Vă simţiţi preţuite de cei printre care trăiţi?

- Sărbătorile primăverii le sunt dedicate femeilor. Plouă peste ele cu flori. Ritualul e cunoscut şi frumos. Necunoscute sunt sentimentele ascunse sub zâmbetele de mulţumire ale sărbătoritelor. Se simt cu adevărat preţuite sau participă la o simplă convenţie? Ne-am gândit că o discuţie pe tema preţuirii femeii ar putea fi interesantă şi o începem cu câteva colege din redacţia revistei Formula AS -

Alina Olteanu
O floare roşie, din când în când

Sunt norocoasă. O s-o spun franc. Privirile ce­lor care-mi plăceau s-au întors mai mereu în mod mă­gulitor asupra mea. Încă de la grădiniţă. Deci da, m-am simţit apreciată. Dintotdeauna! Ade­vă­rata preţuire, cuprinzătoare, adâncă, am cunos­cut-o însă graţie soţului meu. Ca să o iau cu începutul, tre­buie să vă mărtu­ri­sesc că bărbatul meu este un băr­bat frumos. Sensibil mai frumos decât mine. Când eram tineri şi păşeam într-un local, toţi ochii se întorceau după el. Este ceva neo­biş­nuit ca tocmai bărbatul să atra­gă privirile. Şi uşor stânjenitor. Dar depinde cum o iei. Faptul că propria lui privire s-a aplecat asu­pra mea, m-a flatat cu atât mai mult. Iubitul unei prietene i-a reproşat odată aces­teia, chiar în faţa mea: "Tu nu mă iubeşti pe mine. Tu iubeşti să vezi în ochii mei admiraţia pe care ţi-o port". Eu îl iubesc pe soţul meu. Şi văd în fru­moşii lui ochi căprui şi preţuirea pe care mi-o poar­tă el mie. Îi iubesc preţuirea, la fel cum îl iu­besc pe el. Şi el îmi vede mie preţuirea în ochi. Şi o iubeşte. Mi se pare la fel de firesc. Nu există ni­cio contra­dicţie aici.
Mulţi cred că aprecierea pe care i-o arătăm unui om, fie el şi dragostea vieţii noastre, se cade fil­trată, atent drămuită. Din varii motive. Ca celuilalt să nu i se urce la cap. Sau ca noi înşine să nu ne ex­punem prea tare ori, şi mai rău, să ne facem de râs arătându-ne atât de făţiş aprecierea. Punân­du-ne inima pe tavă. Alteori, atitudinea asta vine, pur şi simplu, din educaţie. Cunosc doi oameni dragi, care au în urmă zeci de decenii de con­vieţuire fericită. La cei circa 80 de ani ai lor, îi văd adesea cum se oblojesc unul pe altul, "trăgându-se", când pe unul îl doare spatele, sau făcându-şi ceaiuri.Spunându-şi vorbe bune, de încurajare, de fiecare dată când celălalt e la pământ. Li se aprind ochii numai vorbind unul despre celălalt. Cred că nici măcar nu-şi dau seama de treaba asta. Au crescut trei copii şi au acum cinci nepoţi. Iubirea lor nu poate fi pusă la îndoială. Nici preţuirea pe care şi-o poartă. Dar de fiecare dată când vine mărţişorul sau o altă asemenea ocazie, începe comedia. Pen­tru că el NU face cadouri. NU oferă atenţii. NU dă flori. Nimic. Zero tăiat. Ştiindu-se iubită, ea nu se supără niciodată cu adevărat. Dar, având foarte mult umor, nu rezistă să nu-l ia un pic peste picior pentru acest obicei (sau lipsa lui). Cel mai amuzant mi s-a părut odată, de Moş Ni­colae. "Mi-am pregătit ghetele", mi-a po­vestit ea. "Le-am pus în faţa uşii. El, nimic. Le-a dat la o parte şi şi-a văzut de drum. Vâzând asta, eu nu m-am lăsat. Am mutat cizmele lângă camera în care-i place lui să stea. Iar le-a dat la o parte. Le-am pus lângă pat. Nimic. Le-am pus direct pe perna lui. Atunci a început să râdă şi mi-a băgat înăuntru o portocală şi un măr", mi-a spus, râzând, la rândul ei, în hohote. Alta s-ar fi supărat nevoie mare. Dar ea, deşi adoră să primească o floare sau o altă atenţie venită din inimă, nu face decât să râdă de stilul soţului ei. Pentru că se ştie preţuită de el în toate celelalte aspecte ale vieţii care contează cu adevărat, şi îl iubeşte din toată inima, cu tot cu acest micuţ defect al "drămuirii". Iubirea soţului meu nu este filtrată şi în niciun caz drămuită. De atâţia ani, îşi arată zilnic cât se poate de deschis preţuirea. În vorbe, dar mai ales în fapte. Mi-e cel mai bun prieten şi mă alină de fiecare dată când am nevoie. Cu o vorbă bună, cu o încurajare, cu o îmbrăţişare, cu o ieşire în oraş. Mă răsfaţă. Dar poate cel mai mult îi apreciez respectul. Pentru că, după cum spunea o doamnă înţeleaptă, mulţi dintre bărbaţii noştri sunt "de tip balcanic" - adică dintre cei care consideră că soţia este inferioară prin însăşi natura ei de femeie, că datorează un respect care ei, în schimb, nu prea i se cuvine, că are da­toria să-şi aştepte "stăpânul" supusă, cu masa pusă şi, eventual, să-i scoată şi ghetele când vine de la muncă. Femeia trebuie să-şi cunoască locul! S-a în­tâmplat adesea să fim la masă cu câţiva cunos­cuţi şi să intru în discuţia bărbaţilor, unii rămânând pur şi simplu cu gura căscată. Nu pentru că spun ceva inteligent sau, dimpotrivă, prostesc. Ci doar pentru că mi-am exprimat opinia. Ur­mă­toarea lor reacţie e să se uite cu ochi mari şi în­trebători la soţul meu: "Nu ai de gând să intervii?", pare să spună privirea lor. Iar soţul meu intervine negreşit, de fiecare dată, susţi­nân­du-mi poziţia ca şi când ar fi cea mai fi­rească din lume. Ăs­ta este unul dintre e­xem­plele tipi­ce ale galan­teriei so­ţului meu. Nu-mi deschide portiera. Nu-mi toar­nă vin în pahar, dar îmi susţine intenţia de a-mi ex­prima poziţia. Cava­leris­mul lui este unul aparte. Pentru că por­neşte tocmai de la premiza că femeia nu este ca o prinţesică ne­ajutorată, care tre­buie salvată de un dârz mascul în armură strălu­ci­toare, de balaurul cel rău. Cavalerismul lui este acela de a mă accepta şi pe mine în armura mea, deloc feminină, cu limba mea ascuţită cu tot. De a-mi face onoarea de a porni ală­turi de mine la turnir. Împotriva mentalităţii de tip balcanic, de care îi e şi lui lehamite.
Dar cadourile, florile, există? Da, există şi acelea. Nu însă la ocazii, pentru că... le-am cen­zu­rat eu însămi în familie. Pentru mine una, o floa­re de mărţişor nu înseamnă decât o datorie bifată. Ştiu prea bine asta, pentru că sunt mamă de băieţi şi trebuie eu în­sămi să bifez anual aceas­tă datorie în numele lor, nu doar faţă de pro­fesoare, ci şi faţă de colege. Trimit măr­ţi­şoa­rele şi floricelele în semn de apre­ciere? Nicide­cum. Preţuirea se vede în ges­turile mă­runte de zi cu zi. Respectul real arătat pro­fe­soarei, ascul­tând-o cu atenţie atunci când pre­dă. Vasele spă­late, când ştii că pe celălalt îl doare mij­locul. Şi da, din când în când, o floare roşie adusă în dar în mod spontan. Materializarea parfumată a unui gând duios, ivit din senin, în drumul soţului meu spre casă...


Ines Hristea
Alfabetul pierdut

Aşa cum adesea oamenii confundă îndră­gostirea cu iubirea, tot aşa şi probabil la fel de des con­fundă preţuirea şi afec­ţiunea - două noţiuni com­plet diferite, care, desigur, nu se exclud, dar nici nu sunt sinonime. Fiindcă e început de martie, hai să luăm, de pil­dă, cazul femeilor, în si­tuaţia în care primesc flori de la bărbaţi. Mi s-a întâm­plat de prea de multe ori să văd femei care, primind un buchet de flori de la un bărbat, se emo­ţionau peste măsură, luându-l ca pe un semn de afecţiune absolută, pentru ca apoi să înceapă să bro­deze în minte tot felul de scenarii sentimentale le­gate de recent identificatul pre­tendent. Evi­dent, totul sfâr­şind, mai devreme sau mai târ­ziu, într-o uriaşă dezi­luzie născută dintr-o iluzie! Să fie vorba des­pre un soi de analfabetism emoţional? M-am în­tre­bat în re­petate rânduri de ce femeile pe care le-am surprins în astfel de epi­soade de viaţă nu reu­şeau să deceleze me­sa­jul florilor, de ce nu izbuteau să-şi dea seama când flo­rile însemnau iubire, când însem­nau preţuire, când însemnau şi iubire, şi preţuire sau când nu în­semnau - cel mai tragic, dar cel mai des - decât o formă de "gudu­rare", un soi de "flatarisire" cu interes aproape negustoresc, pe principiul "i-am dat nişte flori, o să obţin..." ceva. Un răspuns la întrebarea asta n-am găsit nici până azi, dar o concluzie am tras de mult: nu buchetul de flori contează, ci omul care ţi-l oferă, senti­mentul care motivează gestul lui. În ce mă priveşte, dintre toate buchetele de flori pe care le-am primit de-a lungul anilor, nu ţin minte decât foarte puţine. În ordine cronologică, au fost: primul meu buchet de flori - pe care l-am primit într-o după-amiază călduţă, cu lumină mierie. Mergeam în Bucureşti, pe bulevardul care atunci se numea 6 Martie (uite cum revenim la Martie, deşi fără intenţia mea!), de mână cu ma­ma. Aveam cred că vreo 5-6 ani. La intersecţia cu o stradă la­terală, care venea din­spre cheiul Dâm­­boviţei, pe colţ, exista în acea vreme o florărie foarte bine gar­nisită şi care, în după-amiaza aceea, a­vea eta­late în vitrină nişte recipiente uriaşe pline cu frezii. Or mai fi fost şi alte flori, dar eu nu le-am văzut, căci freziile m-au acaparat cu totul. După câteva clipe în care le-am ad­mirat, am pornit în con­tinuare, de mâna ma­mei. Un domn însă mi-a văzut privirea ferme­cată, a intrat repede în flo­ră­rie, mi-a alcătuit un buchet de frezii, a aler­gat după mine şi mi l-a oferit. Am fost... cople­şită de fe­ricire! Cu ca­pul cufundat printre co­rolele parfu­mate, mi-am spus că "(el) mă iu­beşte!". Şi aveam drep­tate: domnul care îmi oferise florile mă iubea cu adevărat! Era tatăl meu! Apoi, de-a lungul anilor, mai ţin minte buchetele măiestre pe care le-am primit de la omul pe care îl consider prietenul meu suprem, dar şi buchetul primit într-o zi de la un fost profesor de-al meu de la maste­rat, care mi-a dăruit florile acelea spu­nându-mi"Sunt mândru de realizările tale, de cât de frumos ai evoluat!". Spre deosebire de prie­tenul meu, omul acesta nu mă iubea, dar mă pre­ţuia. Dar pre­ţuirea supremă am simţit-o când prie­tenul meu mi-a oferit cartea pe care o scrisese şi care tocmai ieşise de sub tipar, cu o dedicaţie atât de plină de miez, încât acele câteva cuvinte au valorat mai mult decât o întreagă pădure de flori. Din nefe­ri­cire, trebuie să mărtu­risesc că în socie­tatea aceasta care a decăzut enorm, din punct de vedere al edu­caţiei şi al cul­turii, se întâmplă foarte rar să mai gă­seşti oameni, fie ei femei sau bărbaţi, care să conştientizeze existenţa inteligenţei emo­ţionale şi să şi-o mai şi cultive. Ce să mai pome­nesc de lim­bajul florilor, de acel alfabet de odi­nioară, care-ţi tra­ducea numaidecât semnificaţia oricărui bu­chet?! Ce să mai pomenesc de bunele maniere în ceea ce pri­veşte oferirea florilor?! Câţi bărbaţi mai ştiu azi că până şi cel mai modest buchet de flori nu se oferă cu ambalaj, excepţie făcând cutiile speciale, şi că întotdeauna florile dăruite trebuie ţinute cu corolele, nu cu cozile în sus? Câţi bărbaţi mai ştiu azi că, în afara situaţiei în care trimiţi flori unei actriţe la premieră, nicio­dată primele buchete oferite unei doamne nu tre­buie să cuprindă o seră întreagă? Ca să nu mai lun­gesc vorba, închei prin a spune că, lăsând la o par­te exemplul cu florile, lipsa de educaţie şi de cultură mă împiedică şi pe mine să mă simt preţuită aşa cum aş merita. Îi mul­ţumesc Dom­nului că, de-a lungul vieţii, au venit către mine câţi­va oameni care mi-au arătat ce înseamnă şi cât de minunat te fac să te simţi afecţiunea şi preţu­irea! Le sunt recunoscătoare, pentru asta, în veci!


Otilia Ţeposu
Preţul corect e cel pe care ţi-l dai

De multe ori, iluzia fericirii e mai mare decât nevoia de adevăr. Nu trăim în vremuri comode, nu avem parte de tihna celor de altă­dată, care îşi proiectau zilele, faptele, gân­durile după o etichetă dan­telată, cu ştaif. Timpul a luat-o razna şi pare tot mai greu de drămuit şi împărţit. Fugim toţi, în toate direcţiile, mânaţi parcă de la spate de un căpcăun nemilos, care poartă tot felul de nume: servituţi gospo­dăreşti, obli­gaţii profesionale şi sociale, cozi şi aşteptări birocratice, rate umili­toare şi bănci inflexibile, dezamăgiri social-po­litice, incerti­tudini, te­meri, boli şi intoleranţă. Şi câte ar mai fi de adăugat!! Şi câte mai sunt cele care fac tot mai cenuşii, din păcate, zilele acestui prim sfert de veac! În aceste condiţii, să mă întreb dacă sunt sau nu preţuită pentru ceea ce fac, pentru ceea ce pot? Ca să răspund sincer, ar în­semna să lezez, să vatăm, să umbresc poa­te sen­si­bilitatea celor de lângă mine. Îmi dau seama însă că la fel m-aş simţi şi dacă aş fi eu în tabăra cea­laltă, de la ca­re se aşteaptă un semn, un gest anume. Ni­meni nu-i perfect! Toţi aş­teptăm mai de­grabă sal­varea din altă parte, decât de la noi.
E mult mai uşor să crezi în obligaţia ce­lorlaţi de a te înconjura cu atenţie deo­sebită, de­cât de a ieşi tu din ca­rapace, a rupe tu gar­durile şi graniţele ce opresc apropierea, de a deveni activ şi a-ţi manifesta susţi­nerea şi acceptarea faţă de ei. Cât contez, cât însemn eu pentru lumea în care tră­iesc, ce valoare au faptele mele, gestu­rile pentru cei de lângă mine? Asta ar trebui să mă întreb pe mine mai întâi, înainte de a răs­punde dacă simt pre­ţuirea celor din jur. La urma urmei, preţul şi preţuirea pe care ţi le dai tu însuţi, dacă eşti cinstit, sunt cele co­recte, indiferent de bă­taia pe umăr venită de la alţii, uneori prea exa­gerată, alteori doar consola­toare sau amă­gitoare. Şi totuşi, în toată această alergă­tură fără sfârşit, cât de bine încape câteodată o vorbă bună, o apre­ciere, o laudă, ori mă­car un zâm­bet întors atunci când e cazul, ca o recu­noaş­tere a ceea ce faci! Să nu ne zgârcim în a le da, căci se vor în­toarce la noi înmiite! Şi să nu uităm, cum am spus, că iluzia fericirii e mai puternică decât nevoia de adevăr.


Diana Vlad
"Cu toţii avem nevoie de un strop de preţuire ca să-înflorim"

N-aş vrea nici să mă umflu-n pene, nici să mă plâng că lumea nu mai e ce-a fost. În fond, oameni care nu dau doi bani pe mine, cărora nu le pasă nici cum arată zilele mele, cu siguranţă există din plin. Doar că nu mi-i amintesc acum, nu-i văd şi nici nu mă lovesc de ei. Pentru că de asemenea oameni fac cum fac şi reuşesc să fug.
Da, mi s-a întâmplat şi mie să întâlnesc colegi care nu au ştiut să-mi preţuiască talentele sau efortul depus în unele situaţii. Am dat şi peste băr­baţi care n-au înţeles nimic din gesturile pe care le-am făcut pentru ei, care m-au făcut să arunc mărgăritare la porci. Am avut şi prieteni buni care n-au dat doi bani pe părerea mea. Dar în toate cazurile astea, am ales să mă îndepărtez. Când stai prea mult într-o relaţie în care nu eşti preţuită în­seamnă că tu însăţi nu te preţuieşti îndeajuns. Nu ştiu exact cât se confundă preţuirea cu iu­birea, cu afecţiu­nea şi cu respectul. Ce ştiu e că azi simt din toate câte puţin.
Dacă merg la un concert cu prietenii mei, bărbaţi, îi văd că au grijă să nu mă lase la mar­gi­nea gru­pu­lui, ca să fiu îm­pinsă, ci mă invită să stau la in­terior. Dacă mi-e frig, există cel pu­ţin unul care să-mi ofere haina lui. Dacă sunt fără ma­şină, se oferă vreunul să mă lase acasă. Aşa cum la restaurant cu colegii, nu trebuie niciodată să întind mâna să îmi torn în pahar.
Dar nu vă lăsaţi induşi în eroa­re. Prietenii mei nu sunt deloc nişte cavaleri de modă veche. Şi nici arşi cu ţigara nu mi-ar aduce flori de Mărţişor. Sunt prea mândri şi băieţoşi pentru aşa ceva, prea atenţi să nu cumva "să se inter­pre­teze". Adevărul, pe care mi l-a măr­­turisit odată unul din ei, e că nici ei nu prea se simt în largul lor. Şi-ar dori să fie percepuţi drept gentlemani, dar când situaţia se iveşte con­cret, se transformă în bă­ie­ţei, spe­riaţi că nu-s destul de buni. "Oare nu o să i se pară naiv că eu i-am luat măr­ţişor, când cei­lalţi din grup nu duc nimic? Dar florile? Una sin­gură sau mai bi­ne mai multe? Ce com­plicat! Nu mai bine o laşi baltă şi nu mai faci nimic?" Acelaşi prieten m-a sunat însă în ajunul zilei de 1 martie să-mi spună ce om minunat sunt, că ţine foarte mult la mine şi că mă roagă să-l iert că n-o să vină la mine cu flori. Te­lefonul lui, mai ales că nu ne su­năm prea des, a făcut cât un buchet de lalele.
Acum câteva zile, m-am nimerit în vizită la nişte prieteni. Am băut vin, am văzut un film, iar apoi dis­cuţiile s-au aprins într-o adevărată polemică, în care la final am mai rămas doar doi. Prietenul ăsta al meu nu părea deloc de acord cu punctul meu de vedere, ceea ce nu l-a împiedicat la finalul serii să mă îmbrăţişeze strâns şi să-mi spună că sunt printre puţinii oa­meni cu care nu e de acord, dar pe care îi admiră sincer, pentru că ştie cât au citit la viaţa lor. Ei bine, suntem în continuare prieteni la fel de buni. Şi da, m-am simţit preţuită.
Cred că la fel de preţuită mă simt şi atunci când o prietenă sau un prieten îmi cere un sfat, când cei din jurul meu îmi admiră rezultatele muncii, când unul din băieţi mă ajută, ştiind că am maşina în service, când văd că prezenţa mea e, pur şi simplu, dorită.
Uneori, preţuirea se măsoară cu fapte. Alteori, cu vorbe şi flori. Iar pe cele din urmă îmi place al naibii de mult să le primesc. Din punctul ăsta de vedere, sunt o norocoasă. Am trăit în viaţa asta şi bucuria buchetelor mici, culese de pe câmp direct pentru mine, şi pe cea opulentă, a buchetelor care-ţi scapă din mână de grele ce sunt (aţi ridicat vreodată 101 trandafiri?). Dar am ştiut şi să citesc în spatele unui buchet de lalele galbene, oferit într-un an, chiar de 8 martie, trădarea şi minciuna acoperite cu flori.
Nu ştiu dacă femeile au un preţ pe lumea asta, unul în raport cu care gesturile altora să le fie îndeajuns. Ce ştiu e că e mare lucru să înveţi să primeşti, să faci loc altora să ajungă la tine. Cu toţii avem nevoie de un strop de preţuire, ca să înflorim. Doar că nu toţi ştim să o şi primim.

Reproduceri după picturi de MARGARETA STERIAN