În contextul acesta, e limpede că un spectacol teatral care o are ca unic personaj chiar pe Regina Maria nu putea să treacă neobservat. Valoarea lui este cu atât mai semnificativă, cu cât "Regina Maria. Jurnal de război" - spectacol scris și interpretat de actrița Simona Mihăescu, regizat de Ștefan Lupu și montat la Teatrul Mic din București - s-a dovedit a fi, nu o adaptare stereotipă de jurnal memorialistic, ci un act artistic țesut din multă sensibilitate și emoție, care farmecă publicul cu prilejul fiecărei reprezentații, astfel că sala este mereu plină. După trei luni de la debutul spectacolului, am rugat-o pe interpreta și autoarea scenariului, Simona Mihăescu, să ne acorde un interviu.
Întâlnirea din librărie
- Simona, ne reîntâlnim într-un moment de mare importanță pentru cariera ta: faci un rol excepțional în spectacolul, devenit un adevărat eveniment artistic, "Regina Maria. Jurnal de război". Mai mult, tu ai fost și cea care a scris scenariul. Cum începe povestea acestei izbânzi?
- Eram într-o librărie, unde am văzut "Jurnalul de război" al Reginei Maria. Am luat în mână volumul, l-am deschis la întâmplare și, pe pagina aceea, am citit câteva fraze care m-au emoționat profund. În general, sunt atrasă de personalitatea Reginei Maria, fiindcă mi-am dat seama în anii din urmă că noi, românii, încă nu o cunoaștem cu-adevărat, pentru că despre meritele ei politice și sociale s-a vorbit, până de curând, foarte puțin, spre deloc. Totuși, am pus volumul la loc și am ieșit din librărie. Însă frazele citite atunci, în grabă, au început să mă urmărească. Prin urmare, m-am apucat să studiez alte cărți despre Regină, care m-au ajutat foarte mult s-o înțeleg mai bine, dar care nu erau acel jurnal de care memoria mea părea să se fi agățat iremediabil. Până la urmă, mi-am cumpărat "Jurnalul de război" și m-am cufundat în el cu o asemenea intensitate...! Apoi, într-o dimineață, m-am trezit cu un gând extraordinar de limpede: că eu trebuie să fac ceva, astfel încât lucrurile acelea atât de importante din paginile jurnalului să ajungă la cât mai multă lume. Și-n clipa aceea, mi-a venit ideea să încerc să scriu textul unui spectacol. Și crede-mă că m-am apucat de lucru fără nicio ezitare și cu o energie fantastică! Cam după două luni de muncă intensă, două luni în care zi de zi și noapte de noapte m-am dedicat aproape exclusiv scrisului, am avut gata o formă inițială a textului, cu care m-am dus la domnul Gelu Colceag, directorul teatrului "meu", Teatrul Mic. După ce s-a uitat pe el, domnul Colceag mi-a zis: "Foarte frumoasă ideea! Și se potrivește perfect, că e anul Centenarului. Bine! Definitivează textul și vezi că-ți trebuie și un regizor!" Așadar, am continuat să lucrez pe text și, în același timp, am pornit și în căutarea regizorului. Am ajuns să port discuții cu un regizor care mi-a spus că da, facem spectacolul, dar vrea să mai intervină puțin pe text. N-am avut nimic împotrivă, însă, după câteva luni bune de așteptare, am constatat că omul acesta rescrisese textul cu totul și, ceea ce era grav, se dusese cu el într-o cu totul altă direcție. Lucru cu care chiar n-am putut să fiu de acord. Așa că am renunțat la acea colaborare. Însă pierdusem mult timp și de-acum mă temeam ca, din pricina asta, proiectul să nu cadă cu totul. Dar când crezi în ceva cu tărie, Dumnezeu lucrează și te ajută. Într-o zi, m-am întâlnit în fața Teatrului Mic cu Ștefan Lupu. Din vorbă-n vorbă, i-am spus că încă n-am un regizor, că m-am gândit la mai mulți oameni din domeniu pe care îi cunosc și apoi, brusc am adăugat: "N-ai vrea să facem spectacolul ăsta împreună?". La care el, după o tăcere de câteva clipe, mi-a răspuns: "Da, aș vrea!" Și uite-așa problema s-a rezolvat. În fața teatrului. Cu Ștefan am lucrat minunat, fără sincope, fără conflicte... A mers totul ca și când așa ar fi trebuit să fie de la început. Sigur, consumul nostru de energie a fost uriaș, totuși, pe 1 decembrie am fost gata, iar după premieră, văzând reacțiile spectatorilor, am răsuflat ușurați. Și acum, după fiecare reprezentație, îmi crește sufletul când văd că oamenii ies din sală foarte emoționați. Unii dintre ei vin la mine și-mi mărturisesc că, prin acest spectacol, au aflat multe lucruri pe care nu le știau despre Regina Maria și că (asta m-a impresionat enorm) s-au regăsit cel puțin într-o frază "rostită" de ea. Deci, s-ar putea spune că țelul a fost atins, că gândul meu din acea dimineață s-a împlinit.
Suverana fără diademă
- Ce parte din biografia Reginei Maria ai vrut să portretizezi în acest spectacol?
- Să vorbești despre întreaga viață a Reginei Maria într-un spectacol de teatru este, practic, imposibil. De-asta eu m-am axat doar pe perioada războiului, în care cred că sunt cuprinse majoritatea trăsăturilor de caracter care au făcut din Regina Maria o figură atât de iubită. Am încercat s-o portretizez pe Regina care empatiza cu oamenii, care știa să se apropie de ei într-un mod atât de firesc și care, prin puterea exemplului personal, îi învăța pe fiecare din ei despre curaj, despre hotărâre, despre simplitate, despre normalitate... Am încercat s-o portretizez pe Regina Maria nu ca pe o suverană cu diademă, ci ca pe un om viu și onest, așa cum am înțeles-o din ce am citit. Și ea suferea, și ea plângea, și ea se bucura, și ea râdea... Chiar Regină fiind, trăia tot într-o lume a bărbaților, dar se îndârjea să-și ducă planurile la bun sfârșit. Ea și spune la un moment dat în jurnal: "Aș vrea să fiu eu Rege!" Dar nu din vanitate, ci pentru că își dădea seama că acolo unde bărbații uneori ezitau, ea avea puterea să ia decizii și să le pună în aplicare. Pe de altă parte, în aceeași perioadă, a suferit o dramă - nu ca Regină, ci ca femeie și ca mamă: și-a pierdut pe cel mai mic dintre copii! Însă chiar și așa, devastată sufletește, a găsit forța să se îngrijească în continuare de ostașii români, de oamenii aflați în nevoi... Eu, la rândul meu, am învățat enorm de la Regina Maria!
Acasă, la Teatrul Mic
- Trăim un moment cultural în care actorii migrează din teatru în teatru sau de pe scenă pe micul ecran, în căutare de roluri. Tu nu ai părăsit Teatrul Mic de peste 20 de ani. Cum se explică această fidelitate?
- Generația mea e probabil mai loială, iar eu în Teatrul Mic am intrat încă din studenție, deci am și un atașament emoțional foarte puternic. Sigur, am avut și eu alte colaborări, am făcut mulți ani și televiziune, ceea ce mi-a prins foarte bine, dar niciodată nu mi-a trecut prin minte să plec de la Mic. Teatrul ăsta, pentru mine, nu înseamnă o clădire, înseamnă o istorie extraordinară, înseamnă trupa care m-a primit când am deschis ochii în actorie, înseamnă o investiție de muncă și de emoție, a mea, a colegilor mei și a înaintașilor noștri... Pentru mine, Teatrul Mic e într-adevăr un acasă al sufletului. Iar de casa sufletului tău trebuie să ai grijă și nu poți s-o abandonezi. Pe de altă parte, consider că e bine să ai diverse colaborări, să fii deschis la nou și la oameni, să experimentezi, dar cred că și la capitolul ăsta trebuie să găsești o anume măsură și să aplici o anume selecție, căci altfel riști să te risipești, riști să pierzi calitatea și să rămâi doar cu cantitatea.
- Afară, dincolo de activitatea ta profesională, dincolo de cortina ocrotitoare a teatrului, lumea pare că a înnebunit. Cum reușești să te protejezi?
- Mi-am creat o bulă a mea. M-am înconjurat cu oameni care-mi plac și de care simt că am nevoie, pentru că rezonăm în același fel, merg la spectacole sau la concerte, intru în librării și-mi caut cărți frumoase, pe "gustul" sufletului meu, îmi acord momente de eu cu mine, în care fie citesc, fie îmi caut o haină sau o bijuterie sau un parfum care să mă binedispună, fie - uite! - ies și mă plimb, pe jos, pe străzi, punându-mi, în căști, o muzică "a mea"... Plimbările astea au devenit chiar o nevoie, pentru că mă umplu de energie și de bucurie: privesc oamenii, privesc viața străzii, privesc fațade de case vechi și-mi închipui cum au trăit și trăiesc oamenii din spatele acelor fațade... Stau cu ai mei, cu familia mea - dedic mult timp și acord multă atenție familiei, soțului și băiatului meu: discutăm, ne împărtășim gândurile, temerile, bucuriile, facem planuri, râdem, ne uităm împreună la câte-un film... Bine, asta pe lângă "îndatoririle" mele "implicite": că le fac de mâncare, că-i bat la cap... (râde) În concluzie, sigur că tumultul negativ al zilelor noastre e îngrijorător, dar cred că alegerile pe care le faci tu pentru tine și felul în care te raportezi la viață contează foarte mult și pentru psihic, și pentru trup. Așa cum, cel puțin în cazul unora, printre care mă număr și eu, credința în Dumnezeu înseamnă enorm pentru suflet, pentru pacea interioară.
- Am început discuția invocând-o pe Regina Maria și aș vrea s-o încheiem tot cu ea. Care e cea mai importantă lecție pe care ai dobândit-o, aplecându-te asupra ei?
- Că orice-ar fi, viața trebuie trăită cu iubire pentru frumos, cu încredere în oameni, cu curaj, în adevăr, în sinceritate și în lumină.
Foto: BOGDAN CATARGIU