E mică. Nu are nimic din semeţia mânăstirilor vechi, deşi e înconjurată de ziduri groase, de cetate. Măreţia ei este Oltul, care îi curge la temelii. Încă de la început, a stat, cumva, tuturor în cale. Mai întâi, cotropitorilor de tot felul, al căror drum - fie spre Curtea de Argeş, spre Ardeal sau spre Oltenia - pe aici trecea. Apoi regelui Carol I şi, mai târziu, lui Ceauşescu. De mai bine de 400 de ani, nimeni n-a putut-o clinti. Mânăstirea Cornet, din judeţul Vâlcea. Prima din cele multe, înşirate ca mărgelele pe aţă, pe sinuoasa Vale a Oltului.
Biserica sub care trece trenul
E o zi pâcloasă pe Valea Oltului. Stropi mărunţi şi deşi, ceva între ploaie şi ninsoare, străpung aerul rece, făcându-l neprietenos. În curtea mânăstirii e linişte. Aleile sunt pavate cu piatră de râu, iar zonele verzi sunt mărginite de un gărduleţ împletit din nuiele. Ici, colo, petece de zăpadă murdară, semnele iernii încă în putere. Biserica nu e, totuşi, atât de mică pe cât aveam s-o descopăr intrând. Pe pereţi, sfinţii au îmbătrânit sub vremuri, doar ochii lor, rotunzi şi negri, îşi păstrează întrucâtva strălucirea iniţială. Pentru că turla cea mare a bisericii e foarte înaltă, ca să ajungă să-l vadă pe Iisus Pantocrator, privirea mi se agaţă de câteva fire de lumină ce trec prin ferestre, şi de culorile obosite din veşmintele sfinţilor. Catapeteasma, îngustă şi înaltă, vopsită în alb, cu discrete adăugiri aurii, contrastează evident cu întreg interiorul. În biserică, doar câteva icoane şi odoare sunt noi, ca o amprentă a contemporaneităţii pusă pe câteva secole de istorie zbuciumată.
"Legenda spune că în acest loc vieţuiau foarte mulţi pustnici, fiind un loc sălbatic. De altfel, denumirea de Cornet vine fie de la faptul că aici era un desiş de pini, fie de la stâncile foarte ascuţite din zonă, ca nişte corni, unde sunt peşteri naturale, în care trăiau mulţi pustnici. Se crede că înainte de a fi ridicată mânăstirea, aici a existat o biserică de lemn pe care aceşti pustnici o foloseau".
E ceva aparte în vocea părintelui stareţ Macarie Şotârcă. Nu e tonalitatea aceea impersonală, specifică ghizilor de profesie, nu e nici detaşare, dar nici încrâncenare. Ca şi când, brusc, în încăperea în care stăm de vorbă s-ar fi adunat toţi cei ce s-au nevoit aici, modelând cuvintele stareţului exact după chipul unor realităţi dureroase pe care ei le vor fi trăit.
Biserica pe sub care trece trenul
Împotriva planurilor omeneşti
Mânăstirea Cornet
În 2014, când s-a statornicit aici, părintele Macarie a trebuit să înceapă prin a curăţa locul. A tăiat mica pădurice de brazi, ale căror rădăcini se întinseseră până sub biserică, menţinând o umezeală periculoasă şi umplând zidurile cu igrasie şi mucegai. Curând, pământul s-a aşezat, dând la iveală o sumedenie de morminte. "E explicabil", spune părintele, "deoarece Oltul curge imediat prin spatele mânăstirii, foarte aproape, şi nu aveau unde altundeva să fie călugării îngropaţi. De aceea, acest loc e sfinţit de foarte mult sânge de mucenici. Asta cred că e şi explicaţia: aceşti oameni sfinţi n-au îngăduit planurilor omeneşti să le profaneze mormintele. Căci, cine oare putea să stea împotriva unui decret regal sau împotriva lui Ceauşescu? Şi totuşi, mânăstirea, iată, a rezistat şi va rezista!", spune, plin de o calmă încredere, părintele stareţ.
"Şi-l alegi pe Dumnezeu!"
Catapeteasma albă
- Oare de ce mulţi părinţi consideră o ratare faptul că pruncii aleg calea călugăriei?
- Cred că este şi o lucrare duhovnicească. Am observat că acolo unde părinţii şi-au împins copiii spre călugărie sau i-au susţinut, în cele din urmă, copiii au renunţat la acest drum. De ce? Pentru că legătura cu părinţii, chiar şi atunci când suntem în dispute unii cu alţii, este foarte strânsă, legătura aceasta nevăzută, tainică, greu de explicat, există. Când am luat autobuzul spre mânăstire, mama şi sora, persoanele cele mai dragi mie, erau în uşă, iar eu le-am privit cu un sentiment ca şi când ar fi ultima oară. Dacă reuşeşti, în sufletul tău, să creezi această ruptură şi să-L alegi pe Dumnezeu, înseamnă că-i eşti devotat lui Dumnezeu, că eşti dispus să I te dedici Lui. E un cordon ombilical care trebuie rupt.
- Încercări aţi avut?
Părintele Macarie s-a călugărit la Mânăstirea Cheia din Prahova, dar s-a format duhovniceşte la Bucureşti, la Schitul Darvari. Aici, rânduiala era sfântă, era înconjurat de călugări intelectuali şi a avut privilegiul să cunoască oameni deosebiţi, de la care a avut multe de învăţat. La un moment dat, însă, a simţit nevoia să plece. Viaţa devenise sufocantă, visa o mânăstire la munte. PS Ambrozie, episcop de Giurgiu, l-a chemat în zonă, încercând să-l convingă să rămână. "Mai bine cerşetor la capul podului decât într-o zonă aşa urâtă!", îşi spunea. Dar s-a dus, din respect, să vadă un loc unde urma să fie înfiinţată o mânăstire de maici, cu hramul Sf. Arhangheli, după cum i se spusese. Ca să-şi refuze elegant ierarhul, i-a spus că ar accepta dacă s-ar face mânăstire de călugări, cu hramul "Sf.Ioan Rusul". Aşa s-a şi întâmplat, drept pentru care n-a mai putut da înapoi. "Mânăstirea, ea însăşi o minune, s-a construit foarte repede, în doar trei ani. Acolo am văzut foarte multe minuni ale Sf. Ioan Rusul. Dar drumul meu era altul".
În 2010, urmase un curs de conservare a patrimoniului şi, pentru că erau mulţi călugări şi maici din zona Vâlcea, şi-au zis să şi aplice, în această zonă, ceea ce învăţaseră. Prima mânăstire în care au intrat a fost Cornet. "Nu era obşte, doar două maici care îngrijeau locul. M-am gândit că mă apucasem să fac o mânăstire nouă şi, uite, una veche şi goală, ce frumos ar fi să trăiesc aici". Şi aici a ajuns, patru ani mai târziu.
"Privind în urmă, îmi dau seama că Dumnezeu mi-a purtat de grijă şi şi-a dorit ca eu să fiu ceea ce sunt, mai mult decât ştiu eu chiar. Indiferent cum am mers pe drumul vieţii, toate drumurile aici m-au adus, n-a fost nici un risc să mă rătăcesc. Primii doi ani la Cornet am fost singur, a fost greu. Dar am avut credinţă şi răbdare şi mi-a ajutat Dumnezeu. În primul an, ieşeam la poartă şi mă uitam câte mii de maşini trec pe drum, la doar 4-5 m de mânăstire, şi nimeni nu opreşte. Era frustrant. Acum, au început să oprească, să vină, să vadă că e o mânăstire aici".
Copiii Sfântului Ioan Rusul
Adormirea Maicii Domnului
- Au fost foarte multe, în special la mânăstirea de la Giurgiu. Acolo, oamenii veneau pentru el şi i-am văzut puterea. Multe persoane s-au vindecat de cancer, după ce medicii nu le mai dădeau nici o şansă, oameni care nu erau credincioşi, dar care, după ce epuizau toate metodele ştiinţifice, în disperare, ajungeau şi la biserică. Mulţi se vindecau, unii nu, doar sfântul ştie după ce criterii le rezolva problemele. Au venit oameni cu metastaze multiple şi s-au vindecat, spre uimirea medicilor, dar şi femei care nu puteau avea copii. Îmi amintesc de o familie. Amândoi erau trecuţi de 40 de ani şi supraponderali. Mi-au spus că-şi doresc copii. M-am gândit de ce nu aleseseră să înfieze unul. S-au rugat şi, după două luni, au venit să-mi spună că doamna e însărcinată şi atunci m-am ruşinat de ce gândisem. După încă un an sau doi, l-am întâlnit pe domn, care mi-a zis că doamna e însărcinată pentru a doua oară. Minunile continuau, aşadar.
- Cum v-aţi apropiat de acest sfânt?
- Prima mea ieşire din ţară a fost în 1999, în Grecia. La moaştele sfântului Ioan Rusul am simţit o vibraţie aparte şi mi-am zis că acolo trebuie să mă întorc. Mi-a luat cinci ani s-o fac şi am simţit şi mai puternic vibraţia, apoi am tot mers. De fiecare dată s-au întâmplat lucruri inexplicabile, resimţite şi de cei ce veneau cu mine. O doamnă cu o funcţie foarte, foarte mare,avea un nodul la sân, când plecasem, dar după o săptămână, la întoarcere, dispăruse complet. A fost prima minune palpabilă, dacă pot să spun aşa.
Mânăstirea Cornet îi are ca ocrotitori pe Sf. Ioan Botezătorul şi pe Sf. Ioan Rusul, iar părintele a trăit şi aici una dintre minunile acestuia din urmă. "Când am venit aici, la poarta mânăstirii erau foarte mulţi cerşetori, care, pur şi simplu, îi asaltau pe toţi cei care opreau ocazional. Oamenii erau buimăciţi de insistenţa cerşetorilor, astfel încât preferau să nu mai revină. Puseseră cumva stăpânire pe curte, era o mizerie de nedescris, era respingător. I-am rugat să stea la poartă, am zis că le dăm mâncare, dar nu te puteai înţelege cu ei, dădeau cu pietre, era ceva ieşit din comun. Vroiau doar bani. Eram disperat, obosit, iar după un an, m-am rugat la icoana Sf. Ioan Rusul să facă o minune, că eu nu mai pot. Ori pleacă ei, ori plec eu. Au plecat ei, brusc. Au dispărut fără urmă. Consider o minune importantă lucrul acesta pentru mânăstire, căci altfel n-aveam cum să rezist aici".
"Să apuci să vezi şi umbra păcatului tău"
Oltul şi paraclisul de vară, văzute din foişor
- Liniştea interioară te fereşte de tot. Nu e uşor să atingi această stare, îţi ia ani de experienţă, de zbucium, de căutări. La final, dacă eşti bine intenţionat, Dumnezeu îţi arată calea şi ajungi. Uneori, pierzi această linişte şi atunci ştii să faci diferenţa şi te străduieşti s-o atingi din nou. Odată atinsă, ştii că nu eşti singur, e o forţă puternică cu tine, e Dumnezeu. Şi, orice-ar fi, mergi mai departe. Începi să simţi, să înţelegi care e voia lui Dumnezeu cu tine şi ce trebuie să faci, care e momentul când trebuie să faci o mişcare în viaţă, când s-a terminat capitolul tău într-un loc. Oamenii schimbă locul, îl transformă. Dumnezeu doar se coboară şi le desăvârşeşte pe toate.
- Atingerea acestei stări e valabilă şi pentru mireni?
- Da. Şi familia este tot o mânăstire. Am cunoscut foarte mulţi oameni, foarte multe forme de credinţă care pe mine m-au îmbărbătat. Am cunoscut persoane care se rugau în baie, ca să nu creeze discuţii, zăboveau la duş şi îşi făceau rugăciunile. Nu renunţau, nu cedau, puteau alege între Dumnezeu şi familie, dar au rămas în familie şi n-au renunţat la Dumnezeu, iar asta mi s-a părut o formă de continuitate a credinţei extraordinară.
- Doar o statornicie în rugăciune să fie calea spre o astfel de linişte?
- Nu e suficientă doar rugăciunea, deşi foarte mulţi se limitează la ea. Părintele Iulian de la Schitul Prodromu mi-a zis despre rugăciunea inimii că nu e ceea ce spunem noi, ci e, de fapt, o stare. Inima are patru camere: în trei îşi are rădăcina păcatul, doar una e cu Duhul Sfânt. Dar omul, prin puterea credinţei, prin rugăciune, prin fapte bune, poate să răspândească harul Duhului Sfânt, să umple şi celelalte camere, dar, chiar şi când ajungi la o anume treaptă de duhovnicie, rădăcinile păcatului rămân acolo. Iar când începi să amorţeşti duhovniceşte, ele încolţesc din nou. Starea aceea de linişte sufletească nu devine permanentă odată ce ai atins-o. Lupta continuă e cu tine, care este cea mai dură, şi abia apoi cu cei din jur. Să te schimbi pe tine, să vezi unde greşeşti. Aşa cum spunea cineva: s-apuci să vezi şi umbra păcatului tău.
Şi mai e încă un aspect ce trebuie subliniat: oamenii au impresia că e suficient să meargă la biserică şi să lase acatiste. Acatistele sunt rugăciuni ale preoţilor şi călugărilor, care sprijină rugăciunile tale. Dar dacă tu nu te rogi, iar credinţa ta se limitează doar la asta, nu se întâmplă nimic. Simpla prezenţă în biserică, fără rugăciunea ta, fără faptele bune, nu poate face nimic. Trebuie să te sacrifici. Dumnezeu a săvârşit minuni, dar spunea mereu: "Credinţa ta te-a vindecat!", nu zicea eu, cu toate că era Dumnezeu. Tu ai cheia, la tine-i clanţa, tu deschizi uşa spre Dumnezeu. Dacă ştii şi dacă vrei. Dacă nu, rămâi blocat şi ţi se pare că nu te ajută nimeni, nici chiar Dumnezeu, dar adevărul e că nu ştii decât să ceri, fără să faci nimic.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
