E mică. Nu are nimic din semeția mânăstirilor vechi, deși e înconjurată de ziduri groase, de cetate. Măreția ei este Oltul, care îi curge la temelii. Încă de la început, a stat, cumva, tuturor în cale. Mai întâi, cotropitorilor de tot felul, al căror drum - fie spre Curtea de Argeș, spre Ardeal sau spre Oltenia - pe aici trecea. Apoi regelui Carol I și, mai târziu, lui Ceaușescu. De mai bine de 400 de ani, nimeni n-a putut-o clinti. Mânăstirea Cornet, din județul Vâlcea. Prima din cele multe, înșirate ca mărgelele pe ață, pe sinuoasa Vale a Oltului.
Biserica sub care trece trenul
E o zi pâcloasă pe Valea Oltului. Stropi mărunți și deși, ceva între ploaie și ninsoare, străpung aerul rece, făcându-l neprietenos. În curtea mânăstirii e liniște. Aleile sunt pavate cu piatră de râu, iar zonele verzi sunt mărginite de un gărduleț împletit din nuiele. Ici, colo, petece de zăpadă murdară, semnele iernii încă în putere. Biserica nu e, totuși, atât de mică pe cât aveam s-o descopăr intrând. Pe pereți, sfinții au îmbătrânit sub vremuri, doar ochii lor, rotunzi și negri, își păstrează întrucâtva strălucirea inițială. Pentru că turla cea mare a bisericii e foarte înaltă, ca să ajungă să-l vadă pe Iisus Pantocrator, privirea mi se agață de câteva fire de lumină ce trec prin ferestre, și de culorile obosite din veșmintele sfinților. Catapeteasma, îngustă și înaltă, vopsită în alb, cu discrete adăugiri aurii, contrastează evident cu întreg interiorul. În biserică, doar câteva icoane și odoare sunt noi, ca o amprentă a contemporaneității pusă pe câteva secole de istorie zbuciumată.
"Legenda spune că în acest loc viețuiau foarte mulți pustnici, fiind un loc sălbatic. De altfel, denumirea de Cornet vine fie de la faptul că aici era un desiș de pini, fie de la stâncile foarte ascuțite din zonă, ca niște corni, unde sunt peșteri naturale, în care trăiau mulți pustnici. Se crede că înainte de a fi ridicată mânăstirea, aici a existat o biserică de lemn pe care acești pustnici o foloseau".
E ceva aparte în vocea părintelui stareț Macarie Șotârcă. Nu e tonalitatea aceea impersonală, specifică ghizilor de profesie, nu e nici detașare, dar nici încrâncenare. Ca și când, brusc, în încăperea în care stăm de vorbă s-ar fi adunat toți cei ce s-au nevoit aici, modelând cuvintele starețului exact după chipul unor realități dureroase pe care ei le vor fi trăit.
Biserica s-a aflat de câteva ori în pericol de a fi demolată. Prima dată, regele Carol I a dorit să unească Ardealul cu Oltenia printr-o cale ferată, care urma să treacă exact pe aici. Deși au fost la fața locului, nici regelui, nici miniștrilor săi nu li se părea importantă mânăstirea. Dar Dumnezeu a vrut altfel. Stânca pe care e așezată biserica nu s-a lăsat detonată și a fost nevoie ca proiectul să fie modificat, iar calea ferată, mutată cu câțiva metri. Asta se întâmpla în perioada 1889-1901. Ca un gest reparator, tot atunci CFR a construit, lipită de foișorul de apărare, clădirea stăreției, care are chiar aspectul unei gări de munte. Fiecare trecere a unui tren prin tunelul de dedesubt, în special a trenurilor de marfă, a avut, însă, asupra bisericii, efectul unui cutremur de aproximativ 5 grade Richter sau chiar mai mult. Și au fost vremuri în care traficul feroviar a fost intens, ceea ce a făcut ca biserica să ajungă în pragul prăbușirii. Ca o ironie a sorții, în 1960, comuniștii au fost cei care au făcut cea mai mare investiție de-aici, restaurând-o și consolidând-o în totalitate. Și lui Ceaușescu i-a stat, la un moment dat, în cale, mânăstirea. În urma unei vizite în China, și-a dorit să construiască pe râul Olt, în amonte de mânăstire, cel mai mare lac de acumulare naturală din lume. N-a fost să fie. Starețul de atunci, Hristofor Popescu, a făcut un act de mare curaj: a trimis o scrisoare Papei Ioan Paul al II-lea și la Radio Europa Liberă. S-a făcut, astfel, tevatură internațională, mânăstirea fiind monument de clasă A. Starețul a fost mutat, dar demersul lui a zădărnicit planurile lui Ceaușescu și a făcut ca barajul să se facă mai sus, iar mânăstirea să fie salvată.
Împotriva planurilor omenești
În locurile sfinte, lucrurile au un mod tainic de a se ascunde sau de a se arăta, după o rânduială dumnezeiască. Iar ceea ce numim întâmplare nu e, aproape niciodată, doar atât.
În 2014, când s-a statornicit aici, părintele Macarie a trebuit să înceapă prin a curăța locul. A tăiat mica pădurice de brazi, ale căror rădăcini se întinseseră până sub biserică, menținând o umezeală periculoasă și umplând zidurile cu igrasie și mucegai. Curând, pământul s-a așezat, dând la iveală o sumedenie de morminte. "E explicabil", spune părintele, "deoarece Oltul curge imediat prin spatele mânăstirii, foarte aproape, și nu aveau unde altundeva să fie călugării îngropați. De aceea, acest loc e sfințit de foarte mult sânge de mucenici. Asta cred că e și explicația: acești oameni sfinți n-au îngăduit planurilor omenești să le profaneze mormintele. Căci, cine oare putea să stea împotriva unui decret regal sau împotriva lui Ceaușescu? Și totuși, mânăstirea, iată, a rezistat și va rezista!", spune, plin de o calmă încredere, părintele stareț.
"Și-l alegi pe Dumnezeu!"
Deși rasa călugărească adaugă, cumva, ani vârstei reale a celor care aleg această cale, părintele Macarie pare mai tânăr decât este. A ales acest drum la 16 ani și, în ciuda opoziției părinților, nu a renunțat.
- Oare de ce mulți părinți consideră o ratare faptul că pruncii aleg calea călugăriei?
- Cred că este și o lucrare duhovnicească. Am observat că acolo unde părinții și-au împins copiii spre călugărie sau i-au susținut, în cele din urmă, copiii au renunțat la acest drum. De ce? Pentru că legătura cu părinții, chiar și atunci când suntem în dispute unii cu alții, este foarte strânsă, legătura aceasta nevăzută, tainică, greu de explicat, există. Când am luat autobuzul spre mânăstire, mama și sora, persoanele cele mai dragi mie, erau în ușă, iar eu le-am privit cu un sentiment ca și când ar fi ultima oară. Dacă reușești, în sufletul tău, să creezi această ruptură și să-L alegi pe Dumnezeu, înseamnă că-i ești devotat lui Dumnezeu, că ești dispus să I te dedici Lui. E un cordon ombilical care trebuie rupt.
- Încercări ați avut?
- Sigur că da, viața însăși este un zbucium, întâmpinăm situații în care ni se zdruncină credința, încrederea, dar când mergi pe drumul pe care ți l-ai ales singur, ești sigur pe tine și ți-l asumi până la capăt.
Părintele Macarie s-a călugărit la Mânăstirea Cheia din Prahova, dar s-a format duhovnicește la București, la Schitul Darvari. Aici, rânduiala era sfântă, era înconjurat de călugări intelectuali și a avut privilegiul să cunoască oameni deosebiți, de la care a avut multe de învățat. La un moment dat, însă, a simțit nevoia să plece. Viața devenise sufocantă, visa o mânăstire la munte. PS Ambrozie, episcop de Giurgiu, l-a chemat în zonă, încercând să-l convingă să rămână. "Mai bine cerșetor la capul podului decât într-o zonă așa urâtă!", își spunea. Dar s-a dus, din respect, să vadă un loc unde urma să fie înființată o mânăstire de maici, cu hramul Sf. Arhangheli, după cum i se spusese. Ca să-și refuze elegant ierarhul, i-a spus că ar accepta dacă s-ar face mânăstire de călugări, cu hramul "Sf.Ioan Rusul". Așa s-a și întâmplat, drept pentru care n-a mai putut da înapoi. "Mânăstirea, ea însăși o minune, s-a construit foarte repede, în doar trei ani. Acolo am văzut foarte multe minuni ale Sf. Ioan Rusul. Dar drumul meu era altul".
În 2010, urmase un curs de conservare a patrimoniului și, pentru că erau mulți călugări și maici din zona Vâlcea, și-au zis să și aplice, în această zonă, ceea ce învățaseră. Prima mânăstire în care au intrat a fost Cornet. "Nu era obște, doar două maici care îngrijeau locul. M-am gândit că mă apucasem să fac o mânăstire nouă și, uite, una veche și goală, ce frumos ar fi să trăiesc aici". Și aici a ajuns, patru ani mai târziu.
"Privind în urmă, îmi dau seama că Dumnezeu mi-a purtat de grijă și și-a dorit ca eu să fiu ceea ce sunt, mai mult decât știu eu chiar. Indiferent cum am mers pe drumul vieții, toate drumurile aici m-au adus, n-a fost nici un risc să mă rătăcesc. Primii doi ani la Cornet am fost singur, a fost greu. Dar am avut credință și răbdare și mi-a ajutat Dumnezeu. În primul an, ieșeam la poartă și mă uitam câte mii de mașini trec pe drum, la doar 4-5 m de mânăstire, și nimeni nu oprește. Era frustrant. Acum, au început să oprească, să vină, să vadă că e o mânăstire aici".
Copiii Sfântului Ioan Rusul
- Povestiți-mi, vă rog, câteva dintre minunile Sf.Ioan Rusul, de care aminteați...
- Au fost foarte multe, în special la mânăstirea de la Giurgiu. Acolo, oamenii veneau pentru el și i-am văzut puterea. Multe persoane s-au vindecat de cancer, după ce medicii nu le mai dădeau nici o șansă, oameni care nu erau credincioși, dar care, după ce epuizau toate metodele științifice, în disperare, ajungeau și la biserică. Mulți se vindecau, unii nu, doar sfântul știe după ce criterii le rezolva problemele. Au venit oameni cu metastaze multiple și s-au vindecat, spre uimirea medicilor, dar și femei care nu puteau avea copii. Îmi amintesc de o familie. Amândoi erau trecuți de 40 de ani și supraponderali. Mi-au spus că-și doresc copii. M-am gândit de ce nu aleseseră să înfieze unul. S-au rugat și, după două luni, au venit să-mi spună că doamna e însărcinată și atunci m-am rușinat de ce gândisem. După încă un an sau doi, l-am întâlnit pe domn, care mi-a zis că doamna e însărcinată pentru a doua oară. Minunile continuau, așadar.
- Cum v-ați apropiat de acest sfânt?
- Prima mea ieșire din țară a fost în 1999, în Grecia. La moaștele sfântului Ioan Rusul am simțit o vibrație aparte și mi-am zis că acolo trebuie să mă întorc. Mi-a luat cinci ani s-o fac și am simțit și mai puternic vibrația, apoi am tot mers. De fiecare dată s-au întâmplat lucruri inexplicabile, resimțite și de cei ce veneau cu mine. O doamnă cu o funcție foarte, foarte mare,avea un nodul la sân, când plecasem, dar după o săptămână, la întoarcere, dispăruse complet. A fost prima minune palpabilă, dacă pot să spun așa.
Mânăstirea Cornet îi are ca ocrotitori pe Sf. Ioan Botezătorul și pe Sf. Ioan Rusul, iar părintele a trăit și aici una dintre minunile acestuia din urmă. "Când am venit aici, la poarta mânăstirii erau foarte mulți cerșetori, care, pur și simplu, îi asaltau pe toți cei care opreau ocazional. Oamenii erau buimăciți de insistența cerșetorilor, astfel încât preferau să nu mai revină. Puseseră cumva stăpânire pe curte, era o mizerie de nedescris, era respingător. I-am rugat să stea la poartă, am zis că le dăm mâncare, dar nu te puteai înțelege cu ei, dădeau cu pietre, era ceva ieșit din comun. Vroiau doar bani. Eram disperat, obosit, iar după un an, m-am rugat la icoana Sf. Ioan Rusul să facă o minune, că eu nu mai pot. Ori pleacă ei, ori plec eu. Au plecat ei, brusc. Au dispărut fără urmă. Consider o minune importantă lucrul acesta pentru mânăstire, căci altfel n-aveam cum să rezist aici".
"Să apuci să vezi și umbra păcatului tău"
- Cum se poate păstra o stare de liniște aici, pe marginea șoselei care leagă Vâlcea de Sibiu? E un vacarm permanent!
- Liniștea interioară te ferește de tot. Nu e ușor să atingi această stare, îți ia ani de experiență, de zbucium, de căutări. La final, dacă ești bine intenționat, Dumnezeu îți arată calea și ajungi. Uneori, pierzi această liniște și atunci știi să faci diferența și te străduiești s-o atingi din nou. Odată atinsă, știi că nu ești singur, e o forță puternică cu tine, e Dumnezeu. Și, orice-ar fi, mergi mai departe. Începi să simți, să înțelegi care e voia lui Dumnezeu cu tine și ce trebuie să faci, care e momentul când trebuie să faci o mișcare în viață, când s-a terminat capitolul tău într-un loc. Oamenii schimbă locul, îl transformă. Dumnezeu doar se coboară și le desăvârșește pe toate.
- Atingerea acestei stări e valabilă și pentru mireni?
- Da. Și familia este tot o mânăstire. Am cunoscut foarte mulți oameni, foarte multe forme de credință care pe mine m-au îmbărbătat. Am cunoscut persoane care se rugau în baie, ca să nu creeze discuții, zăboveau la duș și își făceau rugăciunile. Nu renunțau, nu cedau, puteau alege între Dumnezeu și familie, dar au rămas în familie și n-au renunțat la Dumnezeu, iar asta mi s-a părut o formă de continuitate a credinței extraordinară.
- Doar o statornicie în rugăciune să fie calea spre o astfel de liniște?
- Nu e suficientă doar rugăciunea, deși foarte mulți se limitează la ea. Părintele Iulian de la Schitul Prodromu mi-a zis despre rugăciunea inimii că nu e ceea ce spunem noi, ci e, de fapt, o stare. Inima are patru camere: în trei își are rădăcina păcatul, doar una e cu Duhul Sfânt. Dar omul, prin puterea credinței, prin rugăciune, prin fapte bune, poate să răspândească harul Duhului Sfânt, să umple și celelalte camere, dar, chiar și când ajungi la o anume treaptă de duhovnicie, rădăcinile păcatului rămân acolo. Iar când începi să amorțești duhovnicește, ele încolțesc din nou. Starea aceea de liniște sufletească nu devine permanentă odată ce ai atins-o. Lupta continuă e cu tine, care este cea mai dură, și abia apoi cu cei din jur. Să te schimbi pe tine, să vezi unde greșești. Așa cum spunea cineva: s-apuci să vezi și umbra păcatului tău.
Și mai e încă un aspect ce trebuie subliniat: oamenii au impresia că e suficient să meargă la biserică și să lase acatiste. Acatistele sunt rugăciuni ale preoților și călugărilor, care sprijină rugăciunile tale. Dar dacă tu nu te rogi, iar credința ta se limitează doar la asta, nu se întâmplă nimic. Simpla prezență în biserică, fără rugăciunea ta, fără faptele bune, nu poate face nimic. Trebuie să te sacrifici. Dumnezeu a săvârșit minuni, dar spunea mereu: "Credința ta te-a vindecat!", nu zicea eu, cu toate că era Dumnezeu. Tu ai cheia, la tine-i clanța, tu deschizi ușa spre Dumnezeu. Dacă știi și dacă vrei. Dacă nu, rămâi blocat și ți se pare că nu te ajută nimeni, nici chiar Dumnezeu, dar adevărul e că nu știi decât să ceri, fără să faci nimic.