Selecţia "Formula AS"

* Ada D'Albon, "Ultima vară în Bre­ta­nia. Istoria unui exil", traducere de Doina Jela Despois, Editura "Curtea Veche" (tel. 021/260.22.87), 476 p.

Spre deosebire de diletanţii care-şi scriu sen­timental-convenţional amintirile, Ada D'Albon are talent de povestitoare, o voce distinctă şi bun simţ artistic. E un om de teatru complex dar şi scriitoare, familiarizată cu transpunerea trăirilor proprii în "viaţa frazei", are acea capacitate de a configura prin limbaj o lume populată. Asta face din cartea ei (care nu întâmplător a fost un bestseller la târgul Gaudeamus de anul trecut) o lectură deloc plic­ti­coasă, în ciuda dimensiunii. Născută în 1944 la Pra­ga, unde tatăl ei era diplomat român, Ada a crescut până la doi ani în Italia, unde familia fugise la sfârşitul războiului. Cum mama, Rodica Mitru, era sora Valeriei, cea de a doua soţie, mult mai tânără, a lui Mihail Sadoveanu, în 1947 s-au întors în ţară pentru a nu-i afecta "dosarul" scriitorului, intrat din primul moment în graţiile regimului stalinist român. Au fost primiţi în casa lui, ce adăpostea un clan nu­meros, căci Sadoveanu avusese din prima căsătorie 11 copii. Tatăl Adei, Ion D'Albon, studiază medi­cina şi se recalifică medic homeopat, fiind în acelaşi timp şi secretar al "scriitorului naţional" devenit demnitar al lui Gheorghiu-Dej, cu toate privilegiile afe­rente. Familia D'Albon a locuit în vilele repar­tizate lui "nenea Mihai", până la moartea acestuia, în 1961, copila crescând, alături de multe rude, în umbra persona­lităţii covâr­şitoa­re a patriarhului. (De­si­gur, nu-i putem cere să fie obiectivă. Pentru ea, Sa­doveanu e cea mai gene­roasă fiinţă şi e revoltată că dizgraţia în care a căzut, din cauza compromi­su­ri­lor, s-a extins şi asupra ope­rei de certă valoare. Me­mo­­rialista crede că exce­len­ţa în cultură n-ar trebui să fie umbrită de păcatele mo­rale ale artistului. Dis­cuţia e mult mai complicată şi nu e loc de ea aici.) For­marea intelectuală a adolescentei a fost marcată de personalităţile ce-l frecventau pe celebrul ei unchi în Bucureşti şi în casa de la Neamţ - scriitori, muzi­cieni, actori, pictori, care au făcut-o să-şi des­copere vocaţia pentru teatru. La facultate l-a cunos­cut pe regizorul Laurenţiu Azimioară, cu care s-a căsătorit, şi ambii au reuşit, în anii 1960-70, să se impună prin creaţii remarcabile. Părea că-i aşteaptă o lungă carieră de succes, deşi aveau de luptat cu cenzura şi comandamentele ideologice tot mai ab­surde. Numai că, în 1977, părinţii D'Albon, sătui de binefacerile comunismului, fug din ţară, stabilin­du-se la Paris. După îndelungi ezitări, Ada, Lau­renţiu Azimioară şi copilul lor, Ionuţ, li se alătură în 1981, şi această cotitură a destinului îi pune la grea în­cer­care. Căci exi­lul nu înseamnă pentru ei doar schim­barea costu­mului social, sărăcie, umi­lin­ţă, adaptare difi­cilă la alte mentalităţi şi mecanisme birocratice. Înseamnă mai ales dorinţa de a-şi urma pasiunea devoratoare pentru teatru, pentru profesia în care se ştiu com­petitivi. Întâi îşi deschid o şcoală de actorie, apoi, cu epuizante eforturi, îşi înfiinţează propriul teatru, în nişte foste băi publice din Estul Parisului, Théatre de l'Orme, cu un repertoriu de bună ca­litate. Tem­peramente complementare - ea, impetu­oa­să, im­pre­sionabilă şi depresivă, el, calm, optimist şi entu­ziast, cei doi soţi de cursă lungă se susţin unul pe altul în proiectele lor şi, cu sacrificii uriaşe, iz­butesc să existe în lumea teatrală pariziană. "Îi aud adesea pe ignoranţi spunând că a fi actor e sinonim cu a minţi. Mi se urcă sângele la cap ime­diat ce aud ase­menea afirmaţii. Nimic nu e mai greu decât să fii just şi autentic pe scenă. Ca să ajungă aici, un ac­tor poate să lucreze luni întregi până să găsească în in­teriorul lui emoţia precisă şi artistică". Nu doar pe scenă, ci şi în cartea ei confesivă, Ada D'Albon a gă­sit-o.