CINOI DIN BOBEŞTI - "Mă întreb cine-o mai cânta muzica asta lăutărească adevărată, după ce noi ne-om uşchi"

"Erau în sală toate năţiile, şi când cântam noi, musca se auzea"

7 decembrie 2018, Paris. La 31 de ani după ce-i adusese pentru prima oară în Franţa pe faimoşii lă­utari din Clejani, etnomuzicologul Speranţa Rădulescu prezintă în acelaşi "Théâtre de L'Alliance français" un alt taraf, for­mat din lăutari cu mare experienţă, ce au prins anii de apogeu ai acestei mu­zici, între 1960-1980. Un nou tri­umf, de această da­tă pentru Taraful Bucu­reştilor. "N-am mai avut aşa apla­uze de când eram io în gloria mea, la trei­zeci şi ceva de ani", povesteşte Ci­noi, care cântă în taraf cu acordeonul şi cu vocea de o ex­presivitate aparte. "Ne-a scos publicu de patru cinci ori după program pe sce­nă, că nu mai pu­team să oprim, aşa aplauda şi stri­ga după noi. Curgea apele pe noi, da de fru­museţe am cân­tat, când vezi că eşti apreciat. La 65 de ani ai mei, ziceai că am 20, ai cu­vântu meu. Erau în sală toate năţiile, franceji, americani, ţigani, şi când cân­tam noi, musca se auzea, dacă trecea o muscă pe acolo, o auzeai. După concert, au venit după noi la ca­bină, nu mai încăpeam acolo, nu mai ştia cum să vorbească, să se pozeze, să ne pupe, să ne ia în braţe pe toţi, pe Ghiţă Coadă, pe Răducanu, pe Ciotoi, pe Gicu Chitaristu. Am simţit cu adevărat iubire".

"Să vezi frumuseţe, horă din o sută de femei"

În fiecare dimineaţă la ora şase, ne­gre­şit, vară, iarnă, bărbatul îşi lua vioa­ra atârnată în cuiul de deasupra patului, o acorda cu atenţie şi începea să cânte, înainte de a pleca la fabrică. Mai sărea nevasta cu gura pe el, să lase copiii să doarmă, ăia mici se trezeau cu ochii cârpiţi de somn şi bom­băneau "A-nnebunit astă, bă, iar cântă cu noap­tea-n cap", dar Costel al Profirii nu-i băga în sea­mă. Era foarte pretenţios, până nu-i ieşea sunetul cum voia el, până nu cânta o sârbă, o horă exact cum auzise el la radio, cântată de Florică Calu, nu se lăsa. Tatăl său fusese viorist, iar din cei şapte copiii ai lui, toţi cei patru băieţi au ajuns lăutari. Cinoi, al şaselea dintre ei, îşi aminteşte cum era să creşti într-un sat în care toată lumea cânta. De găseai o casă în care să nu ştie unul să cân­te era ceva greu de crezut. Bobeşti, co­muna Glina, se află la câţiva kilometri de Bucureşti. "Dragul meu prieten, când ie­şeai din casă, primul lu­cru, auzeai ţam­balul. Dacă ieşeai pe partea ailaltă, prin spate, se auzea un acordeon, mer­geai spre marginea ţigă­niei, auzeai alt gen de muzică, pe unde o luai prin sat, numai peste lăutari dădeai. Nu era pe atunci câr­ciumă în Bobeşti, lă­utarii se strângeau la bodega din Glina, beau o bere, înce­peau să cânte, îi apu­ca dimineaţa acolo, nu era săptămână să nu se întâlnească. Iar de Paşti, de sărbă­tori, sau când le ve­nea lor, se adunau lă­utarii în mijlocu sa­tului şi cântau. Vai de capu' meu, ce frumos era! Se strângeau şi câte două, trei sute, veneau şi alte rase de oameni, da tot lăutari, de prin satele din jur, că aflaseră şi voiau şi ei să audă cum se mai cântă. Era tata, era Gogu, fratele lu mama, Andrei Maslui, unu Dărică, cu ţambalu, Dum­ne­zeu să-i ierte pe toţi morţii ăştia! Să vezi ce dansau femeile, se strângeau câte-o sută şi jucau la ace­laşi pas, o frumuseţe. Nu erau manele, chestii d-as­tea, să se coţă­ias­că, erau alte femei pe vremea aia, fără basma pe cap nu ieşeau din casă. Şi dacă le vedeai, Doam­ne, cum jucau la horă!".
Costel al Profirii cânta cu vioara şi cu vocea, era un nume îndrăgit în toate cartierele Bucu­reş­tiului şi în satele din jur. Câteodată, când termina mai devreme lucrul la fabrica "Timpuri Noi", îşi lua şi băiatul cu el, pe Cinoi şi, cu tramvaiul 19, ajun­geau pe Dudeşti, pe lângă poşta Vitan, la restaurantul "Înfrăţirea", unde se întâlnea cu prie­tenii săi, şi ei lăutari de soi. Acele întâlniri, at­mosfera de prietenie adevărată au însemnat foarte mult în for­marea băiatului de 10 ani, care se învâr­tea printre cei mai buni lăutari din oraş. "Tata spunea: «Hai, bă, să vezi şi tu». Când in­trau, responsabilul de sală îşi freca mâinile de bucurie «Au venit băieţii, avem şi muzică». Erau ca fraţii, stăteau la masă de vorbă, mai o caterincă, unu se lăuda c-a tăiat porcu, altu zicea cum a fost la cutare nuntă, altu ce-a mai făcut copilu, vorbe de-astea frumoase, să tot asculţi. După asta, scotea tata vioara, altu acordeonu, ţambalu şi cântau. Se strângea toată lumea pă ei, oameni care ştiau că vin acolo, care-i cunoştea, toate rasele dă oameni. Da nu d-ăştia, interlopi. Oameni prietenoşi, cu alte meserii, care se întorceau de pe la făbrici, de pe unde munceau. Eu mă uitam şi-mi ziceam: «Doamne, când oi ajunge şi io să cânt, să am prieteni ca tata, să stau aşa de vorbă cu ei, să pot să intru în lumea asta, a muzicii frumoase?»". Nici nu i-ar fi trecut prin minte băiatului că lucrul acesta se va întâmpla atât de curând.

"La cum cântă, ăsta cântă de la cinci ani!"

A început cu vioara, dar a renunţat la scurt timp, după ce l-a văzut cum vine cu banii acasă pe fratele mai mare, care cânta cu acordeonul. Aşa a vrut să devină acordeonist. Mama era şi ea din familie de lăutari, unul dintre fraţi ei cântase până ieşise la pensie în orchestra Operei, iar celălalt era Gogu, profesor de acordeon pentru copiii din sat. Când a pus Gogu mâna pe Cinoi, nu l-a mai lăsat până ce nu a făcut din el un acordeonist de prim rang. "Aoleo, ce om sever era Gogu! Io de la tata bă­taie n-am mâncat, da unchi-miu m-a spart cu bătaia, mă trăgea dă per­­ciuni, îmi dădea palme, mă scula dă la masă că n-am studiat destul, lăsam mâncarea-n farfurie şi cântam. Odată am fost cu băieţii la fotbal, mi-a dat un băiat cu mingea-n deget, mi-a rupt degetu, când m-a văzut Go­gu: «A, ai fost la fotbal, ca să nu stu­diezi, treci şi cântă!». De atunci n-am mai jucat fotbal şi nici alte jocuri de copii. Aveam degetu aşa umflat, mă durea cum îl atingeam şi a trebuit să cânt aşa cu acordeonu. Da ce bine mi-a prins! Chestiile astea nu se uită cât o fi pă­mântu'. Mă lua de la şase dimineaţa şi studiam câte 10-12 ore pe zi. Erau mulţi acor­deonişti buni în sat, erau nişte bătrâni care cântau de te speriau, da Gogu avea ambiţia asta ca eu să fiu cel mai bun. Şi aşa a fost. La 13 ani m-a dus la examen la şcoala de muzică, la Bucureşti. A zis pro­fesoru, după ce m-a ascultat: «Bine, este ad­mis. Ai mai venit aici cu cineva?». «Da, cu tata». «Ia pofteşte-l un pic aici. De când cântă ăsta micu, dom­nule?». »Dă şase luni», zice tata. «Hai, dom­le, că minţi! La cum cântă ăsta cântă de la 5 ani!». S-a speriat profesoru ăla de cum cântam. Datorită bătrânului, lu Gogu Băsaru, Dumnezeu să-l ierte!".
Cinoi spune că 90% din reuşită vine pe baza talentului nativ, te naşti sau nu te naşti cu el. Dacă te obligă cineva s-o faci, dac-o faci doar din frică, mai bine-ţi găseşti altă meserie. Tatăl său avea fler, asculta pe cineva un pic şi ştia dacă are chemare sau nu, aşa că a stat liniştit când Cinoi a lăsat vioara pentru acordeon, şi-a dat seama că puştiul o să facă treabă bună. Pe lângă talent, a fost şi am­biţia de a ajunge cel mai bun. La 13 ani, a cân­tat prima oară la acele întâlniri ale lăutarilor din mij­locul satului. "Vai de capu meu, ce frică mi-a fost, aveam palpitaţii, să nu greşesc, să nu creadă ăştia că nu am măsura". Odată trecut acest test al focu­lui, pentru băiat a urmat calea succesului. Tatăl său i-a spus că deja e cel mai bun din sat cu acorde­onul, dar nu prea o să câştige mulţi bani cu asta, dacă nu se apucă de cântat şi cu gura. Îl văzuse şi el pe fratele mai mare, cum sărea lumea cu banii pe el, imediat ce începea să cânte cu vocea. După un an, de îndată ce lumea a auzit, din sat în co­mună, din comună la oraş, cum cântă Cinoi cu vo­cea şi cu acordeonul, n-a mai avut linişte.

"Dacă veneai în blugi şi râdeai aiurea, zburai acasă"

Deja de la 16 ani, Cinoi nu mai prididea cu comenzile, dormeau oamenii în maşini în faţa curţii, pentru a fi siguri că-l prind să-l angajeze la nunţi, la botezuri. Nu mai ştia de sărbători, de nimic, cânta aproape zilnic, ajungea acasă, dormea jumătate de oră, să trezea şi iarăşi pleca. "Mulţu­mesc lui Dumnezeu că am fost sănătos, altfel mai poţi cânta, mai poţi face ceva? Vai de capu meu câ­te nopţi n-am pierdut la viaţa mea! Când a văzut tata cum vine lumea după mine, s-a mirat şi a în­ceput să plângă «Doamne, ăsta e puterea mea!». Şi aşa a fost. Da i-am făcut şi o grămadă de belele. Ce belele? Cu femeile, că nu mai scăpam de ele. Să vadă ele, care e Cinoiu, care e ăla, care e ăla? Mai ieşeam, stăteam un pic de vorbă... Venea du­pă aia şi acasă după mine, la tata. Una mă aştepta acasă, alta în altă parte... E, tinereţea, amintiri frumoase". Dar cele mai frumoase amintiri, cea mai bună parte a meseriei au venit de la prietenii pe care şi i-a făcut. "Asta mă ţinea treaz, cu atâta oboseală, anturaju, prietenii. Nu mai scăpam de ei, da nici ei de mine, nu ştiam ce să mai facem să nu ne despărţim". Îşi amintea de localul "Înfră­ţirea", de cât de tare îşi dorise să fie şi el, ase­me­nea tatălui, înconjurat de prieteni, iar acum venise vremea să-i aibă alături pe cei mai buni lăutari ai ţării, în perioada de glorie a acestei muzici. Toni Iordache, Grigore Ciuciu, Mihai Nămol, Costel Trompetistu, Gheorghe Lambru, Florică Ro­şio­ru...Toţi mai mari ca el cu 10-15 ani. Asta-i plăcea mult lui Cinoi, să-i asculte, să fure de la ei atât me­serie, cât şi stil. Să ai respect, să nu fumezi înaintea lor, să cânţi melodia ta, originală, să fii serios când cânţi, să te îmbraci frumos. "La costum, că dacă veneai în blugi şi d-astea, dacă râdeai aiurea şi spuneai vorbe d-astea, te miri ce fantezii de prost gust, zburai acasă. Cu oamenii ăştia trebuia să fii serios. Când aveam ceva pe suflet, cu ei vorbeam, lor le ceream un sfat, nu lu tata, ce, mai ajungeam eu pe acasă? Nici n-aveam timp să mă culc. Toni Iordache a botezat un băiat de-al meu, cu numele băiatului lui, Leonard. Am făcut botezu la noi în curte, la Bobeşti, au cântat toţi lăutarii mari, şi mie mi-a plăcut aşa mult cum a cântat Florică Roşioru, că i-am dat lui toţi banii strânşi ca dar. Nevastă-mea, să-i dea Dumnezeu sănătate, zice «Ia-i mă, că tot tu-i faci!». Florică avea o voce, nişte falseturi, extraordinare. Om ca ăsta nu s-a văzut, viaţa lui era să cânte, nu-l interesa altceva. Când mergeam la nuntă, sărea lumea pe el cu banii, şi el se supăra, că de ce-l deranjează, să-l lase să cânte. Noi îi ziceam «Ia, bă, nebunule, banii!», el nu, să-l lase-n pace să cânte, plăcerea lui era să fie ascultat şi aplaudat. De la botez, am plecat cu toţii la nuntă la Piteşti, de acolo la altă nuntă, în două zile am făcut banii la loc. Da uşor n-a fost, că dădeai peste tot felul de oameni, nu doar peste d-ăştia cuminţi. Mai ales la ţară, beau un pahar în plus şi nu mai gândeau ce fac. Se luau la bătaie, îşi dădeau cu scaunele, noi cântam ce cântam şi ne mai ascundeam, te mai fereşti de belele. Da cu noi n-a avut nimeni niciodată nimic, ne ţineau ca-n palmă, ca pe nişte copii d-ăia mici, nu cumva să cadă, să păţească ceva. Tot noi îi împăcam, se băteau ce să băteau apoi ziceau: «Să cânte lăutarii», se luau cu muzica, cu mâncarea şi terminau cearta." Cei ce-i angajau se pricepeau la muzică, aveau preferaţii lor la fiecare instru­ment şi îi luau unul câte unul, nu cu întreaga or­chestră. Timp de repetiţii nu era, începeau să cânte şi se înţelegeau din priviri, "din telepatie. Cântam eu o parte şi Costel Trompetistu o parte şi ne în­tâl­neam deodată, în aceeaşi secundă, o inspiraţie de moment. Asta e tehnica muzicii, ăsta e daru de la Dumnezeu, să improvizezi şi să ieşi la punct şi virgulă. E mai grea lăutăria şi ca jazz-ul, că aici nu citeşti pe note să ştii dinainte ce urmează. E altă mâncare de peşte".

Cei 7 Cinoi

Aşa a fost viaţa sa, mereu pe drumuri, între două cântări. Spune că a cântat la tot felul de lume, de la miniştri la boschetari. Însă oricât de departe a ajuns Ştefan Ionel Ioniţă în Rusia, Italia, Franţa, nu a ştiut ce-i cu numele acesta, Cinoi. Aşa i se spunea de pe la 5 ani, nu ştie de unde vine, dar crede că-i un nume cu noroc, cu lipici la public. "Doar Gicu Chi­taristu îmi mai spu­ne Ion, aşa îmi spu­neau cei mai bătrâni, Lambru, Costel Trom­petistu, că-l auzeau pe tata «M-a mâncat Ion ăsta!». «Lasă, mă, că e şi el tânăr!»". Cinoi e un nume pe care l-au pre­luat pe scenă şi bă­ieţii săi. Tot şapte copii are, ca şi tatăl său, ce cântă la diverse instru­mente şi îşi câştigă ast­fel existenţa. Aşa e nea­mul său, ambiţios, dacă pornesc pe un drum, trebuie să câş­tige. E mândru de bă­ieţii şi de nepoţii care, la câţiva ani, învaţă şi ei să cânte la acordeon. Aşa cum şi el continuă să studieze zilnic. "Păi trece o zi să nu studiez? Că-mi vin tot felu de idei în cap şi trebuie să cânt, să văd dacă ies cum le am io în minte. Apar şi cântece noi, încerc s-o dau şi altfel, la cântece mai vechi. Da parcă tot cum erau ele originale sună mai bine, cât ai încerca ceva nou cu ele. Am câteva cântece de-ale prietenului meu Gheorghe Lambru, aşa mă răcorea la suflet când îl auzeam cum le cânta. «Nici nu ninge, nici nu plouă», «Pe drumu mănăstiresc», «Mor, murgule, de necaz», puţini lăutari mai cântă aşa ceva, doi trei. Melodii pe care le luase şi el de la altu, şi ăla de la altu, au peste o sută de ani". Cinoi spune că şi-ar dori foarte mult ca piesele astea să fie cântate în con­tinuare, chiar şi după ce cei din generaţia sa se vor "uşchi". Pot cânta cei tineri ce fel de muzici vor, dar să ducă şi lăutăria mai departe, pentru că dacă lăutăria dispare, nu vom mai şti în ce ţară suntem. Pe unde merge, lumea ştie că muzica lăutărească vine din România. "Mă întreb câteodată ce-o să rămână după noi, cine o să mai cânte lăutărească adevărată. Eu nu simt că zilele mele de glorie au trecut, gloria am simţit-o tot timpul, cât timp poţi să cânţi şi lumea te respectă. Dar nu pot să nu mă gândesc că parcă ce s-a întâmplat în trecut era cu totul altfel ca acum. Parcă era altă lume, o lume a prieteniei. Păi cum să mă cert eu cu prietenul meu, cu care câştig o pâi­ne, cântând la toate rasele de pe pământu ăsta, la oa­meni cuminţi, da şi la toţi nebunii? O dată nu ne-am certat, n-am avut discuţii de astea. Ne-am avut ca fra­ţii. Ne vedeam şi cân­tam la nunţi, ne întâlneam la bursa lăutarilor, în Ciş­migiu, la «Monte Carlo», la câte un restaurant, beam, vorbeam, stăteam şi trei zile împreună. Pe atunci, toate localurile se închideau la 10 seara, dar ospătarii aveau drag de noi şi ne lăsau să stăm până pe la 12. O dată, ne-am îmbătat la «Bu­le­vard», adică am băut şi noi ceva şi ne-am bine dispus. Am chemat taxiuri şi le-am zis «Haideţi, bă, la mine aca­să».Ne-am oprit la Bo­beşti, mi-a venit dracii la unu noaptea şi l-am trezit pe socru-meu: «Cât ceri, bă, pe porc?». «Trei mii». «Ia şase de aici şi cheamă doi băieţi să-l taie». Ne-am simţit bine, am început să cântăm. Când au auzit ţiganii cine e la ţambal - era Toni -, că a mai venit şi Mie­luţă, Nămol, Lambru, au în­ne­bunit, ziceai că suntem pe stadion. Eu aveam câ­teva sacoşe cu bere puse deoparte, gata, mân­ca­re şi băutură la toată lumea! Ne-a prins dimi­neaţa cântând în curtea lu socră-meu. Plecau oa­menii la serviciu, trecea prin faţa curţii şi nu le venea să creadă, nu mai voiau să plece. Amintiri pe via­ţă, aşa ceva nu se uită".