PAVEL BARTOŞ - "Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit bucuria"

"Ne mirăm întruna, de unde atâtea talente?"

- Pavel, ne reîntâlnim la debutul unui nou sezon al emisiunii "Românii au talent", pe care o prezinţi împreună cu Smiley, de nouă ani. Nu te-ai plictisit? Chiar şi marile iubiri dau rateuri după atât timp...

- Doamne, aşa mi-e de drag proiectul ăsta! Ne minunăm întruna de unde atâtea talente! Poporul nostru pare inepuizabil la capitolul ăsta! Ceea ce mie îmi dă o mare speranţă pentru ţară, pentru noi, ca naţie. Creativitatea asta uriaşă trebuie să dea, cândva, în pârg. E incredibil ce oameni fantastici am descoperit de-a lungul acestor ani! Îi admir enorm pe concurenţii care ne-au demonstrat cât de important e să nu renunţi niciodată la visul tău. Când vezi, de pildă, un om trecut de 80 de ani, care vine pe scenă să se arate cu ce are mai bun în el şi care-ţi spune "Domnule, toată viaţa am muncit pen­tru familie, am fost constrâns de nevoi să fac aia sau ailaltă, da' acum vreau să-mi împlinesc şi eu visul, să-mi urmez pasiunea!", nu poţi să nu fii impre­sionat! Pe astfel de oameni eu îi consider adevărate lecţii de viaţă. Şi să ştii că sezonul ăsta o să fie unul cu totul deosebit, deşi pe mine e greu să mă mai im­presioneze ceva şi nici nu sunt genul care să aibă mari aşteptări - indi­ferent despre ce ar fi vor­ba. Sezonul ăsta mi se pare însă apar­te, deoarece concu­ren­ţii au talente ex­traordinar de diverse! Atâta diversitate par­că n-am mai avut ni­ciodată. Nu mai con­tează atât de mult po­veştile oamenilor, ci în prim-plan e talen­tul propriu-zis. Şi sunt persoane care, multe dintre ele, au deja experienţă la ni­vel mondial: au susţi­nut show-uri în China, în Las Vegas, în Australia... Dacă există o expresie care să mă descrie pe mine, în raport cu acest nou sezon, atunci expresia e "am rămas bouche-bée"! (cu gura căscată)

- În general, la emisiunile de genul acesta, după scurtă vreme, concurenţii dispar în neant. Ţi se întâmplă să mai ţii legătura cu unii dintre ei?

- Bineînţeles! Uite, de exemplu, întreţin o relaţie pe reţelele sociale cu Narcis Iustin Ianău, care, pen­tru mine, a fost adevăratul câştigător al primului sezon. A fost clasat al doilea, în urma votu­rilor publicului, dar eu mi-am dorit mult ca el să iasă învingător. Ei bine, azi, Narcis cântă pe cele mai mari scene ale lumii! Şi e parte­nerul oficial de scenă al lui Sarah Brightman! Asta, după ce multă lume râsese de talentul lui, fiindcă Narcis e contratenor. Emisiunea i-a schimbat însă viaţa, în sensul că l-a pus în lumină şi l-a făcut cunoscut şi apreciat. Sigur că, după aceea, Narcis a mai avut încă mult de muncit, ca să ajungă unde e în prezent. Pen­tru că mulţi oameni se aşteaptă ca, în urma acestei emisiuni, viaţa să li se schimbe într-un ase­menea mod, încât să nu mai trebuiască să ridice un deget. Nu e aşa! "Românii au talent" e doar o etapă pe drumul unei cariere împlinite, ea nu poate să facă minuni, dacă ei, concurenţii, nu continuă să mun­cească. Şi eu m-am dus cândva la "Gala Tânărului Ac­tor" şi am câştigat-o, dar după aceea mi-am dat sea­ma că trebuia să muncesc în continuare, ca să con­­firm, mereu şi mereu. Dacă stai, nu ţi se în­tâm­plă nimic!

"Salt în amintiri şi troiene"

- Iar tu nu stai deloc! Succesul emisiunii "Ro­mânii au talent" ţi se datorează, în mare măsură, şi ţie. Cum se împarte gloria ta între farmecul per­sonal şi ştiinţa actoriei?

- Eu am un principiu: cât timp faci ceea ce-ţi place, nu simţi oboseala şi eşti natural. În schimb, dacă te simţi nesigur, atunci vrei să te demons­trezi, iar asta dă fals. Poţi să înşeli vigilenţa publicului poate vreo 5-10 minute, dar după aceea crisparea, ne­firescul devin evidente. Deci este ceva important: dacă eu par efervescent şi optimist, asta se întâmplă pentru că aşa şi sunt în realitate - şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit bucuria! Eu mă bucur din cele mai mărunte motive - aparent "mărunte": că mă trezesc dimineaţa şi văd un răsărit de soare, că pot să-mi beau ca­fea­ua în aer liber... Îmi place enorm să ies dimineaţa, să-mi cumpăr o cafea şi să merg cu ea în mână, pe stradă, chiar şi atunci când e foarte frig. Chiar când a fost zăpadă şi ger, eu tot am ieşit cu cafea­ua pe stradă şi m-am bucurat. Am luat în consi­derare doar partea normală şi frumoasă a lucrurilor. Am zis: "E iarnă! Bine că e zăpadă şi că e ger!". Îmi amintesc, când eram mic şi mă prindeau zăpezile la bunicii mei, în sat, cât de fericit eram! Că zăpada creştea până la 2-3 metri şi satul rămânea izolat. Nimeni nu mai putea să plece, iar pentru noi, copiii, vacanţa se prelungea şi-o ţineam tot într-o joacă. Să ne fi văzut cum săream de pe casă direct în troiene! Şi-apoi, nici de altele nu ne era frică: ca tot ţăranul chibzuit, bunicu' avea întotdeauna lemne tăiate încă din iulie, în beci avea rezerve de făină, de mălai, de slănină... Nimic ieşit din comun, doar că bunicu', şi de altfel şi restul sătenilor, cu toţii aveau grijă să se gospodărească şi nimeni nu se plângea că "ne-a luat iarna prin sur­prin­dere". Eu cred că unul dintre secretele vieţii e să fii mulţumit tu cu tine. Dacă trăieşti într-o con­tinuă nemulţumire, nu mai eşti capabil să apreciezi nici lucrurile bune care ţi se întâmplă.Păcat că noi, românii, în general, ne trăim vieţile într-o perpetuă nemulţumire. Ne dăm seama că am fost fericiţi doar când ne trezim cu o pro­ble­mă de sănătate. Mi-ar plăcea mult ca românii să în­veţe să se bucure şi din lucruri simple, nu doar din mari reuşite. Eu şi familia mea am trecut prin mo­mente grele, mai ales după moartea tatei. Ce ne-a sal­vat a fost faptul c-am fost uniţi: nu mâncam de­cât cartofi, dar eram împreună, unii cu alţii, şi asta ne-a dat puterea să îndurăm. Povestea asta cu uni­tatea... iar e un capitol la care românii sunt mai de­ficitari. Ne-am dezbinat foarte tare ca naţie. Ne gă­sim bucuria mai curând în "să moară capra ve­cinului". Mare păcat! Eu, când văd un om că face ce­va bun, mă bucur şi reuşita lui mă stimulează. Dacă văd, de pildă, un alt actor care face un rol excelent, mă gândesc că trebuie să pot şi eu. A, şi mai am o chestie: nu pot să mă bucur singur. Eu mă bucur împreună cu echipa, cu prietenii, cu fa­milia... Dacă nu-mi împăr­tă­şesc bucuria cu cineva, aia nu mai e bucurie.

- Şi găseşti amatori? Lumea în care trăim sea­mănă tot mai mult cu o barcă gata să se răs­toar­ne.

- Exact! Foarte uşor poţi să-ţi pierzi echili­brul. Eu nu sunt genul de om care să pună mereu răul înainte, dar e clar că trebuie să ţinem aproape unii cu alţii şi că trebuie să învăţăm să ne şi ferim. Mai ales când ai copii, asta e obligatoriu. Că te gândeşti la ei, la ce-ar putea să li se întâmple, nu te mai gân­deşti la tine, vrei doar să-i ştii pe ei trăind ocrotiţi, în pace. Îţi aduci aminte, în urmă cu 15-20 de ani, cum râdeam de domnişoarele alea care participau la "Miss Univers" şi care, întrebate fiind: "Tu ce-ţi do­reşti?", răspun­deau: "Eu îmi doresc pace în lu­me!"? Ei, jur că aşa am ajuns şi eu: îmi doresc pace şi linişte în lume.

- Tu se pare că le-ai găsit măcar în tine, din mo­ment ce zâmbetul nu-ţi piere de pe obraz. Erai la fel de vesel şi-n anii copilăriei, la fel de caris­matic şi de magnetic ca azi?

- Da, dar fără să vreau. Eu, în mod evident, n-am fost niciodată vreun Brad Pitt. (râde) În schimb, întotdeauna am fost un tip simpatic, cu sim­ţul umorului. Din motivul ăsta, la toate vârstele, în ju­rul meu s-au adunat oameni care voiau să se simtă bine. Şi la şcoală eram mereu înconjurat de colegi, iar eu, la rândul meu, mă duceam pe lângă colegii ca­re aveau aceeaşi fire ca mine şi-atunci, din in­terac­­ţiu­nea asta, atmosfera devenea încă şi mai plăcută...

"Eu cu Smiley ne completăm fantastic"

- Un om cu o fire asemănătoare cu a ta este Smiley, cu care faci un "cuplu vestit" la "Românii au talent". Cum vă mai aveţi în 2019?

- Prietenul tre­bu­ie să-ţi fie alături şi la bine, dar şi la rău. Iar eu cu Smi­ley aşa suntem: unul pentru celălalt. Plus că prietenia noastră a căpătat un firesc dincolo de cuvinte: nu trebuie să ne au­zim la telefon din oră-n oră, ca să ne re­confirmăm amici­ţia, iar la emisiune nu trebuie să ne pu­nem de acord ce şi cum să facem, că ne ştim de-acum atât de bine, încât eu zic sau fac ceva şi ştiu că Smiley o să-mi preia replica sau ges­tul şi-o să le du­că mai departe na­tural. Ne comple­tăm fantastic unul pe celălalt! Eu, cu această emisiune, mi-am câştigat un prieten! Că, după pă­rerea mea, nu e­xis­tă prieten mai bun sau prieten mai rău: există prieten sau nu există. Atât...

"Aş fi ipocrit să spun că popularitatea pe care o am nu-mi încălzeşte inima"

- Ţi-a dat multe emisiunea asta, Pavel! Prie­te­nia cu Smiley, experienţă în comuni­carea cu oa­menii şi un plus de notorietate care s-a transferat şi în teatru...

- Un plus care mi-e benefic. Că poate dacă n-aş fi făcut şi televiziune şi aş fi stat numai în teatru, de popularitatea asta aş fi ajuns să mă bucur abia la 50-60 de ani. Şi aş fi ipocrit să spun că popularitatea pe care o am nu-mi încălzeşte inima. Pe de altă par­te, popularitatea de la TV îţi aduce mai mulţi oa­meni la teatru, dar, după aceea, tu trebuie să le şi de­monstrezi acelor oameni că bine au făcut venind, că tu chiar eşti şi un actor de teatru. Eu asta mă străduiesc mereu să dovedesc şi - slavă Domnului! - de ani de zile fac săli pline constant şi am fi­delizat, în teatru, mulţi oameni care au venit iniţial pentru că mă văzuseră la TV. Uite, acum am nouă spectacole, dintre care unele au o longevitate ex­traordinară. De pildă, "Gaiţele", de la Odeon, îl joc de 15 ani! Chiar glumeam c-am intrat în el tânăr burlac şi-o să ies tată-socru. (râde) Tot la Odeon am început repetiţiile pentru "Slugă la doi stăpâni", da' eu, de fapt, sunt slugă la mai multe stăpâne, că stă­pânii au devenit femei: Rodica Mandache, Do­rina Lazăr, Elvira Deatcu... Câteodată e raiul pe pă­mânt, altă dată se dezlănţuie opusul raiului. Da' eu sunt obişnuit: am 4 femei acasă, 9 la tea­tru... (râde)

- Legat de profesie: am aflat că te-a cuprins şi febra filmului.

- Da, la sfârşit de martie îmi termin primul scurt­metraj, "Romanian Tradition", pe care l-am regizat, l-am produs şi căruia i-am scris şi sce­nariul - un scenariu la care mă gândesc de vreo 20 de ani, o poveste de ficţiune, dar cu un sâm­bure de adevăr: o păţanie de la o nuntă de ţară, petrecută prin anii 90 şi ceva. Lucrul la "Ro­manian Tradition" e o experienţă fan­tas­tică, e un alt tip de energie, îmi place la nebu­nie! Din fe­ricire, am pornit la drum cu o echipă alcătuită nu doar din profesionişti, ci şi din oameni cu care mă cunosc de mult şi care sunt şi foarte îngă­duitori şi mi-au înţeles stângăciile de regizor şi de producător. Mai ales că, în loc să încep cu un film în două personaje, eu m-am înhămat din prima la un film pentru care, în­tr-o sin­gură zi, am avut la cadru cam 100 de oa­meni! Să-ţi mai zic că, de pildă, în ziua aia, am aflat că tot eu, în calitate de pro­ducător, trebuia să mă îngrijesc să le dau tuturor să şi mănân­ce?! Mă rog, până la urmă am rezolvat-o, ca să nu mi se e­ner­veze oamenii la ca­dru. (râde) Sper ca rezultatul să fie pe măsura en­tu­zias­mu­lui nos­tru şi, mai ales, al meu. A, şi-am mai în­cer­cat ma­rea cu degetul în­că într-un do­me­niu nou pentru mi­ne: am devenit şi vlogger! Am un canal de YouTube, unde caut să aduc lu­cruri care mă re­rezintă, care au valoare pentru mi­­ne. Evident, nu mă aştept să aibă viralitate de 70 de milioane, dar vreau să fiu prezent şi pe tă­râmul ăsta.

"Principala mea calitate e soţia mea"

- Nu pot să închei interviul fără să te întreb ce mai fac fetele tale de acasă?

- Cel mai important e că toate sunt sănătoase, inclusiv pisica şi căţeluşa. Soţia mea ne-a imu­nizat la timp. (râde) În rest, mergem înainte: a­cum suntem la liceu, la şcoală şi la grădiniţă, deci e de treabă.

- E greu să fii tată de fete, Pavel?

- Măi, e greu să fii tată. Punct. Dar, în orice situaţie, condiţia principală e să-ţi iubeşti copilul. Şi, iarăşi, foarte important este să ai grijă să-ţi educi copilul, în spiritul celor şapte ani de acasă, să-i inocu­lezi bunul simţ, res­pec­tul, cinstea... În ceea ce priveşte faptul că sunt tată de fete... Cred că sunt un alintat al sorţii. Cu atât mai mult cu cât e clar că uneori lu­crurile ajung să mă depă­şeas­­­că şi salvarea îmi vine de la soţia mea, care în­tot­deauna găseşte rezolvarea pentru orice pro­blemă. Cred că re­laţia dintre soţ şi soţie e cru­cia­lă într-o familie: dacă relaţia dintre soţi e bună, e solidă, dacă exis­tă iubire, înţe­le­gere, co­muni­care şi susţi­nere între ei, atunci şi ma­şi­năria familiei mer­­­ge ca un­să. De-asta şi zic: prin­ci­pa­la mea cali­tate e soţia mea!

Foto: PRO TV