Spre deosebire de diletanții care-și scriu sentimental-convențional amintirile, Ada D'Albon are talent de povestitoare, o voce distinctă și bun simț artistic. E un om de teatru complex dar și scriitoare, familiarizată cu transpunerea trăirilor proprii în "viața frazei", are acea capacitate de a configura prin limbaj o lume populată. Asta face din cartea ei (care nu întâmplător a fost un bestseller la târgul Gaudeamus de anul trecut) o lectură deloc plicticoasă, în ciuda dimensiunii. Născută în 1944 la Praga, unde tatăl ei era diplomat român, Ada a crescut până la doi ani în Italia, unde familia fugise la sfârșitul războiului. Cum mama, Rodica Mitru, era sora Valeriei, cea de a doua soție, mult mai tânără, a lui Mihail Sadoveanu, în 1947 s-au întors în țară pentru a nu-i afecta "dosarul" scriitorului, intrat din primul moment în grațiile regimului stalinist român. Au fost primiți în casa lui, ce adăpostea un clan numeros, căci Sadoveanu avusese din prima căsătorie 11 copii. Tatăl Adei, Ion D'Albon, studiază medicina și se recalifică medic homeopat, fiind în același timp și secretar al "scriitorului național" devenit demnitar al lui Gheorghiu-Dej, cu toate privilegiile aferente. Familia D'Albon a locuit în vilele repartizate lui "nenea Mihai", până la moartea acestuia, în 1961, copila crescând, alături de multe rude, în umbra personalității covârșitoare a patriarhului. (Desigur, nu-i putem cere să fie obiectivă. Pentru ea, Sadoveanu e cea mai generoasă ființă și e revoltată că dizgrația în care a căzut, din cauza compromisurilor, s-a extins și asupra operei de certă valoare. Memorialista crede că excelența în cultură n-ar trebui să fie umbrită de păcatele morale ale artistului. Discuția e mult mai complicată și nu e loc de ea aici.) Formarea intelectuală a adolescentei a fost marcată de personalitățile ce-l frecventau pe celebrul ei unchi în București și în casa de la Neamț - scriitori, muzicieni, actori, pictori, care au făcut-o să-și descopere vocația pentru teatru. La facultate l-a cunoscut pe regizorul Laurențiu Azimioară, cu care s-a căsătorit, și ambii au reușit, în anii 1960-70, să se impună prin creații remarcabile. Părea că-i așteaptă o lungă carieră de succes, deși aveau de luptat cu cenzura și comandamentele ideologice tot mai absurde. Numai că, în 1977, părinții D'Albon, sătui de binefacerile comunismului, fug din țară, stabilindu-se la Paris. După îndelungi ezitări, Ada, Laurențiu Azimioară și copilul lor, Ionuț, li se alătură în 1981, și această cotitură a destinului îi pune la grea încercare. Căci exilul nu înseamnă pentru ei doar schimbarea costumului social, sărăcie, umilință, adaptare dificilă la alte mentalități și mecanisme birocratice. Înseamnă mai ales dorința de a-și urma pasiunea devoratoare pentru teatru, pentru profesia în care se știu competitivi. Întâi își deschid o școală de actorie, apoi, cu epuizante eforturi, își înființează propriul teatru, în niște foste băi publice din Estul Parisului, Théatre de l'Orme, cu un repertoriu de bună calitate. Temperamente complementare - ea, impetuoasă, impresionabilă și depresivă, el, calm, optimist și entuziast, cei doi soți de cursă lungă se susțin unul pe altul în proiectele lor și, cu sacrificii uriașe, izbutesc să existe în lumea teatrală pariziană. "Îi aud adesea pe ignoranți spunând că a fi actor e sinonim cu a minți. Mi se urcă sângele la cap imediat ce aud asemenea afirmații. Nimic nu e mai greu decât să fii just și autentic pe scenă. Ca să ajungă aici, un actor poate să lucreze luni întregi până să găsească în interiorul lui emoția precisă și artistică". Nu doar pe scenă, ci și în cartea ei confesivă, Ada D'Albon a găsit-o.