Vă simțiți prețuite de cei printre care trăiți?

Redactia
- Sărbătorile primăverii le sunt dedicate femeilor. Plouă peste ele cu flori. Ritualul e cunoscut și frumos. Necunoscute sunt sentimentele ascunse sub zâmbetele de mulțumire ale sărbătoritelor. Se simt cu adevărat prețuite sau participă la o simplă convenție? Ne-am gândit că o discuție pe tema prețuirii femeii ar putea fi interesantă și o începem cu câteva colege din redacția revistei Formula AS -

Alina Olteanu
O floare roșie, din când în când


Sunt norocoasă. O s-o spun franc. Privirile ce­lor care-mi plăceau s-au întors mai mereu în mod mă­gulitor asupra mea. Încă de la grădiniță. Deci da, m-am simțit apreciată. Dintotdeauna! Ade­vă­rata prețuire, cuprinzătoare, adâncă, am cunos­cut-o însă grație soțului meu. Ca să o iau cu începutul, tre­buie să vă mărtu­ri­sesc că bărbatul meu este un băr­bat frumos. Sensibil mai frumos decât mine. Când eram tineri și pășeam într-un local, toți ochii se întorceau după el. Este ceva neo­biș­nuit ca tocmai bărbatul să atra­gă privirile. Și ușor stânjenitor. Dar depinde cum o iei. Faptul că propria lui privire s-a aplecat asu­pra mea, m-a flatat cu atât mai mult. Iubitul unei prietene i-a reproșat odată aces­teia, chiar în fața mea: "Tu nu mă iubești pe mine. Tu iubești să vezi în ochii mei admirația pe care ți-o port". Eu îl iubesc pe soțul meu. Și văd în fru­moșii lui ochi căprui și prețuirea pe care mi-o poar­tă el mie. Îi iubesc prețuirea, la fel cum îl iu­besc pe el. Și el îmi vede mie prețuirea în ochi. Și o iubește. Mi se pare la fel de firesc. Nu există ni­cio contra­dicție aici.
Mulți cred că aprecierea pe care i-o arătăm unui om, fie el și dragostea vieții noastre, se cade fil­trată, atent drămuită. Din varii motive. Ca celuilalt să nu i se urce la cap. Sau ca noi înșine să nu ne ex­punem prea tare ori, și mai rău, să ne facem de râs arătându-ne atât de fățiș aprecierea. Punân­du-ne inima pe tavă. Alteori, atitudinea asta vine, pur și simplu, din educație. Cunosc doi oameni dragi, care au în urmă zeci de decenii de con­viețuire fericită. La cei circa 80 de ani ai lor, îi văd adesea cum se oblojesc unul pe altul, "trăgându-se", când pe unul îl doare spatele, sau făcându-și ceaiuri. Spunându-și vorbe bune, de încurajare, de fiecare dată când celălalt e la pământ. Li se aprind ochii numai vorbind unul despre celălalt. Cred că nici măcar nu-și dau seama de treaba asta. Au crescut trei copii și au acum cinci nepoți. Iubirea lor nu poate fi pusă la îndoială. Nici prețuirea pe care și-o poartă. Dar de fiecare dată când vine mărțișorul sau o altă asemenea ocazie, începe comedia. Pen­tru că el NU face cadouri. NU oferă atenții. NU dă flori. Nimic. Zero tăiat. Știindu-se iubită, ea nu se supără niciodată cu adevărat. Dar, având foarte mult umor, nu rezistă să nu-l ia un pic peste picior pentru acest obicei (sau lipsa lui). Cel mai amuzant mi s-a părut odată, de Moș Ni­colae. "Mi-am pregătit ghetele", mi-a po­vestit ea. "Le-am pus în fața ușii. El, nimic. Le-a dat la o parte și și-a văzut de drum. Vâzând asta, eu nu m-am lăsat. Am mutat cizmele lângă camera în care-i place lui să stea. Iar le-a dat la o parte. Le-am pus lângă pat. Nimic. Le-am pus direct pe perna lui. Atunci a început să râdă și mi-a băgat înăuntru o portocală și un măr", mi-a spus, râzând, la rândul ei, în hohote. Alta s-ar fi supărat nevoie mare. Dar ea, deși adoră să primească o floare sau o altă atenție venită din inimă, nu face decât să râdă de stilul soțului ei. Pentru că se știe prețuită de el în toate celelalte aspecte ale vieții care contează cu adevărat, și îl iubește din toată inima, cu tot cu acest micuț defect al "drămuirii". Iubirea soțului meu nu este filtrată și în niciun caz drămuită. De atâția ani, își arată zilnic cât se poate de deschis prețuirea. În vorbe, dar mai ales în fapte. Mi-e cel mai bun prieten și mă alină de fiecare dată când am nevoie. Cu o vorbă bună, cu o încurajare, cu o îmbrățișare, cu o ieșire în oraș. Mă răsfață. Dar poate cel mai mult îi apreciez respectul. Pentru că, după cum spunea o doamnă înțeleaptă, mulți dintre bărbații noștri sunt "de tip balcanic" - adică dintre cei care consideră că soția este inferioară prin însăși natura ei de femeie, că datorează un respect care ei, în schimb, nu prea i se cuvine, că are da­toria să-și aștepte "stăpânul" supusă, cu masa pusă și, eventual, să-i scoată și ghetele când vine de la muncă. Femeia trebuie să-și cunoască locul! S-a în­tâmplat adesea să fim la masă cu câțiva cunos­cuți și să intru în discuția bărbaților, unii rămânând pur și simplu cu gura căscată. Nu pentru că spun ceva inteligent sau, dimpotrivă, prostesc. Ci doar pentru că mi-am exprimat opinia. Ur­mă­toarea lor reacție e să se uite cu ochi mari și în­trebători la soțul meu: "Nu ai de gând să intervii?", pare să spună privirea lor. Iar soțul meu intervine negreșit, de fiecare dată, susți­nân­du-mi poziția ca și când ar fi cea mai fi­rească din lume. Ăs­ta este unul dintre e­xem­plele tipi­ce ale galan­teriei so­țului meu. Nu-mi deschide portiera. Nu-mi toar­nă vin în pahar, dar îmi susține intenția de a-mi ex­prima poziția. Cava­leris­mul lui este unul aparte. Pentru că por­nește tocmai de la premiza că femeia nu este ca o prințesică ne­ajutorată, care tre­buie salvată de un dârz mascul în armură strălu­ci­toare, de balaurul cel rău. Cavalerismul lui este acela de a mă accepta și pe mine în armura mea, deloc feminină, cu limba mea ascuțită cu tot. De a-mi face onoarea de a porni ală­turi de mine la turnir. Împotriva mentalității de tip balcanic, de care îi e și lui lehamite.
Dar cadourile, florile, există? Da, există și acelea. Nu însă la ocazii, pentru că... le-am cen­zu­rat eu însămi în familie. Pentru mine una, o floa­re de mărțișor nu înseamnă decât o datorie bifată. Știu prea bine asta, pentru că sunt mamă de băieți și trebuie eu în­sămi să bifez anual aceas­tă datorie în numele lor, nu doar față de pro­fesoare, ci și față de colege. Trimit măr­ți­șoa­rele și floricelele în semn de apre­ciere? Nicide­cum. Prețuirea se vede în ges­turile mă­runte de zi cu zi. Respectul real arătat pro­fe­soarei, ascul­tând-o cu atenție atunci când pre­dă. Vasele spă­late, când știi că pe celălalt îl doare mij­locul. Și da, din când în când, o floare roșie adusă în dar în mod spontan. Materializarea parfumată a unui gând duios, ivit din senin, în drumul soțului meu spre casă...


Ines Hristea
Alfabetul pierdut


Așa cum adesea oamenii confundă îndră­gostirea cu iubirea, tot așa și probabil la fel de des con­fundă prețuirea și afec­țiunea - două noțiuni com­plet diferite, care, desigur, nu se exclud, dar nici nu sunt sinonime. Fiindcă e început de martie, hai să luăm, de pil­dă, cazul femeilor, în si­tuația în care primesc flori de la bărbați. Mi s-a întâm­plat de prea de multe ori să văd femei care, primind un buchet de flori de la un bărbat, se emo­ționau peste măsură, luându-l ca pe un semn de afecțiune absolută, pentru ca apoi să înceapă să bro­deze în minte tot felul de scenarii sentimentale le­gate de recent identificatul pre­tendent. Evi­dent, totul sfâr­șind, mai devreme sau mai târ­ziu, într-o uriașă dezi­luzie născută dintr-o iluzie! Să fie vorba des­pre un soi de analfabetism emoțional? M-am în­tre­bat în re­petate rânduri de ce femeile pe care le-am surprins în astfel de epi­soade de viață nu reu­șeau să deceleze me­sa­jul florilor, de ce nu izbuteau să-și dea seama când flo­rile însemnau iubire, când însem­nau prețuire, când însemnau și iubire, și prețuire sau când nu în­semnau - cel mai tragic, dar cel mai des - decât o formă de "gudu­rare", un soi de "flatarisire" cu interes aproape negustoresc, pe principiul "i-am dat niște flori, o să obțin..." ceva. Un răspuns la întrebarea asta n-am găsit nici până azi, dar o concluzie am tras de mult: nu buchetul de flori contează, ci omul care ți-l oferă, senti­mentul care motivează gestul lui. În ce mă privește, dintre toate buchetele de flori pe care le-am primit de-a lungul anilor, nu țin minte decât foarte puține. În ordine cronologică, au fost: primul meu buchet de flori - pe care l-am primit într-o după-amiază călduță, cu lumină mierie. Mergeam în București, pe bulevardul care atunci se numea 6 Martie (uite cum revenim la Martie, deși fără intenția mea!), de mână cu ma­ma. Aveam cred că vreo 5-6 ani. La intersecția cu o stradă la­terală, care venea din­spre cheiul Dâm­­boviței, pe colț, exista în acea vreme o florărie foarte bine gar­nisită și care, în după-amiaza aceea, a­vea eta­late în vitrină niște recipiente uriașe pline cu frezii. Or mai fi fost și alte flori, dar eu nu le-am văzut, căci freziile m-au acaparat cu totul. După câteva clipe în care le-am ad­mirat, am pornit în con­tinuare, de mâna ma­mei. Un domn însă mi-a văzut privirea ferme­cată, a intrat repede în flo­ră­rie, mi-a alcătuit un buchet de frezii, a aler­gat după mine și mi l-a oferit. Am fost... cople­șită de fe­ricire! Cu ca­pul cufundat printre co­rolele parfu­mate, mi-am spus că "(el) mă iu­bește!". Și aveam drep­tate: domnul care îmi oferise florile mă iubea cu adevărat! Era tatăl meu! Apoi, de-a lungul anilor, mai țin minte buchetele măiestre pe care le-am primit de la omul pe care îl consider prietenul meu suprem, dar și buchetul primit într-o zi de la un fost profesor de-al meu de la maste­rat, care mi-a dăruit florile acelea spu­nându-mi "Sunt mândru de realizările tale, de cât de frumos ai evoluat!". Spre deosebire de prie­tenul meu, omul acesta nu mă iubea, dar mă pre­țuia. Dar pre­țuirea supremă am simțit-o când prie­tenul meu mi-a oferit cartea pe care o scrisese și care tocmai ieșise de sub tipar, cu o dedicație atât de plină de miez, încât acele câteva cuvinte au valorat mai mult decât o întreagă pădure de flori. Din nefe­ri­cire, trebuie să mărtu­risesc că în socie­tatea aceasta care a decăzut enorm, din punct de vedere al edu­cației și al cul­turii, se întâmplă foarte rar să mai gă­sești oameni, fie ei femei sau bărbați, care să conștientizeze existența inteligenței emo­ționale și să și-o mai și cultive. Ce să mai pome­nesc de lim­bajul florilor, de acel alfabet de odi­nioară, care-ți tra­ducea numaidecât semnificația oricărui bu­chet?! Ce să mai pomenesc de bunele maniere în ceea ce pri­vește oferirea florilor?! Câți bărbați mai știu azi că până și cel mai modest buchet de flori nu se oferă cu ambalaj, excepție făcând cutiile speciale, și că întotdeauna florile dăruite trebuie ținute cu corolele, nu cu cozile în sus? Câți bărbați mai știu azi că, în afara situației în care trimiți flori unei actrițe la premieră, nicio­dată primele buchete oferite unei doamne nu tre­buie să cuprindă o seră întreagă? Ca să nu mai lun­gesc vorba, închei prin a spune că, lăsând la o par­te exemplul cu florile, lipsa de educație și de cultură mă împiedică și pe mine să mă simt prețuită așa cum aș merita. Îi mul­țumesc Dom­nului că, de-a lungul vieții, au venit către mine câți­va oameni care mi-au arătat ce înseamnă și cât de minunat te fac să te simți afecțiunea și prețu­irea! Le sunt recunoscătoare, pentru asta, în veci!


Otilia Țeposu
Prețul corect e cel pe care ți-l dai


De multe ori, iluzia fericirii e mai mare decât nevoia de adevăr. Nu trăim în vremuri comode, nu avem parte de tihna celor de altă­dată, care își proiectau zilele, faptele, gân­durile după o etichetă dan­telată, cu ștaif. Timpul a luat-o razna și pare tot mai greu de drămuit și împărțit. Fugim toți, în toate direcțiile, mânați parcă de la spate de un căpcăun nemilos, care poartă tot felul de nume: servituți gospo­dărești, obli­gații profesionale și sociale, cozi și așteptări birocratice, rate umili­toare și bănci inflexibile, dezamăgiri social-po­litice, incerti­tudini, te­meri, boli și intoleranță. Și câte ar mai fi de adăugat!! Și câte mai sunt cele care fac tot mai cenușii, din păcate, zilele acestui prim sfert de veac! În aceste condiții, să mă întreb dacă sunt sau nu prețuită pentru ceea ce fac, pentru ceea ce pot? Ca să răspund sincer, ar în­semna să lezez, să vatăm, să umbresc poa­te sen­si­bilitatea celor de lângă mine. Îmi dau seama însă că la fel m-aș simți și dacă aș fi eu în tabăra cea­laltă, de la ca­re se așteaptă un semn, un gest anume. Ni­meni nu-i perfect! Toți aș­teptăm mai de­grabă sal­varea din altă parte, decât de la noi.
E mult mai ușor să crezi în obligația ce­lorlați de a te înconjura cu atenție deo­sebită, de­cât de a ieși tu din ca­rapace, a rupe tu gar­durile și granițele ce opresc apropierea, de a deveni activ și a-ți manifesta susți­nerea și acceptarea față de ei. Cât contez, cât însemn eu pentru lumea în care tră­iesc, ce valoare au faptele mele, gestu­rile pentru cei de lângă mine? Asta ar trebui să mă întreb pe mine mai întâi, înainte de a răs­punde dacă simt pre­țuirea celor din jur. La urma urmei, prețul și prețuirea pe care ți le dai tu însuți, dacă ești cinstit, sunt cele co­recte, indiferent de bă­taia pe umăr venită de la alții, uneori prea exa­gerată, alteori doar consola­toare sau amă­gitoare. Și totuși, în toată această alergă­tură fără sfârșit, cât de bine încape câteodată o vorbă bună, o apre­ciere, o laudă, ori mă­car un zâm­bet întors atunci când e cazul, ca o recu­noaș­tere a ceea ce faci! Să nu ne zgârcim în a le da, căci se vor în­toarce la noi înmiite! Și să nu uităm, cum am spus, că iluzia fericirii e mai puternică decât nevoia de adevăr.


Diana Vlad
"Cu toții avem nevoie de un strop de prețuire ca să-înflorim"


N-aș vrea nici să mă umflu-n pene, nici să mă plâng că lumea nu mai e ce-a fost. În fond, oameni care nu dau doi bani pe mine, cărora nu le pasă nici cum arată zilele mele, cu siguranță există din plin. Doar că nu mi-i amintesc acum, nu-i văd și nici nu mă lovesc de ei. Pentru că de asemenea oameni fac cum fac și reușesc să fug.
Da, mi s-a întâmplat și mie să întâlnesc colegi care nu au știut să-mi prețuiască talentele sau efortul depus în unele situații. Am dat și peste băr­bați care n-au înțeles nimic din gesturile pe care le-am făcut pentru ei, care m-au făcut să arunc mărgăritare la porci. Am avut și prieteni buni care n-au dat doi bani pe părerea mea. Dar în toate cazurile astea, am ales să mă îndepărtez. Când stai prea mult într-o relație în care nu ești prețuită în­seamnă că tu însăți nu te prețuiești îndeajuns. Nu știu exact cât se confundă prețuirea cu iu­birea, cu afecțiu­nea și cu respectul. Ce știu e că azi simt din toate câte puțin.
Dacă merg la un concert cu prietenii mei, bărbați, îi văd că au grijă să nu mă lase la mar­gi­nea gru­pu­lui, ca să fiu îm­pinsă, ci mă invită să stau la in­terior. Dacă mi-e frig, există cel pu­țin unul care să-mi ofere haina lui. Dacă sunt fără ma­șină, se oferă vreunul să mă lase acasă. Așa cum la restaurant cu colegii, nu trebuie niciodată să întind mâna să îmi torn în pahar.
Dar nu vă lăsați induși în eroa­re. Prietenii mei nu sunt deloc niște cavaleri de modă veche. Și nici arși cu țigara nu mi-ar aduce flori de Mărțișor. Sunt prea mândri și băiețoși pentru așa ceva, prea atenți să nu cumva "să se inter­pre­teze". Adevărul, pe care mi l-a măr­­turisit odată unul din ei, e că nici ei nu prea se simt în largul lor. Și-ar dori să fie percepuți drept gentlemani, dar când situația se ivește con­cret, se transformă în bă­ie­ței, spe­riați că nu-s destul de buni. "Oare nu o să i se pară naiv că eu i-am luat măr­țișor, când cei­lalți din grup nu duc nimic? Dar florile? Una sin­gură sau mai bi­ne mai multe? Ce com­plicat! Nu mai bine o lași baltă și nu mai faci nimic?" Același prieten m-a sunat însă în ajunul zilei de 1 martie să-mi spună ce om minunat sunt, că ține foarte mult la mine și că mă roagă să-l iert că n-o să vină la mine cu flori. Te­lefonul lui, mai ales că nu ne su­năm prea des, a făcut cât un buchet de lalele.
Acum câteva zile, m-am nimerit în vizită la niște prieteni. Am băut vin, am văzut un film, iar apoi dis­cuțiile s-au aprins într-o adevărată polemică, în care la final am mai rămas doar doi. Prietenul ăsta al meu nu părea deloc de acord cu punctul meu de vedere, ceea ce nu l-a împiedicat la finalul serii să mă îmbrățișeze strâns și să-mi spună că sunt printre puținii oa­meni cu care nu e de acord, dar pe care îi admiră sincer, pentru că știe cât au citit la viața lor. Ei bine, suntem în continuare prieteni la fel de buni. Și da, m-am simțit prețuită.
Cred că la fel de prețuită mă simt și atunci când o prietenă sau un prieten îmi cere un sfat, când cei din jurul meu îmi admiră rezultatele muncii, când unul din băieți mă ajută, știind că am mașina în service, când văd că prezența mea e, pur și simplu, dorită.
Uneori, prețuirea se măsoară cu fapte. Alteori, cu vorbe și flori. Iar pe cele din urmă îmi place al naibii de mult să le primesc. Din punctul ăsta de vedere, sunt o norocoasă. Am trăit în viața asta și bucuria buchetelor mici, culese de pe câmp direct pentru mine, și pe cea opulentă, a buchetelor care-ți scapă din mână de grele ce sunt (ați ridicat vreodată 101 trandafiri?). Dar am știut și să citesc în spatele unui buchet de lalele galbene, oferit într-un an, chiar de 8 martie, trădarea și minciuna acoperite cu flori.
Nu știu dacă femeile au un preț pe lumea asta, unul în raport cu care gesturile altora să le fie îndeajuns. Ce știu e că e mare lucru să înveți să primești, să faci loc altora să ajungă la tine. Cu toții avem nevoie de un strop de prețuire, ca să înflorim. Doar că nu toți știm să o și primim.

Reproduceri după picturi de MARGARETA STERIAN