Alina Olteanu
O floare roșie, din când în când
Sunt norocoasă. O s-o spun franc. Privirile celor care-mi plăceau s-au întors mai mereu în mod măgulitor asupra mea. Încă de la grădiniță. Deci da, m-am simțit apreciată. Dintotdeauna! Adevărata prețuire, cuprinzătoare, adâncă, am cunoscut-o însă grație soțului meu. Ca să o iau cu începutul, trebuie să vă mărturisesc că bărbatul meu este un bărbat frumos. Sensibil mai frumos decât mine. Când eram tineri și pășeam într-un local, toți ochii se întorceau după el. Este ceva neobișnuit ca tocmai bărbatul să atragă privirile. Și ușor stânjenitor. Dar depinde cum o iei. Faptul că propria lui privire s-a aplecat asupra mea, m-a flatat cu atât mai mult. Iubitul unei prietene i-a reproșat odată acesteia, chiar în fața mea: "Tu nu mă iubești pe mine. Tu iubești să vezi în ochii mei admirația pe care ți-o port". Eu îl iubesc pe soțul meu. Și văd în frumoșii lui ochi căprui și prețuirea pe care mi-o poartă el mie. Îi iubesc prețuirea, la fel cum îl iubesc pe el. Și el îmi vede mie prețuirea în ochi. Și o iubește. Mi se pare la fel de firesc. Nu există nicio contradicție aici.
Mulți cred că aprecierea pe care i-o arătăm unui om, fie el și dragostea vieții noastre, se cade filtrată, atent drămuită. Din varii motive. Ca celuilalt să nu i se urce la cap. Sau ca noi înșine să nu ne expunem prea tare ori, și mai rău, să ne facem de râs arătându-ne atât de fățiș aprecierea. Punându-ne inima pe tavă. Alteori, atitudinea asta vine, pur și simplu, din educație. Cunosc doi oameni dragi, care au în urmă zeci de decenii de conviețuire fericită. La cei circa 80 de ani ai lor, îi văd adesea cum se oblojesc unul pe altul, "trăgându-se", când pe unul îl doare spatele, sau făcându-și ceaiuri. Spunându-și vorbe bune, de încurajare, de fiecare dată când celălalt e la pământ. Li se aprind ochii numai vorbind unul despre celălalt. Cred că nici măcar nu-și dau seama de treaba asta. Au crescut trei copii și au acum cinci nepoți. Iubirea lor nu poate fi pusă la îndoială. Nici prețuirea pe care și-o poartă. Dar de fiecare dată când vine mărțișorul sau o altă asemenea ocazie, începe comedia. Pentru că el NU face cadouri. NU oferă atenții. NU dă flori. Nimic. Zero tăiat. Știindu-se iubită, ea nu se supără niciodată cu adevărat. Dar, având foarte mult umor, nu rezistă să nu-l ia un pic peste picior pentru acest obicei (sau lipsa lui). Cel mai amuzant mi s-a părut odată, de Moș Nicolae. "Mi-am pregătit ghetele", mi-a povestit ea. "Le-am pus în fața ușii. El, nimic. Le-a dat la o parte și și-a văzut de drum. Vâzând asta, eu nu m-am lăsat. Am mutat cizmele lângă camera în care-i place lui să stea. Iar le-a dat la o parte. Le-am pus lângă pat. Nimic. Le-am pus direct pe perna lui. Atunci a început să râdă și mi-a băgat înăuntru o portocală și un măr", mi-a spus, râzând, la rândul ei, în hohote. Alta s-ar fi supărat nevoie mare. Dar ea, deși adoră să primească o floare sau o altă atenție venită din inimă, nu face decât să râdă de stilul soțului ei. Pentru că se știe prețuită de el în toate celelalte aspecte ale vieții care contează cu adevărat, și îl iubește din toată inima, cu tot cu acest micuț defect al "drămuirii". Iubirea soțului meu nu este filtrată și în niciun caz drămuită. De atâția ani, își arată zilnic cât se poate de deschis prețuirea. În vorbe, dar mai ales în fapte. Mi-e cel mai bun prieten și mă alină de fiecare dată când am nevoie. Cu o vorbă bună, cu o încurajare, cu o îmbrățișare, cu o ieșire în oraș. Mă răsfață. Dar poate cel mai mult îi apreciez respectul. Pentru că, după cum spunea o doamnă înțeleaptă, mulți dintre bărbații noștri sunt "de tip balcanic" - adică dintre cei care consideră că soția este inferioară prin însăși natura ei de femeie, că datorează un respect care ei, în schimb, nu prea i se cuvine, că are datoria să-și aștepte "stăpânul" supusă, cu masa pusă și, eventual, să-i scoată și ghetele când vine de la muncă. Femeia trebuie să-și cunoască locul! S-a întâmplat adesea să fim la masă cu câțiva cunoscuți și să intru în discuția bărbaților, unii rămânând pur și simplu cu gura căscată. Nu pentru că spun ceva inteligent sau, dimpotrivă, prostesc. Ci doar pentru că mi-am exprimat opinia. Următoarea lor reacție e să se uite cu ochi mari și întrebători la soțul meu: "Nu ai de gând să intervii?", pare să spună privirea lor. Iar soțul meu intervine negreșit, de fiecare dată, susținându-mi poziția ca și când ar fi cea mai firească din lume. Ăsta este unul dintre exemplele tipice ale galanteriei soțului meu. Nu-mi deschide portiera. Nu-mi toarnă vin în pahar, dar îmi susține intenția de a-mi exprima poziția. Cavalerismul lui este unul aparte. Pentru că pornește tocmai de la premiza că femeia nu este ca o prințesică neajutorată, care trebuie salvată de un dârz mascul în armură strălucitoare, de balaurul cel rău. Cavalerismul lui este acela de a mă accepta și pe mine în armura mea, deloc feminină, cu limba mea ascuțită cu tot. De a-mi face onoarea de a porni alături de mine la turnir. Împotriva mentalității de tip balcanic, de care îi e și lui lehamite.
Dar cadourile, florile, există? Da, există și acelea. Nu însă la ocazii, pentru că... le-am cenzurat eu însămi în familie. Pentru mine una, o floare de mărțișor nu înseamnă decât o datorie bifată. Știu prea bine asta, pentru că sunt mamă de băieți și trebuie eu însămi să bifez anual această datorie în numele lor, nu doar față de profesoare, ci și față de colege. Trimit mărțișoarele și floricelele în semn de apreciere? Nicidecum. Prețuirea se vede în gesturile mărunte de zi cu zi. Respectul real arătat profesoarei, ascultând-o cu atenție atunci când predă. Vasele spălate, când știi că pe celălalt îl doare mijlocul. Și da, din când în când, o floare roșie adusă în dar în mod spontan. Materializarea parfumată a unui gând duios, ivit din senin, în drumul soțului meu spre casă...
Ines Hristea
Alfabetul pierdut
Așa cum adesea oamenii confundă îndrăgostirea cu iubirea, tot așa și probabil la fel de des confundă prețuirea și afecțiunea - două noțiuni complet diferite, care, desigur, nu se exclud, dar nici nu sunt sinonime. Fiindcă e început de martie, hai să luăm, de pildă, cazul femeilor, în situația în care primesc flori de la bărbați. Mi s-a întâmplat de prea de multe ori să văd femei care, primind un buchet de flori de la un bărbat, se emoționau peste măsură, luându-l ca pe un semn de afecțiune absolută, pentru ca apoi să înceapă să brodeze în minte tot felul de scenarii sentimentale legate de recent identificatul pretendent. Evident, totul sfârșind, mai devreme sau mai târziu, într-o uriașă deziluzie născută dintr-o iluzie! Să fie vorba despre un soi de analfabetism emoțional? M-am întrebat în repetate rânduri de ce femeile pe care le-am surprins în astfel de episoade de viață nu reușeau să deceleze mesajul florilor, de ce nu izbuteau să-și dea seama când florile însemnau iubire, când însemnau prețuire, când însemnau și iubire, și prețuire sau când nu însemnau - cel mai tragic, dar cel mai des - decât o formă de "gudurare", un soi de "flatarisire" cu interes aproape negustoresc, pe principiul "i-am dat niște flori, o să obțin..." ceva. Un răspuns la întrebarea asta n-am găsit nici până azi, dar o concluzie am tras de mult: nu buchetul de flori contează, ci omul care ți-l oferă, sentimentul care motivează gestul lui. În ce mă privește, dintre toate buchetele de flori pe care le-am primit de-a lungul anilor, nu țin minte decât foarte puține. În ordine cronologică, au fost: primul meu buchet de flori - pe care l-am primit într-o după-amiază călduță, cu lumină mierie. Mergeam în București, pe bulevardul care atunci se numea 6 Martie (uite cum revenim la Martie, deși fără intenția mea!), de mână cu mama. Aveam cred că vreo 5-6 ani. La intersecția cu o stradă laterală, care venea dinspre cheiul Dâmboviței, pe colț, exista în acea vreme o florărie foarte bine garnisită și care, în după-amiaza aceea, avea etalate în vitrină niște recipiente uriașe pline cu frezii. Or mai fi fost și alte flori, dar eu nu le-am văzut, căci freziile m-au acaparat cu totul. După câteva clipe în care le-am admirat, am pornit în continuare, de mâna mamei. Un domn însă mi-a văzut privirea fermecată, a intrat repede în florărie, mi-a alcătuit un buchet de frezii, a alergat după mine și mi l-a oferit. Am fost... copleșită de fericire! Cu capul cufundat printre corolele parfumate, mi-am spus că "(el) mă iubește!". Și aveam dreptate: domnul care îmi oferise florile mă iubea cu adevărat! Era tatăl meu! Apoi, de-a lungul anilor, mai țin minte buchetele măiestre pe care le-am primit de la omul pe care îl consider prietenul meu suprem, dar și buchetul primit într-o zi de la un fost profesor de-al meu de la masterat, care mi-a dăruit florile acelea spunându-mi "Sunt mândru de realizările tale, de cât de frumos ai evoluat!". Spre deosebire de prietenul meu, omul acesta nu mă iubea, dar mă prețuia. Dar prețuirea supremă am simțit-o când prietenul meu mi-a oferit cartea pe care o scrisese și care tocmai ieșise de sub tipar, cu o dedicație atât de plină de miez, încât acele câteva cuvinte au valorat mai mult decât o întreagă pădure de flori. Din nefericire, trebuie să mărturisesc că în societatea aceasta care a decăzut enorm, din punct de vedere al educației și al culturii, se întâmplă foarte rar să mai găsești oameni, fie ei femei sau bărbați, care să conștientizeze existența inteligenței emoționale și să și-o mai și cultive. Ce să mai pomenesc de limbajul florilor, de acel alfabet de odinioară, care-ți traducea numaidecât semnificația oricărui buchet?! Ce să mai pomenesc de bunele maniere în ceea ce privește oferirea florilor?! Câți bărbați mai știu azi că până și cel mai modest buchet de flori nu se oferă cu ambalaj, excepție făcând cutiile speciale, și că întotdeauna florile dăruite trebuie ținute cu corolele, nu cu cozile în sus? Câți bărbați mai știu azi că, în afara situației în care trimiți flori unei actrițe la premieră, niciodată primele buchete oferite unei doamne nu trebuie să cuprindă o seră întreagă? Ca să nu mai lungesc vorba, închei prin a spune că, lăsând la o parte exemplul cu florile, lipsa de educație și de cultură mă împiedică și pe mine să mă simt prețuită așa cum aș merita. Îi mulțumesc Domnului că, de-a lungul vieții, au venit către mine câțiva oameni care mi-au arătat ce înseamnă și cât de minunat te fac să te simți afecțiunea și prețuirea! Le sunt recunoscătoare, pentru asta, în veci!
Otilia Țeposu
Prețul corect e cel pe care ți-l dai
De multe ori, iluzia fericirii e mai mare decât nevoia de adevăr. Nu trăim în vremuri comode, nu avem parte de tihna celor de altădată, care își proiectau zilele, faptele, gândurile după o etichetă dantelată, cu ștaif. Timpul a luat-o razna și pare tot mai greu de drămuit și împărțit. Fugim toți, în toate direcțiile, mânați parcă de la spate de un căpcăun nemilos, care poartă tot felul de nume: servituți gospodărești, obligații profesionale și sociale, cozi și așteptări birocratice, rate umilitoare și bănci inflexibile, dezamăgiri social-politice, incertitudini, temeri, boli și intoleranță. Și câte ar mai fi de adăugat!! Și câte mai sunt cele care fac tot mai cenușii, din păcate, zilele acestui prim sfert de veac! În aceste condiții, să mă întreb dacă sunt sau nu prețuită pentru ceea ce fac, pentru ceea ce pot? Ca să răspund sincer, ar însemna să lezez, să vatăm, să umbresc poate sensibilitatea celor de lângă mine. Îmi dau seama însă că la fel m-aș simți și dacă aș fi eu în tabăra cealaltă, de la care se așteaptă un semn, un gest anume. Nimeni nu-i perfect! Toți așteptăm mai degrabă salvarea din altă parte, decât de la noi.
E mult mai ușor să crezi în obligația celorlați de a te înconjura cu atenție deosebită, decât de a ieși tu din carapace, a rupe tu gardurile și granițele ce opresc apropierea, de a deveni activ și a-ți manifesta susținerea și acceptarea față de ei. Cât contez, cât însemn eu pentru lumea în care trăiesc, ce valoare au faptele mele, gesturile pentru cei de lângă mine? Asta ar trebui să mă întreb pe mine mai întâi, înainte de a răspunde dacă simt prețuirea celor din jur. La urma urmei, prețul și prețuirea pe care ți le dai tu însuți, dacă ești cinstit, sunt cele corecte, indiferent de bătaia pe umăr venită de la alții, uneori prea exagerată, alteori doar consolatoare sau amăgitoare. Și totuși, în toată această alergătură fără sfârșit, cât de bine încape câteodată o vorbă bună, o apreciere, o laudă, ori măcar un zâmbet întors atunci când e cazul, ca o recunoaștere a ceea ce faci! Să nu ne zgârcim în a le da, căci se vor întoarce la noi înmiite! Și să nu uităm, cum am spus, că iluzia fericirii e mai puternică decât nevoia de adevăr.
Diana Vlad
"Cu toții avem nevoie de un strop de prețuire ca să-înflorim"
N-aș vrea nici să mă umflu-n pene, nici să mă plâng că lumea nu mai e ce-a fost. În fond, oameni care nu dau doi bani pe mine, cărora nu le pasă nici cum arată zilele mele, cu siguranță există din plin. Doar că nu mi-i amintesc acum, nu-i văd și nici nu mă lovesc de ei. Pentru că de asemenea oameni fac cum fac și reușesc să fug.
Da, mi s-a întâmplat și mie să întâlnesc colegi care nu au știut să-mi prețuiască talentele sau efortul depus în unele situații. Am dat și peste bărbați care n-au înțeles nimic din gesturile pe care le-am făcut pentru ei, care m-au făcut să arunc mărgăritare la porci. Am avut și prieteni buni care n-au dat doi bani pe părerea mea. Dar în toate cazurile astea, am ales să mă îndepărtez. Când stai prea mult într-o relație în care nu ești prețuită înseamnă că tu însăți nu te prețuiești îndeajuns. Nu știu exact cât se confundă prețuirea cu iubirea, cu afecțiunea și cu respectul. Ce știu e că azi simt din toate câte puțin.
Dacă merg la un concert cu prietenii mei, bărbați, îi văd că au grijă să nu mă lase la marginea grupului, ca să fiu împinsă, ci mă invită să stau la interior. Dacă mi-e frig, există cel puțin unul care să-mi ofere haina lui. Dacă sunt fără mașină, se oferă vreunul să mă lase acasă. Așa cum la restaurant cu colegii, nu trebuie niciodată să întind mâna să îmi torn în pahar.
Dar nu vă lăsați induși în eroare. Prietenii mei nu sunt deloc niște cavaleri de modă veche. Și nici arși cu țigara nu mi-ar aduce flori de Mărțișor. Sunt prea mândri și băiețoși pentru așa ceva, prea atenți să nu cumva "să se interpreteze". Adevărul, pe care mi l-a mărturisit odată unul din ei, e că nici ei nu prea se simt în largul lor. Și-ar dori să fie percepuți drept gentlemani, dar când situația se ivește concret, se transformă în băieței, speriați că nu-s destul de buni. "Oare nu o să i se pară naiv că eu i-am luat mărțișor, când ceilalți din grup nu duc nimic? Dar florile? Una singură sau mai bine mai multe? Ce complicat! Nu mai bine o lași baltă și nu mai faci nimic?" Același prieten m-a sunat însă în ajunul zilei de 1 martie să-mi spună ce om minunat sunt, că ține foarte mult la mine și că mă roagă să-l iert că n-o să vină la mine cu flori. Telefonul lui, mai ales că nu ne sunăm prea des, a făcut cât un buchet de lalele.
Acum câteva zile, m-am nimerit în vizită la niște prieteni. Am băut vin, am văzut un film, iar apoi discuțiile s-au aprins într-o adevărată polemică, în care la final am mai rămas doar doi. Prietenul ăsta al meu nu părea deloc de acord cu punctul meu de vedere, ceea ce nu l-a împiedicat la finalul serii să mă îmbrățișeze strâns și să-mi spună că sunt printre puținii oameni cu care nu e de acord, dar pe care îi admiră sincer, pentru că știe cât au citit la viața lor. Ei bine, suntem în continuare prieteni la fel de buni. Și da, m-am simțit prețuită.
Cred că la fel de prețuită mă simt și atunci când o prietenă sau un prieten îmi cere un sfat, când cei din jurul meu îmi admiră rezultatele muncii, când unul din băieți mă ajută, știind că am mașina în service, când văd că prezența mea e, pur și simplu, dorită.
Uneori, prețuirea se măsoară cu fapte. Alteori, cu vorbe și flori. Iar pe cele din urmă îmi place al naibii de mult să le primesc. Din punctul ăsta de vedere, sunt o norocoasă. Am trăit în viața asta și bucuria buchetelor mici, culese de pe câmp direct pentru mine, și pe cea opulentă, a buchetelor care-ți scapă din mână de grele ce sunt (ați ridicat vreodată 101 trandafiri?). Dar am știut și să citesc în spatele unui buchet de lalele galbene, oferit într-un an, chiar de 8 martie, trădarea și minciuna acoperite cu flori.
Nu știu dacă femeile au un preț pe lumea asta, unul în raport cu care gesturile altora să le fie îndeajuns. Ce știu e că e mare lucru să înveți să primești, să faci loc altora să ajungă la tine. Cu toții avem nevoie de un strop de prețuire, ca să înflorim. Doar că nu toți știm să o și primim.
Reproduceri după picturi de MARGARETA STERIAN