SIMONA MIHĂESCU - "Nu am încercat să o joc pe Regina Maria ca pe o suverană cu diademă, ci ca pe un om viu"

Perioada de aniversare a Marii Uniri din 1918 a scos în prim-plan figura Reginei Ma­ria, pe care românii o descoperă aproa­pe cu uimire, ca având valenţe mult mai complexe decât acelea încremenite în portretul frumoasei prin­ţese englezoaice, sosită în România pen­tru a deveni soţia viitorului rege Ferdinand.

În con­textul acesta, e limpede că un spectacol teatral care o are ca unic personaj chiar pe Regina Maria nu putea să treacă neobservat. Valoarea lui este cu atât mai sem­nificativă, cu cât "Regina Maria. Jurnal de război" - spectacol scris şi interpretat de actriţa Si­mona Mihăescu, regizat de Ştefan Lupu şi montat la Teatrul Mic din Bucureşti - s-a dovedit a fi, nu o adaptare stereotipă de jurnal memorialistic, ci un act artistic ţesut din multă sensibilitate şi emo­ţie, care farmecă publicul cu prilejul fiecărei re­pre­zentaţii, astfel că sala este mereu plină. După trei luni de la debutul spectacolului, am rugat-o pe in­terpreta şi autoarea scenariului, Simona Mi­hă­escu, să ne acorde un interviu.

Întâlnirea din librărie

- Simona, ne reîntâlnim într-un moment de mare importanţă pentru cariera ta: faci un rol excepţional în spectacolul, devenit un adevărat eveniment artistic, "Regina Maria. Jurnal de război". Mai mult, tu ai fost şi cea care a scris scenariul. Cum începe povestea acestei izbânzi?

- Eram într-o librărie, unde am văzut "Jur­na­lul de război" al Reginei Maria. Am luat în mână volumul, l-am deschis la întâmplare şi, pe pa­gina aceea, am citit câteva fraze care m-au emo­ţionat profund. În general, sunt atrasă de perso­na­litatea Reginei Maria, fiindcă mi-am dat seama în anii din urmă că noi, românii, încă nu o cunoaştem cu-ade­vărat, pentru că despre meritele ei politice şi sociale s-a vorbit, până de curând, foarte puţin, spre deloc. To­tuşi, am pus volumul la loc şi am ieşit din li­bră­rie. Însă frazele citite atunci, în grabă, au în­ceput să mă urmărească. Prin urmare, m-am apucat să stu­diez alte cărţi despre Regină, ca­re m-au ajutat foarte mult s-o înţeleg mai bine, dar care nu erau acel jur­nal de care memoria mea părea să se fi agă­ţat ire­mediabil. Până la urmă, mi-am cumpărat "Jur­nalul de război" şi m-am cufundat în el cu o ase­­menea intensitate...!Apoi, într-o dimi­nea­ţă, m-am trezit cu un gând extraordinar de lim­pede: că eu trebuie să fac ceva, astfel încât lucrurile acelea atât de im­portante din paginile jurnalului să ajungă la cât mai multă lume. Şi-n clipa aceea, mi-a venit ideea să încerc să scriu textul unui spectacol. Şi crede-mă că m-am apucat de lucru fără nicio ezitare şi cu o energie fantastică! Cam după două luni de mun­că in­tensă, două luni în care zi de zi şi noapte de noap­te m-am dedicat aproa­pe exclusiv scrisului, am avut gata o for­mă iniţială a textului, cu care m-am dus la dom­nul Gelu Colceag, directorul tea­trului "meu", Tea­trul Mic. Du­pă ce s-a uitat pe el, domnul Col­ceag mi-a zis: "Foarte frumoasă ideea! Şi se po­tri­veşte perfect, că e anul Centenarului. Bi­ne! Defini­ti­vează textul şi vezi că-ţi trebuie şi un re­gi­zor!" Aşadar, am con­tinuat să lucrez pe text şi, în acelaşi timp, am pornit şi în căutarea regi­zo­rului. Am ajuns să port discuţii cu un regizor care mi-a spus că da, facem spectacolul, dar vrea să mai intervină puţin pe text. N-am avut nimic împotrivă, însă, după câteva luni bune de aşteptare, am cons­ta­tat că omul acesta rescrisese textul cu totul şi, ceea ce era grav, se dusese cu el într-o cu totul altă direc­ţie. Lu­cru cu care chiar n-am putut să fiu de acord. Aşa că am renunţat la acea colaborare. Însă pier­dusem mult timp şi de-acum mă temeam ca, din pri­cina asta, proiectul să nu cadă cu totul. Dar când crezi în ceva cu tărie, Dum­nezeu lucrează şi te ajută. Într-o zi, m-am întâlnit în faţa Teatrului Mic cu Ştefan Lupu. Din vorbă-n vorbă, i-am spus că încă n-am un regizor, că m-am gândit la mai mulţi oameni din domeniu pe care îi cunosc şi apoi, brusc am adăugat: "N-ai vrea să facem spec­tacolul ăsta împreună?". La care el, după o tă­cere de câteva clipe, mi-a răspuns: "Da, aş vrea!" Şi uite-aşa pro­blema s-a rezolvat. În faţa teatrului. Cu Şte­fan am lucrat minunat, fără sin­cope, fără con­­flicte... A mers totul ca şi când aşa ar fi tre­buit să fie de la început. Sigur, consumul nostru de ener­gie a fost uriaş, totuşi, pe 1 decembrie am fost ga­ta, iar după pre­mieră, văzând re­ac­ţiile spec­ta­torilor, am ră­su­flat uşu­raţi. Şi acum, după fie­care repre­zen­taţie, îmi creşte sufletul când văd că oa­menii ies din sală foarte emoţionaţi. Unii din­tre ei vin la mi­ne şi-mi mărturisesc că, prin acest spectacol, au aflat mul­te lucruri pe care nu le ştiau despre Regina Maria şi că (asta m-a im­presionat enorm) s-au re­găsit cel puţin într-o frază "rostită" de ea. Deci, s-ar pu­tea spune că ţelul a fost atins, că gân­dul meu din acea dimi­neaţă s-a îm­plinit.

Suverana fără diademă

- Ce parte din biografia Reginei Maria ai vrut să portretizezi în acest spectacol?

- Să vorbeşti despre întreaga viaţă a Re­gi­nei Maria într-un spectacol de teatru este, practic, im­po­sibil. De-asta eu m-am axat doar pe perioada răz­boiului, în care cred că sunt cu­prinse majoritatea tră­săturilor de caracter care au făcut din Regina Ma­ria o figură atât de iu­bită. Am încercat s-o portre­ti­zez pe Re­gina care empatiza cu oamenii, care ştia să se apropie de ei într-un mod atât de firesc şi care, prin puterea exemplului per­so­nal, îi învăţa pe fie­care din ei despre curaj, des­pre hotărâre, des­pre sim­plitate, despre nor­ma­litate... Am în­cer­cat s-o por­tretizez pe Regina Maria nu ca pe o su­verană cu diademă, ci ca pe un om viu şi onest, aşa cum am înţeles-o din ce am citit. Şi ea suferea, şi ea plângea, şi ea se bucura, şi ea râdea... Chiar Re­gină fiind, trăia tot într-o lu­me a bărbaţilor, dar se îndârjea să-şi ducă pla­nurile la bun sfârşit. Ea şi spune la un mo­ment dat în jurnal: "Aş vrea să fiu eu Rege!" Dar nu din vanitate, ci pentru că îşi dă­dea seama că aco­lo unde bărbaţii une­ori ezitau, ea avea pu­terea să ia decizii şi să le pună în aplicare. Pe de altă parte, în aceeaşi perioadă, a suferit o dra­mă - nu ca Regină, ci ca femeie şi ca ma­mă: şi-a pierdut pe cel mai mic dintre copii! Însă chiar şi aşa, devastată su­fleteşte, a găsit forţa să se în­­gri­jească în conti­nua­re de ostaşii români, de oa­menii aflaţi în ne­voi... Eu, la rândul meu, am în­văţat enorm de la Regina Maria!

Acasă, la Teatrul Mic

- Trăim un moment cultural în care actorii migrează din teatru în teatru sau de pe scenă pe micul ecran, în căutare de roluri. Tu nu ai părăsit Teatrul Mic de peste 20 de ani. Cum se explică această fidelitate?

- Generaţia mea e probabil mai loială, iar eu în Teatrul Mic am intrat încă din studenţie, deci am şi un ataşament emoţional foarte puternic. Sigur, am avut şi eu alte cola­bo­rări, am făcut mulţi ani şi tele­vi­ziune, ceea ce mi-a prins foarte bine, dar nicio­da­tă nu mi-a tre­cut prin minte să plec de la Mic. Tea­trul ăsta, pentru mine, nu în­seamnă o clă­dire, în­seamnă o istorie extraor­di­nară, în­seam­nă trupa care m-a primit când am deschis ochii în actorie, în­­seam­nă o investiţie de muncă şi de emoţie, a mea, a colegilor mei şi a îna­in­taşilor noştri... Pen­tru mi­ne, Teatrul Mic e în­tr-adevăr un acasă al sufletului. Iar de casa sufletului tău trebuie să ai grijă şi nu poţi s-o abandonezi. Pe de altă parte, consider că e bine să ai diverse colaborări, să fii deschis la nou şi la oameni, să experi­men­tezi, dar cred că şi la capitolul ăsta trebuie să găseşti o anume măsură şi să aplici o anume se­lecţie, căci altfel rişti să te risi­peşti, rişti să pierzi calitatea şi să rămâi doar cu cantitatea.

- Afară, dincolo de activitatea ta profesională, dincolo de cortina ocrotitoare a teatrului, lumea pare că a înnebunit. Cum reuşeşti să te protejezi?

- Mi-am creat o bulă a mea. M-am încon­ju­rat cu oameni care-mi plac şi de care simt că am nevoie, pentru că rezonăm în acelaşi fel, merg la spectacole sau la concerte, intru în librării şi-mi caut cărţi frumoase, pe "gustul" sufletului meu, îmi acord momente de eu cu mine, în care fie citesc, fie îmi caut o haină sau o bijuterie sau un par­fum care să mă binedispună, fie - uite! - ies şi mă plimb, pe jos, pe străzi, punându-mi, în căşti, o muzică "a mea"... Plimbările astea au de­venit chiar o nevoie, pentru că mă umplu de energie şi de bucu­­rie: pri­vesc oamenii, privesc viaţa străzii, privesc faţade de case vechi şi-mi închipui cum au trăit şi trăiesc oa­menii din spa­tele acelor faţade... Stau cu ai mei, cu familia mea - dedic mult timp şi acord multă atenţie fa­miliei, soţului şi băiatului meu: discutăm, ne împărtăşim gândurile, temerile, bucuriile, facem planuri, râdem, ne uităm împreună la câte-un film... Bine, asta pe lângă "îndatoririle" mele "im­pli­cite": că le fac de mâncare, că-i bat la cap... (râ­de) În concluzie, sigur că tumultul negativ al zi­lelor noastre e îngrijorător, dar cred că alegerile pe care le faci tu pentru tine şi felul în care te ra­por­tezi la viaţă contează foarte mult şi pentru psi­hic, şi pentru trup. Aşa cum, cel puţin în cazul uno­ra, prin­tre care mă număr şi eu, credinţa în Dum­nezeu în­seamnă enorm pentru suflet, pentru pacea interioară.

- Am început discuţia invocând-o pe Regina Maria şi aş vrea s-o încheiem tot cu ea. Care e cea mai importantă lecţie pe care ai dobândit-o, aple­cându-te asupra ei?

- Că orice-ar fi, viaţa trebuie trăită cu iubire pentru frumos, cu încredere în oameni, cu curaj, în adevăr, în sinceritate şi în lumină.

Foto: BOGDAN CATARGIU