Câteva edituri româneşti îşi onorează blazonul cu serii de autor care ne dau posibilitatea să cunoaştem nu doar titlurile celebre ale unor autori consacraţi din literatura lumii, ci ansamblul operei lor care capătă, prin adiţionare, alte valenţe. E şi cazul lui F. Scott Fitzgerald (1896-1940). Deşi în timpul vieţii n-a figurat pe listele de bestsellers, a avut şi are parte de o uriaşă glorie postumă: din 1941 şi până azi s-au vândut în lume vreo 20 de milioane de exemplare din cărţile lui. Şi nu e vorba doar de romane - "Marele Gatsby", "Blândeţea nopţii", "Dincoace de Paradis", "Cei frumoşi şi blestemaţi", "Dragostea ultimului magnat", toate apărute în mai multe ediţii şi în seria de autor de la Polirom - ci şi de volumele de povestiri ce s-au adăugat în ultimul deceniu acestei serii. Cartea pe care vi-o propun azi e traducerea unei ediţii profesionist alcătuite de o fitzgeraldiană ce a scos la iveală povestiri şi scenarii de film refuzate la vremea lor de la publicare şi considerate pierdute. După absolvirea studiilor la Princeton, Scott spera că va putea trăi din scris şi a scris fără încetare până la sfârşitul prematur, alternând lucrul la romane cu povestiri pentru diferite publicaţii, în special "Saturday Evening Post" ce îi plătea 400 de dolari pe bucată. Povestirile au fost principala sa sursă de venit. După căsătoria cu Zelda şi naşterea fiicei lor, Scottie, viaţa pe picior mare pe care cuplul o ducea la Paris, pe Coasta de Azur, la New York îl obligă pe Scott să scrie tot mai multe proze scurte pe gustul publicului din "epoca jazzului", ba chiar să-şi vândă talentul confecţionând scenarii pentru Hollywood. O face rămânând însă fidel lui însuşi până la ultima suflare, căci, aşa cum nota în Carnete, nu putea scrie decât despre lucruri "care-i trezeau emoţii personale". Chiar şi în munca "alimentară" tot mai presantă (îngrijirea în clinici costisitoare a Zeldei, bolnavă de schizofrenie, şcoala de elită a lui Scottie), reuşea, cu o capacitate naturală de a-şi fermeca cititorul, să transmită valori în care credea. În ultimul lui an îi scria fiicei: "Nu sunt un mare om, dar mă gândesc uneori că o calitate personală a talentului meu precum şi sacrificiile pe care le fac pentru a păstra valorile esenţiale au un soi de grandoare epică". Sigur că povestirile şi scenariile cuprinse în acest volum (şi respinse de editori şi producători fiindcă vorbeau despre derive, dezamăgiri, treziri brutale din "visul american", în timp ce publicul voia poveşti de dragoste cu glamour) vorbesc despre o anumită mentalitate, despre o epocă de la care s-a scurs, iată, un secol. Dar tonul lor aparent frivol e înşelător fiindcă în toate e vorba de fapt despre fragilitatea fiinţei, despre condiţionările exterioare ce-i îngrădesc libertatea, despre angoasă existenţială şi sensibilitate rănită - teme atemporale, tratate de un stilist rafinat. Fitzgerald are modul lui de a capta emoţii şi sentimente în fraze ritmate muzical, al căror suflu e întrerupt de momente lirice şi surâsuri. Aşa că translarea pune probleme care merg dincolo de cuvinte şi expresii, spre sensuri şi imagini metaforice, spre o muzicalitate evocatoare. Traducerea lui Dan Croitoru e un tur de forţă prin echivalările create.
Selecţia "Formula AS"
* F. Scott Fitzerald, "M-aş omorî pentru tine şi alte povestiri pierdute", introducere, notă asupra ediţiei şi note de Anne Margaret Daniel, traducere de Dan Croitoru, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 472 p.
Câteva edituri româneşti îşi onorează blazonul cu serii de autor care ne dau posibilitatea să cunoaştem nu doar titlurile celebre ale unor autori consacraţi din literatura lumii, ci ansamblul operei lor care capătă, prin adiţionare, alte valenţe. E şi cazul lui F. Scott Fitzgerald (1896-1940). Deşi în timpul vieţii n-a figurat pe listele de bestsellers, a avut şi are parte de o uriaşă glorie postumă: din 1941 şi până azi s-au vândut în lume vreo 20 de milioane de exemplare din cărţile lui. Şi nu e vorba doar de romane - "Marele Gatsby", "Blândeţea nopţii", "Dincoace de Paradis", "Cei frumoşi şi blestemaţi", "Dragostea ultimului magnat", toate apărute în mai multe ediţii şi în seria de autor de la Polirom - ci şi de volumele de povestiri ce s-au adăugat în ultimul deceniu acestei serii. Cartea pe care vi-o propun azi e traducerea unei ediţii profesionist alcătuite de o fitzgeraldiană ce a scos la iveală povestiri şi scenarii de film refuzate la vremea lor de la publicare şi considerate pierdute. După absolvirea studiilor la Princeton, Scott spera că va putea trăi din scris şi a scris fără încetare până la sfârşitul prematur, alternând lucrul la romane cu povestiri pentru diferite publicaţii, în special "Saturday Evening Post" ce îi plătea 400 de dolari pe bucată. Povestirile au fost principala sa sursă de venit. După căsătoria cu Zelda şi naşterea fiicei lor, Scottie, viaţa pe picior mare pe care cuplul o ducea la Paris, pe Coasta de Azur, la New York îl obligă pe Scott să scrie tot mai multe proze scurte pe gustul publicului din "epoca jazzului", ba chiar să-şi vândă talentul confecţionând scenarii pentru Hollywood. O face rămânând însă fidel lui însuşi până la ultima suflare, căci, aşa cum nota în Carnete, nu putea scrie decât despre lucruri "care-i trezeau emoţii personale". Chiar şi în munca "alimentară" tot mai presantă (îngrijirea în clinici costisitoare a Zeldei, bolnavă de schizofrenie, şcoala de elită a lui Scottie), reuşea, cu o capacitate naturală de a-şi fermeca cititorul, să transmită valori în care credea. În ultimul lui an îi scria fiicei: "Nu sunt un mare om, dar mă gândesc uneori că o calitate personală a talentului meu precum şi sacrificiile pe care le fac pentru a păstra valorile esenţiale au un soi de grandoare epică". Sigur că povestirile şi scenariile cuprinse în acest volum (şi respinse de editori şi producători fiindcă vorbeau despre derive, dezamăgiri, treziri brutale din "visul american", în timp ce publicul voia poveşti de dragoste cu glamour) vorbesc despre o anumită mentalitate, despre o epocă de la care s-a scurs, iată, un secol. Dar tonul lor aparent frivol e înşelător fiindcă în toate e vorba de fapt despre fragilitatea fiinţei, despre condiţionările exterioare ce-i îngrădesc libertatea, despre angoasă existenţială şi sensibilitate rănită - teme atemporale, tratate de un stilist rafinat. Fitzgerald are modul lui de a capta emoţii şi sentimente în fraze ritmate muzical, al căror suflu e întrerupt de momente lirice şi surâsuri. Aşa că translarea pune probleme care merg dincolo de cuvinte şi expresii, spre sensuri şi imagini metaforice, spre o muzicalitate evocatoare. Traducerea lui Dan Croitoru e un tur de forţă prin echivalările create.
Câteva edituri româneşti îşi onorează blazonul cu serii de autor care ne dau posibilitatea să cunoaştem nu doar titlurile celebre ale unor autori consacraţi din literatura lumii, ci ansamblul operei lor care capătă, prin adiţionare, alte valenţe. E şi cazul lui F. Scott Fitzgerald (1896-1940). Deşi în timpul vieţii n-a figurat pe listele de bestsellers, a avut şi are parte de o uriaşă glorie postumă: din 1941 şi până azi s-au vândut în lume vreo 20 de milioane de exemplare din cărţile lui. Şi nu e vorba doar de romane - "Marele Gatsby", "Blândeţea nopţii", "Dincoace de Paradis", "Cei frumoşi şi blestemaţi", "Dragostea ultimului magnat", toate apărute în mai multe ediţii şi în seria de autor de la Polirom - ci şi de volumele de povestiri ce s-au adăugat în ultimul deceniu acestei serii. Cartea pe care vi-o propun azi e traducerea unei ediţii profesionist alcătuite de o fitzgeraldiană ce a scos la iveală povestiri şi scenarii de film refuzate la vremea lor de la publicare şi considerate pierdute. După absolvirea studiilor la Princeton, Scott spera că va putea trăi din scris şi a scris fără încetare până la sfârşitul prematur, alternând lucrul la romane cu povestiri pentru diferite publicaţii, în special "Saturday Evening Post" ce îi plătea 400 de dolari pe bucată. Povestirile au fost principala sa sursă de venit. După căsătoria cu Zelda şi naşterea fiicei lor, Scottie, viaţa pe picior mare pe care cuplul o ducea la Paris, pe Coasta de Azur, la New York îl obligă pe Scott să scrie tot mai multe proze scurte pe gustul publicului din "epoca jazzului", ba chiar să-şi vândă talentul confecţionând scenarii pentru Hollywood. O face rămânând însă fidel lui însuşi până la ultima suflare, căci, aşa cum nota în Carnete, nu putea scrie decât despre lucruri "care-i trezeau emoţii personale". Chiar şi în munca "alimentară" tot mai presantă (îngrijirea în clinici costisitoare a Zeldei, bolnavă de schizofrenie, şcoala de elită a lui Scottie), reuşea, cu o capacitate naturală de a-şi fermeca cititorul, să transmită valori în care credea. În ultimul lui an îi scria fiicei: "Nu sunt un mare om, dar mă gândesc uneori că o calitate personală a talentului meu precum şi sacrificiile pe care le fac pentru a păstra valorile esenţiale au un soi de grandoare epică". Sigur că povestirile şi scenariile cuprinse în acest volum (şi respinse de editori şi producători fiindcă vorbeau despre derive, dezamăgiri, treziri brutale din "visul american", în timp ce publicul voia poveşti de dragoste cu glamour) vorbesc despre o anumită mentalitate, despre o epocă de la care s-a scurs, iată, un secol. Dar tonul lor aparent frivol e înşelător fiindcă în toate e vorba de fapt despre fragilitatea fiinţei, despre condiţionările exterioare ce-i îngrădesc libertatea, despre angoasă existenţială şi sensibilitate rănită - teme atemporale, tratate de un stilist rafinat. Fitzgerald are modul lui de a capta emoţii şi sentimente în fraze ritmate muzical, al căror suflu e întrerupt de momente lirice şi surâsuri. Aşa că translarea pune probleme care merg dincolo de cuvinte şi expresii, spre sensuri şi imagini metaforice, spre o muzicalitate evocatoare. Traducerea lui Dan Croitoru e un tur de forţă prin echivalările create.
Alte articole din acest numar
- Selecţia "Formula AS"
- Omenirea trece printr-un moment de bilanţ!
- "Cum să scap de durerile permanente la stomac?"
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
