Au toţi case, hoteluri...

- Cum aţi ajuns pictoriţă? Când aţi ştiut că aveţi talent?

- Când eram în clasele a cincea, a şasea şi a şaptea, am avut un excelent profesor de desen, care era şi profesor de istorie şi-mi era şi diriginte. Avea un extraordinar talent de povestitor şi era un foarte bun pedagog. Să ai un om providenţial când te formezi este mare noroc. El mi-a descoperit ta­lentul, iar mai târziu, la liceul din Râmnicu Vâlcea, iarăşi, am avut o profesoară care m-a remarcat şi m-a invitat la cursurile ei, pe care le făcea la Casa de cultură. Căci tata nu mi-a dat voie să iau drumul pic­turii. Mama tocmai murise şi tata nu mi-a mai dat voie să plec, nici la Liceul de artă din Bucu­reşti, nici la Facultatea de arte plastice. Voia să fac arhitectură, ca să urmez tradiţia de constructor a fa­mi­liei. Noroc că mi-a pus o vorbă bună la el sora mea, care a văzut că am talent şi sunt pasionată. Şi tata mi-a zis aşa: "Bine, anul ăsta dai la Arte plas­tice, dar dacă nu reuşeşti, promiţi că faci o fa­cultate serioasă, medicină, arhitectură sau limba română?".

Florile cu aripi

- Şi aţi intrat la Arte din prima încercare?

- Da, de frică! Eu am ajuns la "Artă decorativă şi monumentală" şi mi-am găsit drumul la îndemnurile profesorului meu, Cos­tin Ioanid. El ne-a îndemnat să ne du­cem să studiem arta marilor maeştri şi să facem copii după ei ca să-i înţelegem. Fie­care şi-a găsit în arta veche ceea ce i se pă­rea potrivit. Costin Ioanid a fost un pro­fe­sor excepţional.

- Era mai puternic învăţământul de atunci decât cel de azi?

- Pe atunci era o foarte mare rigu­ro­zitate şi disciplină. Nu ştiu dacă azi este mai bine sau mai rău ca înainte, dar faptul că atunci, la ora opt se închidea poarta fa­cul­tăţii, şi dacă întârziai nu mai puteai intra - ne făcea să fim extrem de punc­tuali, dar şi să lucrăm foarte serios în toate cele patru ore de atelier. Şi cred că această disciplină pe care mi-au im­primat-o at­mos­fera din facultate şi profesorul Costin Ioa­nid - am păs­trat-o toată via­ţa. Dacă nu am în fie­care zi, măcar o linie trasă, atunci acea zi par­că a tre­cut degeaba. Oricum, se spune că ge­niile sunt ex­plozive. Eu nu m-am con­siderat ni­ciodată un geniu, dar lucrez cu plăcere în fiecare zi. Aşa am fost educată şi din familie. Am avut o edu­caţie spartană. Mama era nem­ţoaică, şi dacă nu ve­neam la ora fixă la care am promis, era vai şi amar!

- Mai ţineţi minte cum arătau primele tablouri pe care le-aţi pictat?

- Mai întâi am pictat nişte flori fan­tastice, care aveau mai degrabă aripi decât petale. Mai târziu, au intrat în tablourile mele pisicile şi câinii. Dar şi fabulele, pentru că mie îmi plac animalele şi toate evenimentele pe care le-am trăit mi-au sugerat fabule cu animale. La un moment dat, inventam dezlănţuită animale, printr-un soi de dicteu înfrigurat. A fost perioada mea fantastă, mai ales înainte de 1990, când tot ce pictai şi scriai trebuia să fie mai voalat. Însă, locuind eu acum în provincie, la Râmnicu Vâlcea şi la Brezoi, unde lumea te apreciază mai bine dacă faci o pictură realistă, am vrut să arăt că pot desena şi altceva decât flori zburătoare şi fabule cu pisici şi căţei. Am pictat case din Brezoi, biserici şi măslini din Corfu. Măslinii stimulează imaginaţia; creează fantasme, poţi să vezi orice în ei; forme umane sau animale. Sunt şi de aici, şi de dincolo.

"Largul meu este credinţa în Dumnezeu"

- Aţi rostit cuvântul "provincie". Faptul că trăiţi, iarna, în Vâlcea, şi vara în Brezoi, nu vă strâm­torează creaţia? Cum vă obţineţi "largul" de care are nevoie un artist?

- Largul meu este credinţa în Dumnezeu. Dum­nezeu şi credinţa m-au ajutat să depăşesc me­reu "strâmtorile" vieţii. Când eram în Bucu­reşti, în "largul" oraşului mare, unde m-am dus cu mare bucurie, după anii petrecuţi la Galaţi, aveam impresia, la un moment dat, că merg pe o sâr­mă dea­supra unei prăpastii. Dacă n-aş fi avut acest sprijin, să merg la biserică să mă rog mereu şi să fiu convinsă că Dumnezeu ştie ce se întâmplă cu mine, n-aş fi rezistat. Spaţiul care ţi se des­chide în faţă atunci când te rogi e imens. La fel ca şi liniştea sufletească. Ce mai contează dacă trăieşti la Bucureşti sau Brezoi? Largul lumii e în su­fle­tul tău.

- Cum arată viaţa dvs. de azi? Au mai rămas italieni în Brezoi?

- Italienii mei din Brezoi au cam plecat. Mai sunt foarte puţini. Iar mulţi dintre cei ti­neri nu se mai consideră italieni, deşi unii din­tre ei sunt înscrişi în "Asociaţia Ita­lie­nilor din România", unde sunt şi eu. Am avut bucuria de a fi sus­ţi­nută de această asociaţie. Prin ei am făcut nişte ex­poziţii cu vestimentaţii, pic­tură pe vesti­men­ta­ţie, cu pălării pictate. Dar şi o expoziţie cu arhi­tec­turi pictate pe haine. Italienii mei mi-au sponsorizat şi un album cu toată opera mea. În Brezoi, nu au mai rămas decât două-trei familii de ita­lieni. Încerc eu să-i adun, să-i fac să-şi amin­teas­că că au tra­diţii. La noi, sen­timentul de familie este încă foar­te pu­ter­nic şi clanul, bine consolidat.

- Aţi făcut din Brezoi un orăşel al culturii şi artelor. Cum de aţi reuşit?

- Mai întâi, am făcut acolo, o tabără de pictură. Am discutat cu primarul să facem o co­lecţie de artă contemporană şi nişte ta­bere. Locul e atât de frumos, că toţi prie­tenii care vin la mine se simt ca în Rai. Cu fonduri de la primărie, am organizat o ta­bără de creaţie la o pensiune frumoasă din zonă, care se ţine în fiece an. Şi în Brezoi se mai ţine şi un prestigios "Festival inter­naţional de blues". Ideea a fost a băiatului meu, Alex, susţinut cu entuziasm de acelaşi pri­mar. Vin cântăreţi valoroşi. Brezoiul are un magnetism aparte, a atras şi muzica şi pic­tura. Provincia de care m-aţi întrebat a de­venit centrul lumii.

"Eu zic că am întinerit"

- D-nă Tomaselli, cu atâtea ac­ti­vităţi şi cu atâta mişcare în jur, aveţi răgaz să vă gândiţi, vreodată, că vă apropiaţi de 80 de ani, că, în ciuda energiei dvs. su­perbe, timpul îşi vede de drum?

- Nu mă încearcă niciun fel de spai­mă că timpul trece. Ştiu că va rămâne ceva de pe urma mea. Am pictat foarte mult. Iar faptul că nisipul se scurge în clepsidră nu mă interesează. Am o stare de bine şi de împlinire pentru care nu există ameninţări. Mă bucur din toate puterile de viaţă. Uneori mi se pare că n-a fost niciodată mai frumoasă ca acum. Nici nu pronunţ cuvântul bă­trâneţe; ci vârstă. Am avut o perioadă mai grea, dar acum mi-a trecut. Sunt în totală armonie cu cei din jur. Da­că cineva mă mai supă­ră încerc să trec cu ve­de­rea, să nu întorc cu a­ceeaşi mo­nedă, pentru că sunt, după zodie, scor­pion, şi scor­pionul e răz­bunător. Am învăţat să ţin răul la mar­ginea lumii. Sunt în armonie cu cei din jur şi cu Dum­nezeu. Merg la biserică în fiecare duminică şi mă încarc cu energie bună. Acest fel de-a trăi, aceste gânduri curate îm­piedică bătrâ­ne­ţea şi urâ­ţenia să mă cuprindă sub mantaua lor de plumb. Drept care, zic eu, am întinerit. Şi să ştii că eu nu mă gândesc la moarte de­cât ca la o altă experienţă. De venit, trebuie să vină odată, dar de ce să mă întristez de pe-acum? Unii dintre cei mai buni prieteni ai mei deja sunt în lumea de dincolo, iar gândul că mă voi întâlni acolo cu ei îmi şop­teşte că nu poate fi ceva rău. Şi nu mă gândesc nici la trupul care va intra cândva, în pământ. Va fi fru­mos şi acolo, căci voi fi lângă sora mea mult iubită. Acum, însă, mă gândesc că a venit din nou primăvara, că îmi voi mu­­ta pe pridvor şevaletul, lăsând bucuria să caute cele mai frumoase culori.