MARINA FLOREA - "Ar fi stupid să mă tem de trecerea timpului. Ăsta e cursul firesc al vieţii"

"Profesia mea este viaţa mea"

- Suntem în plină iarnă, în ianuarie, şi pri­ma întrebare e legată obligatoriu de anul care a început. Eşti optimistă? Cu ce sentimente îl aştepţi?

- În primul rând, cu bucurie, pentru că m-am născut în luna ia­nuarie şi, spre deo­se­bire de mulţi alţi oa­meni, pe mine fie­care nouă celebrare a zilei de naştere mă bucură enorm: e sem­nul unui alt an pe care îl încep prin bu­nătatea lui Dum­ne­zeu. Plus că, de ziua mea, e parcă şi mai cald împrejur: fieca­re urare pe care o primesc de la mem­brii familiei, de la prietenii mei buni, de la cunoştinţe sau ad­mi­ratori, aprinde câ­te un licăr cald, de lumină. Şi, nu în ultimul rând, iubesc luna ianuarie, fiindcă mă simt îngemănată cu ea: cred că, aşa cum locul în care ne naştem ne mar­chează pentru tot­dea­­una cu energia lui, aşa şi luna în care ne naştem ne îmbrăţişează pe viaţă cu energia ei. Apoi, am păşit în noul an şi cu sentimentul satisfacţiei, pentru că 2018 a fost plin de împliniri: am cântat mult, am avut concerte prin toată ţara, inclusiv împreună cu dragii mei colegi Stela Enache şi Paul Surugiu Fuego, alături de care am alcătuit formula "Gramofonul cu amintiri", am cântat şi în emisiuni de televiziune, mi-am lansat şi un album... În esenţă, mi-am făcut meseria şi am bucurat oamenii, ceea ce, mai ales în vremurile astea, cred că nu e puţin lucru. De-a lungul anilor am ajuns să iubesc atât de intens cântatul şi muzica, încât, practic, drumul meu în viaţă s-a confundat cu ele. Profesia mea este viaţa mea. De-asta, pen­tru mine, şi azi, după mulţi ani de carieră, fiecare ieşire pe scenă e plină de emoţii şi de bucurie.

- Cum "ademeneşti" starea asta de bine, care te însoţeşte de la debutul în mu­zică? De unde îţi tragi motivaţia şi en­tu­ziasmul?

- Cred că e o combinaţie de muncă, de se­riozitate şi de şansă. Norocul omului nu poate fi scos din ecuaţie, iar munca şi seriozitatea con­tează enorm. Eu nu m-am lăsat contaminată de moda asta a cântărilor "la plezneală", de moda lui "las' că merge oricum", ci continui să studiez, să-mi an­trenez vocea, să so­licit probe de sunet şi repetiţii înainte de spectacole... Uite, şi din acest punct de vedere, proiectul "Gramofonul cu amin­tiri", al lui Pa­ul Surugiu, e exem­plar. E vorba de un spectacol gândit ca un omagiu adus muzicii uşoare ro­mâneşti şi unor com­pozitori şi tex­tieri de elită. Cu acest spectacol am călătorit în lungul şi-n latul ţării - o întreprindere deloc uşoară, pentru că proiectul a implicat, pe lângă prezenţa noastră, a celor trei interpreţi - Stela, Paul şi cu mine -, şi o orchestră, o sce­no­grafie amplă şi deosebită, cu deco­ruri minunate, cu costume dichisite... Sincer, îl admir şi îl aplaud pe Paul pen­tru această izbândă, recompensată peste tot cu săli arhipline. Ba, ni s-a întâmplat de multe ori să fim reinvitaţi prin locuri pe unde cântasem, pentru că spectacolul avusese loc cu casa închisă şi cei care nu reuşiseră să îl vadă erau mulţi. Dar succesul a fost muncit! Pentru fiecare repre­zen­taţie în parte, pe lângă aranjamentul decorurilor, pe lângă amplasarea luminilor, peste tot am făcut probe de sunet şi repetiţii, niciodată nu ne-am prezentat la sală cu 10 minute înainte de a intra pe scenă, de fiecare dată, noi eram acolo cu cel puţin o jumătate de zi mai devreme.

"Stele perechi"

- Cum ai "radiografia" publicul cu care te-ai întâlnit anul trecut?

- Dincolo de ceea ce am văzut şi am simţit de pe scenă, după fiecare spectacol am stat cu spectatorii şi ca să discutăm, să facem poze, să dăm autografe... Am putut, aşadar, să-mi fac o idee destul de limpede despre cine erau acei oameni: erau persoane dornice de evenimente artistice de calitate, persoane care tânjeau după emoţia unor cântece melodioase şi a unor versuri meşteşugite. Şi erau persoane de toate vârstele, inclusiv foarte mulţi tineri, care ne cunoşteau melodiile şi le cântau împreună cu noi.

- O altă biruinţă a ta este albumul "Stele perechi", pe care l-ai lansat anul trecut, dublat şi de o întâlnire cu publicul.

- Da, am considerat că albumul ăsta merita aşa, un mic punct de exclamaţie. Ţin mult la el, fiindcă reuneşte piese care pentru mine au o semnificaţie aparte, piese mai vechi, începând cu "Marea mea iubire, marea", cu care am debutat la Festivalul Mamaia, în 1983, unde am obţinut Trofeul, marele premiu (ehehei!), trecând prin "Stele perechi", melodia pe care mi-a com­pus-o, în 1987, Ionel Tudor şi care de-a lungul a peste 30 de ani, a rămas un succes constant, de­venind cea mai solicitată melodie din repertoriul meu, şi terminând cu piese noi, care n-au mai fost incluse pe niciun album şi la care am lucrat împreună cu muzicieni tineri şi extrem de talentaţi. În contextul ăsta, vreau să-l pomenesc pe Mihai Alexandru, care, dincolo de a fi un muzician special, e şi un om special, un prieten adevărat. Şi pentru că mi-am dorit un album reuşit şi din punct de vedere al calităţii sunetului, am avut grijă ca toate piesele vechi să le remas­terizez, astfel încât ele să sune clar şi actual. În concluzie, sunt mulţumită de rezultatul final, aşa cum sunt mulţumită şi de colaborarea cu casa de discuri Eurostar, care a scos albumul şi care se ocupă şi de distribuţia lui. Am or­ga­nizat lansarea la magazinul Muzica, din Bucu­reşti, la sfârşit de noiembrie, cu neîntrecutul Octavian Ursulescu, ca maestru de ceremonie (un mai mare meşter al vorbelor, în acest do­me­niu, nu cred să existe!), şi, cu toate că afară era un ger crunt, am avut bucuria să văd că spaţiul acela generos s-a umplut până la refuz, atât cu fani, cât şi cu colegi de-ai mei, interpreţi, şi cu redactori muzicali eminenţi din Radiodifuziunea Română, a căror prezenţă m-a onorat.

- În urmă cu 10 ani, la precedentul nostru interviu, te-am admirat pentru energia ta con­tagioasă, pe care o emani în continuare. Cu ce flacără o întreţii?

- În primul şi-n primul rând, energia şi op­timismul îmi vin din încrederea în Dumnezeu, în inteligenţa şi-n bunătatea Lui fără margini. Eu, în fiecare dimineaţă, mă trezesc şi-i mulţumesc lui Dumnezeu, pur şi simplu pentru că exist şi pentru că mi-a mai dăruit încă o dimineaţă. Şi dacă îmi preţuiesc viaţa ca pe un dar divin, cum aş putea să-mi trec zilele fiind posacă, nemul­ţumită, întunecată? Eu consider că trebuie să fiu veselă, întru lauda şi mulţumirea lui Dumnezeu. Apoi, veselia mea, felul meu de-a fi energic şi op­timist, mi-am dat seama că le face bine şi oa­menilor cu care iau contact, atât pe scenă, dar mai ales în existenţa cotidiană. Or, dacă pot să contribui cu o fărâmă de senin în lumea asta, sunt fericită. Unde mai pui că psihicul (după tot ceea ce am citit), este cel care "domină" trupul, care ne "dictează" şi starea de sănătate. Dacă eşti mar­cat de frustrări, de temeri, de răutăţi, de ne­mul­ţumiri, şi bolile au cale liberă. Din acest punct de vedere, cred că veselia şi optimismul sunt adevărate terapii. În al doilea rând, starea asta de spi­rit îmi vine şi din realism: viaţa nu poate fi mereu lină, obstacolele mai mici sau mai mari sunt inerente. Cheia este să iei lucrurile aşa cum vin şi, când te poticneşti, să lupţi cu în­credere şi cu speranţă. Chiar şi om bun fiind, nu în­tot­deauna calea care ţi se aşterne în faţă e doar cu soare şi cu cer senin.Şi omul bun are parte de răutăţi, de injustiţie, de necazuri, dar eu cred că ele ne sunt date ca lecţii de viaţă, ca tes­te: omul bun şi în­ţelept nu trebuie să răspundă la răutăţi cu răutate, ci trebuie să dea do­va­dă de înţe­le­gere şi de to­leranţă. Apoi foar­te impor­tantă pen­tru starea mea in­te­rioară e na­tura. Dum­­nezeu m-a ajutat şi, în urmă cu mulţi ani, am izbutit să-mi fac o căsuţă la munte, un­de mă mut de când dă colţul ier­bii şi pâ­nă toamna, târziu. Nici nu ştii cât de mult înseamnă pen­tru mine acele luni pe care le petrec aco­lo! Cât de mult în­seamnă să mă tre­zesc dimineaţa în ciripit de păsări, şi nu în hu­ruit de tramvaie sau în claxoane de ma­şini, cât de mult în­seamnă florile cu ca­re mi-am umplut gră­­dina şi pe care le îngrijesc ca pe nişte copii, cât de mult în­seamnă arborii din pădurea aflată în apropierea casei, ca­re-mi limpezesc aerul, care-mi bucură ochii cu verdele lor proaspăt şi viu... Şi ca să revin la făgaşul răspunsului, nu în ultimul rând, optimismul şi veselia îmi sunt alimentate şi de iubirea cu care sunt încon­jurată de familia mea, de ma­ma, de fratele şi de cumnata mea, dar şi de cei doi nepoţi şi de prietenii mei. N-am mulţi prieteni, probabil că-mi ajung degetele de la o mână ca să-i număr, dar ei reprezintă pentru mine un reazem psiho­logic şi emoţional nepreţuit. Unul dintre aceşti pri­eteni este Aurora Andronache, un muzician desăvârşit, una dintre vocile de aur ale Corului Ma­­drigal, unul dintre realizatorii cei mai impor­tanţi de emisiuni din Televiziunea Română şi un om cu-adevărat înţelept şi generos. Pe Aurora am cunoscut-o curând după debutul meu în mu­zi­că, când am avut şansa să lucrez în TVR sub ba­­ghe­ta ei, cu-ade­vă­rat ma­gică. Apoi, în­­ce­tul cu încetul, rela­ţia noastră pro­fe­sio­nală a evoluat în­spre una de prie­tenie, o prietenie pe care o consider u­nul dintre marile da­ruri pe care le-am primit de la Dum­nezeu.

Onestitate şi suflet deschis

- Contând pe echilibrul şi opti­mis­mul tău, îţi pun o întrebare mai grea: te sperie tre­cerea timpului?

- Ar fi stupid să mă tem de tre­cerea timpului: ăsta e cursul natural al vie­ţii. Aşa cum stu­pid ar fi să mă su­păr când constat că mi-a mai apărut un rid. De ce să mă su­păr? Ridurile astea sunt sem­nul că am ştiut să şi râd, să şi plâng, să mă şi bucur... Sunt semnul că-mi trăiesc viaţa cu su­fletul deschis şi cu ones­ti­tate, atât faţă de ceilalţi, cât şi faţă de mine în­sămi. Plus că niciodată n-am fost o femeie va­nitoasă şi n-am mizat pe as­pectul fizic. Mi-a plăcut tot­dea­una şi îmi place şi-acum să fiu îngrijită, co­che­tă, dar ceea ce contează în pri­mul rând nu e fizicul, ci spi­ri­tul. Binele tău cu tine. Iar el tre­­­­buie hrănit cu lumină: cu cre­­dinţă, cu bu­­nă­­tate, cu blândeţe şi în­ţele­ge­re... Când spiritul ţi-e lu­mi­nos, şi chi­pul ra­diază, indiferent de vârstă şi de nu­mărul ridurilor.