Felicia Grigoraş, 71 de ani, pensionară
"Cu natura eu mă întâlnesc în suflet"
(O doamnă cu o băscuţă mov pe cap, pusă ştrengăreşte într-o parte. S-a oprit la chioşcul cu ziare şi reviste, se miră, apoi se bucură că urmează să apară şi ea în "Formula AS".)
"Uuf, ce bine că nu mă întrebaţi de doctorii şi pensie! Că numai de asta vorbesc cu vecinele! Aveţi timp? Că vă pot povesti o zi întreagă! Cu natura cel mai mult mă întâlnesc în suflet. Am momentele mele când umblu la cutia de amintiri şi natura e tot timpul acolo. Stau în fotoliu şi îmi amintesc când eram mică şi mergeam cu părinţii la munte, toamna. Toamna devreme, la Cheia sau la Predeal, of, of, of, ce vremuri... Ce ştiam eu atunci ce e viaţa?! Ştiam doar să ţopăi de colo-colo şi totul mi se părea lapte şi miere. Sau cu soţul şi copiii la mare, când ne sculam devreme să vedem răsăritul... Trăgeam de ei să se trezească: hai, hai, puturoşilor, hai! Cu amintirile astea rămâne un om după o viaţă, uite, cu răsăritul ăsta. Nu te-ai trezit la timp, eşti mai sărac la bătrâneţe! Şi vă mai spun ceva: a trebuit să fac un RMN acum câteva luni şi muream de frică! Dar când am intrat în cutia aia şi-am închis ochii, m-am gândit că sunt la munte, lângă Lacul Vidraru, dimineaţa devreme, şi m-a luat aşa, o linişte, nici nu pot să vă descriu! Simţem doar aşa, vântul, nicio frică, nimic... Amintirile astea ne luminează viaţa, nu putem trăi fără ele. Dar nu trăiesc doar cu ele. Când e vremea frumoasă, mă mai plimb prin parc. O oră, două, încet. E bine şi acolo, în lipsă de altceva. Am şi doi copaci în faţa geamului de la dormitor şi mă tot uuuuit la ei! Sunt prietenii mei! Abia aştept să înverzească şi să se umple iar de păsări".
Laura Marin, 43 de ani, casieriţă la hipermarket
"Aş da oricând betoanele pe o grădinuţă cu flori"
(Tocmai şi-a luat o pauză. Pare îmbufnată, grăbită. Îmi spune că n-are timp să stea de poveşti, încerc să o înduplec, reuşesc.)
"Mă scuzaţi, dar ce întrebare e asta? Vi se pare că am timp de glume? Chiar sunteţi serios, nu? Păi, tot serios vă spun şi eu că n-am nici un fel de timp de nici un fel de natură! Ce natură?! Stau sub neoanele astea 10 ore pe zi, fără pauză, şi când ies, e deja întuneric. Şi acasă credeţi că am timp să stau? N-am! Fă de mâncare, şterge praful, spală vasele, dă cu aspiratorul, ocupă-te de copii... Natură îmi mai trebuie mie?! Bine, mi-ar trebui, nu zic nu. Că din an în Paşti îşi mai aduce aminte bărbatul meu că n-am mai ieşit din oraşul ăsta de-o veşnicie, şi atunci mergem şi noi la pădure, sau la vreo mânăstire, să mai fie şi un pic de verde şi de linişte în viaţa noastră. Marea n-am mai văzut-o de şase ani, iar la munte n-am mai ajuns din liceu. Nu e timp şi, ca s-o spun pe aia dreaptă, nu-s nici bani pentru aşa ceva. Dar, uite, dacă dă Dumnezeu şi ne liniştim şi noi, poate ne luăm o căsuţă la ţară, cu un petec de curte, oricât de mic. Aş da oricând betoanele astea pe o grădinuţă cu flori! Să le văd pe Daria şi Isabela, fetele mele, la casele lor, şi atunci o să fug de aici mâncând pământul! Să veniţi atunci să mă întrebaţi de natură, că o să am şi timp, şi ce să vă povestesc".
Raluca Zaharia, 29 de ani, sociolog
"Dacă nu ne uităm şi în jur, suntem pierduţi"
"Natura?! E peste tot, ochi să ai să o vezi! Oriunde e un pic de pământ, ea o să-şi facă loc printre betoane. V-aţi uitat vreodată la acoperişurile caselor vechi? E imposibil să nu crească pe ele un lăstar, o floare, o tulpină cu două frunzuliţe, ceva! Mi se pare un miracol! Ne tot plângem că e prea multă poluare, şi aşa şi e, dar dacă o lăsăm un pic în pace, viaţa sigur îşi face iar drum! Ne luăm cu altele, ni se pare că suntem importanţi, trăim pe fugă, suntem tot timpul grăbiţi. Dar eu zic că, dacă nu ne uităm şi în jur, suntem pierduţi. Pierduţi! Eu simt că trebuie să-mi fac timp. În fiecare zi, măcar un pic. Îmi iau bicicleta, mă plimb prin parcuri, mă tot uit, caut şi găsesc. N-aş putea altfel. Când am vacanţă, sunt ori la părinţi, acasă, ori la mare, ori la munte. La părinţi merg tot timpul în livadă, am locurile mele, copăceii mei pe care i-am plantat. Poate o să râdeţi de mine, dar stau de vorbă cu ei, le-am dat şi nume, doar eu i-am sădit... La mare, nu mai zic... Pot să rămân ore întregi cu ochii închişi, doar să ascult valurile şi pescăruşii, să simt vântul şi stropii de apă pe faţă. Mă încarc, simt că trăiesc, simt că totul e viu în jurul meu. Dar cea mai mare forţă mi-o dă muntele! Acolo, sus, chiar simţi toată puterea naturii. Mă umplu de ea şi o iau cu mine. Puterea asta m-a învăţat să fac faţă oraşului. Să fiu mai sigură pe mine, să nu mai fiu tristă fără rost. Aş vrea să fac o vrajă şi să-i învăţ pe toţi oamenii cum să facă asta. Sincer, sincer, sincer, sincer, am fi cu toţii mult mai fericiţi".
Rareş Georgescu, 36 de ani, IT-ist
"Natura mea e o clădire înaltă de sticlă"
(Îşi aranjează ochelarii pe nas, îşi priveşte pantofii. Zâmbeşte ironic. Nu-mi dau seama dacă pantofilor sau mie. Scoate o hârtie din buzunar, o examinează atent, o pune la loc. Răspunde.)
"Ţi-ai şi găsit omul pe care să-l întrebi de natură! Natura mea e o clădire foarte înaltă de sticlă, plină de birouri şi de calculatoare. Aaa, stai, că avem şi nişte flori în ghivece de plastic. Uite, vezi, aia-i natură! Corect, uitasem. Înţelegi, n-am timp. Nu că n-aş vrea, cine nu şi-ar dori o căsuţă pe o plajă din Maldive şi un hamac în care să se legene toată ziua? Nu e vorba că nu vreau, e vorba de timp. Iar timpul înseamnă bani. Banii pe care dacă nu-i produci, nu poţi pleca în concediu să te întâlneşti cu natura. E un fir logic aici, întrerupe-mă dacă greşesc. Bun, deci o dată pe an plec şi eu în concediu, de obicei la mare, de obicei la greci. Casă la ţară ca alţii n-am, sunt născut şi crescut în oraş, în betoane, la blocuri. Ce afinităţi să am cu natura? Nu suntem pe aceeaşi felie. Dar să ştii că grijă am. Sunt un om care reciclează sticlele de plastic, încerc să nu consum curent degeaba, să-mi scot maşina din parcare cât mai puţin, lucruri d-astea, înţelegi? Ăstora care taie pădurile ilegal le-aş dea închisoare pe viaţă. Nu ne putem bate joc de pământul ăsta, cam aşa înţeleg eu lucrurile. Bun, muncesc foarte mult, dar treaba asta îmi place şi îmi aduce şi multe satisfacţii profesionale. Dacă aş pleca periodic undeva, în natură sau nu, mi-aş ieşi din ritm, şi nu-mi doresc asta. Mă mai plimb cu iubita mea prin parcuri, asta se pune? În fine, ideea e ca în bancul ăla cu tipul care se duce la un maestru zen şi îl întreabă de ce n-are succes în viaţă. Şi maestrul îl întreabă dacă a privit apusul soarelui în munţi, dacă a văzut zborul vulturilor pe creste, dacă a contemplat luna, d-stea. Eeh, şi omul nostru răspunde la toate «da», şi apoi maestrul îi spune: «eeh, vezi, iţi pierzi timpul cu nimicuri, în loc să pui osul la treabă». Cam aşa şi eu cu natura, fără supărare".
Viorel Ispas, 61 de ani, instalator
"Dacă aş sta o lună doar la oraş, m-aş îmbolnăvi"
(Un om hâtru, care plesneşte de viaţă. A terminat ce avea de reparat, iar acum stăm de poveşti, pe banca din faţa blocului.)
"Domne, cu mâna pe inimă spun, jur şi la proces, nu se poate fără natură! Ştiu destui care n-au ochi, n-au timp, n-au suflet să înţeleagă, se plâng de bani, şi altceva în afară de serviciu, casă şi cumpărături nu mai ştiu să facă! Eu le plâng de milă, pe cuvânt! Păi, la mine nu există săptămână să nu plec undeva cu soţia şi nepoţeii! Dacă nu sunt la ţară, atunci sunt pe baltă, la peşte. Dacă e frig, cum a fost acu', măcar într-un parc şi tot mergem! Nu se poate altfel! N-aş fi om. Am învăţat-o şi pe soţie, că ea era mai mult cu casa, mai leneşă. Acu', şi ea e ca mine, cum se face vineri, o aud - «Ia zi, Viorele, unde mergem săptămâna asta?». Nepoţii nu mai zic, sunt înnebuniţi să plece, fără tablete şi fără telefoane, că aşa e regula la noi în casă! Păi, ce facem?! Tot cu prostiile astea după noi?! Domne, vă zic, la peşte am eu balta mea, nu spun care, că vin toţi dup-aia. Iau caras, bibani, mai pică şi-un crăpcean, dar nu asta contează cel mai mult. Contează să fiu acolo, pe baltă, să simt eu aerul, apa, pământul, asta e! Momeala mi-o iau exact de la mine de la ţară, din grămada de bălegar, din spatele grajdului. Până şi asta e o bucurie, domne, să ai râmele tale, pe cuvânt! Aşa sunt eu, iubesc natura de mic, o am în sânge. Uite, să dau cu sapa, să punem nişte legume acolo, la ţară, sunt lucruri care lumea zice că-s grele. Nu-s grele, domne, e bucurie! Soţia tot pune flori, avem un rând de roşii, un rând de flori, un rând de ceapă, un rând de flori, vă daţi seama cât e de frumos! E adevărat că oraşul şi betoanele astea îmi dau de lucru, dar vă zic, dacă aş sta o lună doar aici, la oraş, eu m-aş îmbolnăvi, pe cuvântul meu! Ce să mai, mai zic asta şi cu asta am zis totul: de 20 de ani avem o tradiţie, în august mergem pe Valea Cerbului, în Bucegi, cu cortul. Stăm frumos lângă apă, nu vă spun ce bine se doarme lângă izvor, sănătate curată. Facem un grătar, berea mi-o răcesc direct la râu, copiii se joacă... Trebuie doar să ai grijă să nu laşi nimic pe afară, că e belea cu ursul, dar, domne, vă spun, şi ursul ăla tot natură e!".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
