- Au trecut 16 ani de la precedentul nostru interviu. La vremea aceea lucrai în PRO TV, între timp te-ai mutat la KANAL D. Teo "grăsuța" are acum siluetă de divă, face emisiuni serioase și a înființat o revistă on-line... Te simți un alt om decât acela care vorbea cu mine în 2002?
- În esență, nu, pentru că lucrurile pe care le realizezi nu te schimbă fundamental. Pe de altă parte, da, s-au întâmplat multe lucruri în viața mea. Am încercat să fac performanță cât m-am priceput, cu privirea în jos, încercând să fiu cât mai puțin arogantă, am rămas un om cumințel, modest, care între timp s-a mai trezit în situații care i-au impus s-o ia din nou de la zero. Uite, și-acum am luat-o de la început cu Facebook-ul, în urmă cu nici o lună de zile. Am o pagină de Facebook care, după două zile, era deja urmărită de 2000 de oameni, ceea ce m-a făcut să mă simt minunat! În a treia zi, am făcut primul live și am avut 30 de privitori. Înainte erau zeci de mii, dar care poate nu-mi spuneau mare lucru, pentru că nu-i cunoșteam. Pe-ăștia 30 însă îi știu, sunt ai mei, mă simt ca-n familie, la începutul începutului, și este fabulos! Și mai am un proiect nou, on-line, care se numește "TEOria Show" și care e foarte curat, motiv pentru care se va duce precum cuțitul încins în pachetul de unt: e vorba de niște pastile audio de 4 minute, în care eu vorbesc liber, despre ce poftesc, fără să dau socoteală nimănui. "TEOria Show" e un soi de ceai de tei, pentru că încerc să le dau oamenilor un pic de liniște, un spațiu în care să nu-i judece nimeni, unde doar să stea o proastă să le vorbească despre câte-n lună și-n stele, cu o voce pe care s-o recunoască, aceeași pe care o știu din 1990 încoace.
"Hrănește lupii, și nu se vor mânca între ei"
- Crezi în puterea de comunicare corectă a on-line-ului?
- La mine, proiectele "clasice" și cele din on-line merg în paralel de zbârnie. Până la urmă, contează ce spui și cui te adresezi, asta creează selecție. Și-apoi, cred că nimic pe lumea asta nu promovează doar binele și frumosul, în afară de Biblie și de cărțile pentru copii. Cred că există oameni de televiziune buni și oameni de televiziune proști, răi, rău intenționați, așa cum și în on-line există oameni care își aleg temele cu discernământ și merg pe pozitiv, după cum există și așa-numiții hater-i, niște persoane care se pitesc în spatele unor identități inventate, ca să-și zbiere frustrările, bieții de ei - fie-ne milă! În plus, on-line-ul lansează vedete pe care, într-adevăr, le validează publicul. Mai mult, on-line-ul se pliază pe programul tău liber: tu cauți în on-line ce vrei, când vrei. Televizorul, din nefericire, nu poate să-ți ofere acest confort: emisiunile sunt programate la o anume oră, ești acasă, bine, nu ești acasă, le-ai pierdut. Am putea să spunem că mediile astea două se află într-o concurență, dar eu cred că, dacă le dai de mâncare tuturor lupilor, ei nu se vor mânca între ei.
- Teo, nu pot să amân o întrebare "fundamentală": cum ai reușit să slăbești așa de spectaculos? Ai o siluetă de invidiat... A fost greu sau ușor? Lupta cu kilogramele nu te-a stresat?
- Recunosc că am trecut prin niște momente cumplite! În perioada aceea, eram trimiși de televiziune, vara, la mare, să facem niște emisiuni și să câștigăm un ban. Aveam un hotel la dispoziție și niște familii nevoiașe, care nu văzuseră marea niciodată, și eu trebuia să-i servesc pe oamenii ăia, deci trebuia să gătesc, să fac curat, să spăl WC-uri, să schimb cearșafuri și, în general, să-i mulțumesc, fără să mă ating de nimic din ceea ce însemna mâncare. Era groaznic! Dar în niște ani, fiind totuși deșteaptă (multe atuuri n-am, dar deșteaptă totuși sunt), mi-am dat seama că imaginea mea, de "Teo poftind la bucatele de pe masă", oferă privitorului o imagine grotescă. Și-atunci mi-am zis: niciodată, în viața asta, eu n-o să mai poftesc la ce mănâncă altul. Așa am rezolvat problema: și pe-a mea, și pe-a celor din jur, care, săracii, ajunseseră să se ferească să mai mănânce pe lângă mine, ca să nu mă ispitească. Voința are o mare importanță în viață.
"S-a născut o stea!"
- Azi, la KANAL D, te afli la cârma a două emisiuni: "Teo Show", unde o vedem pe Teo cea dintotdeauna, veselă, cuceritoare și inventivă, și "Vrei să fii milionar", unde am descoperit o Teo cu totul diferită, serioasă, protocolară, chiar și cu un alt stil vestimentar. Transformarea ți-a fost impusă?
- La "Vrei să fii milionar", am încercat să mă adaptez formatului, condițiilor, luminilor, pentru că mi-am dat seama că nu poți să joci țonțoroiu' în biserică. Sigur, am avut niște emoții foarte mari și încă am scăpări, fiindcă atitudinea mea caldă, empatică, mult mai deschisă decât a confraților care prezintă emisiuni de același gen, nu-mi dau seama cât de bine dă. Dar eu nu pot altfel. Eu mai rece nu pot fi. Ăsta e maximum de atitudine autoritară la care pot ajunge, neprefăcându-mă. Că, sigur, așa, și eu aș putea să joc rolul vrăjitoarei rele, încălecate pe mătură, dar nu vreau să joc un rol. Și nici nu mi s-a cerut. De altfel, nu mi s-a cerut nimic, ceea ce m-a și enervat! (râde) Ieșeam din emisie și ziceam: "Măi, fraților, cum a fost? Să fie mai așa, mai pe stânga, mai pe dreapta... cum? Că eu merg aici în orb!" Și toată lumea îmi răspundea: "E perfect așa!". Când reprezentantul britanic al formatului emisiunii,a venit să vadă ce facem și am dat probele, mi-a zis: "A new star is born!" ("S-a născut o nouă stea!") Cu toții am fost atât de fericiți! Și, ca dovadă că facem treabă bună, omul nici n-a stat cât ar fi trebuit. Ne-a spus: "Eu, mâine, plec. Am încredere că faceți ce trebuie!". Asta pentru că, într-adevăr, suntem o echipă excelentă. În altă ordine de idei, emisiunea asta e un loc unde pot să mă desfășor "altfel", care-mi oferă alte posibilități decât "Teo Show". "Teo Show" e un format excelent, dar care merge pe o altă direcție. Deci "Vrei să fii milionar" a venit și mi-a umplut un gol, a echilibrat balanța mea personală, în cadrul profesional. În mine, emisiunile astea două se completează reciproc.
Fluturii trebuie să fie neapărat colorați
- Ești unul dintre cei mai longevivi oameni de televiziune din România, iar succesul tău la public pare inepuizabil. Întrebarea este: pofta ta de televiziune e "la fel de inepuizabilă" sau, după atâția ani, s-a mai fanat?
- Dacă se fanează, mori! Ca om de televiziune, tu faci, de fapt, în fiecare zi, o sculptură în gheață. Opera ta este atât de aproape de inexistent, încât, dacă nu pui pasiune în ea, nu mai este deloc. Sau, uite, imaginează-ți că rezultatul muncii tale e un fluture. Care trăiește o zi. Nu poți să te-apuci să faci fluturi urâți sau monocromi, doar pentru că tu nu mai ai chef. Oamenii nu se vor uita la niște fluturi monocromi. Tu trebuie să le pui culoare, să-i pastelezi în continuare. Sau să te lași cu totul de făcut fluturi. De emisiunea mea de-acum trei săptămâni nu mai știe nimeni. Ce fac azi contează. Or, dacă azi eu fac o emisiune monocromă, oamenii vor fi nemulțumiți. Deci, ori fac o emisiune colorată, care să placă, ori mă las cu totul de făcut emisiuni. În meseria asta, dacă pasiunea dispare, lumea nu se mai uită la tine, și ești pierdut.
- În ultima vreme te-ai apucat și de ținut conferințe. Ce te-a mânat către ele?
- Eu nu mă duc la conferințele alea că vreau eu. Mie nici nu-mi place să țin conferințe. Le țin pentru că oamenii vor. Ei mă cheamă să ne întâlnim, să vorbim despre diverse probleme. "La Oradea? Facem! La Chișinău? Facem! La cutare? Facem!". Uite, într-o duminică, m-au chemat la o conferință restrânsă, organizată într-o ceainărie din Pitești. Am stat acolo de la 5 până pe la 8, împreună cu 30 de gagici, bând ceai cu ușile închise și vorbind despre lucruri diverse. Singura mea rugăminte este ca, în clipa în care începe conferința, nimeni să n-o înregistreze și să vorbim adevărat despre adevăr. Se ridică o doamnă și întreabă: "M-a lăsat bărbatu' cu ochii-n soare și am un copil. Și tu ai pățit-o. Ce-ai făcut?". Alta întreabă: "Aș vrea să renunț la meseria pe care-o am și să mă apuc de altceva. Tu ce-ai face-n locul meu?". Alta: "Trebuie să mă mut de la ai mei și nu cred că mă pot întreține singură. Cum crezi c-ar trebui s-abordez situația?". Deci eu nu mă pot duce la o conferință cu un plan de discuții clar, stabilit dinainte, pentru că întotdeauna sunt deraiată de realitatea din fața mea. Așa că mă duc la conferință cum m-aș duce la crâșmă: ce-o fi, o fi. Deschidem meniul, eu venisem să mănânc vițel, da' n-au, așa că iau calamari. Da' ăsta e și farmecu' conferințelor ăstora: începi într-un fel, toată lumea, în primele 10 minute, se uită la "doamna Teo", se fac schimburile de priviri din categoria "Uite-o cât e de slabă! Uite-o ce bine arată!" (slavă Cerului!, n-am fost jignită niciodată în legătură cu aspectul fizic, mai ales că aș fi ipocrită să nu recunosc că acum sunt în vârf de formă), apoi oamenii îmi simt căldura și-ncep să rupă bucăți din mine. Lucru care-mi place foarte tare! Scenariul ăsta se petrece peste tot, fie că sălile sunt mici ori mari, ceea ce mi se pare miraculos. Diferența vine la nivel de dinamică a mea, psihică și fizică, pentru că eu trebuie să stabilesc contactul cu auditoriul. Or, dacă-i o sală de 500 de oameni, cum am pățit, de pildă, la Chișinău, îți închipui că tot consumul meu sporește exponențial. Dar merită, fără dubiu!
Numele zborului: Maia
- Teo, dar în viața ta de dincolo de profesie, ce găsim? Ce te animă, ce te bucură, ce te întristează...?
- Sunt lucruri care uneori mă animă, alteori mă deprimă îngrozitor. De pildă, un idiot. Adesea, idioții mă amuză. Dar dacă idiotul mă prinde pe picior greșit, evident că mă scoate din sărite sau chiar mă deprimă îngrozitor. Ce mă bucură însă fără oscilații e infinita inteligență a fetei mele, care se înnoiește continuu, prin preocupările ei. Mă bucură sensibilitățile ei, lucrurile pe care le-a preluat de la mine și mi le servește, punându-mă în fața unei oglinzi perfecte. Maia e o ființă frumoasă, deșteaptă, interesantă... Știi, în timp, am șlefuit un cuvânt, unul singur, la care se rezumă mult din viața noastră, iar cuvântul e rezonabilitate. Ei, rezonabilitatea este cea care, pe noi două, ne mână în existența asta. Hai să fim rezonabile, și eu, și tu, în egală măsură. Mai lași, mai dai... Ea nu exagerează, eu nu o opresc, rezonabilitatea generează complicitate, complicitatea generează prietenie, prietenia generează o minune de zbor în doi, cu aripile fluturându-ne în același timp. Deci eu și Maia ne aflăm într-un zbor fantastic, lansat de când era ea mică, pentru că Maia a fost copilul pe care n-aș fi putut să-l fac, deci e clar că mi-a fost dăruit. Zborul vieții mele.
Haine din raze
- Să coborâm din zbor pe pământ. Cum ți se pare lumea în care trăim? Îți mai păstrezi optimismul în haosul care ne înconjoară?
- Dacă gândim lumea la modul prăpăstios, înseamnă că suntem niște boșorogi. Nu, lumea este exact cea pe care am construit-o noi, cea pe care am generat-o noi, cea pe care o populăm noi și cea la care, dacă nu ne putem adapta, să fim sănătoși! Pe mine nu mă sperie absolut nimic. Nu pot să mă plâng de "lumea de azi", fiindcă nu ne-am trezit cu ea, brusc, într-o joi. Ca atare, trebuie să mă adaptez. Și nici în legătură cu Maia n-am temeri: Maia e un om de fier, ca maică-sa. Și știe că întotdeauna trebuie să se ridice de jos, indiferent din ce motiv a căzut. Singura lamentație pe care mi-o permit este că - spre deosebire de restul gagicilor cu care vorbesc și care-mi spun că ele s-au născut prea târziu - eu m-am născut prea devreme. Mi-ar fi plăcut să purtăm haine alcătuite din raze, care să-ți ascundă pudoarea, dar pe care să le concepi cu o telecomandă, în culorile de care ai chef, și pe care să nu trebuiască să le speli niciodată, ele fiind alcătuite din raze. Asta e lamentația mea! Fiindcă detest să spăl rufe, să calc și să merg la cumpărături de haine!
Foto: KANAL D