Iarnă de porţelan - DANIELA FĂINIŞ: "Vremurile se schimbă cu o viteză uluitoare. E tot mai greu să visezi"

Vis de iarnă

Dacă veţi intra zilele acestea la Galeria de artă Senso, de pe bulevardul Unirii nr. 15, din Bucu­reşti, veţi păşi, brusc, într-o lume de basm. Un basm de iarnă, în care întrupări fă­cute din zăpadă de porţelan te aş­teap­tă stra­nii şi cuminţi, să-ţi spună po­veş­tile lor.
Expoziţia de la Galeria Senso este un eve­ni­ment artistic major, ca fiecare apariţie a ceramistei Daniela Făiniş în faţa publicului. Căci de ani buni, ea s-a aşezat cu tărie, ca o re­gină a porţelanului, între marii cera­mişti ai lumii de azi. Are lucrări ex­puse în muzee şi în galerii im­por­tante din România, Ger­mania, SUA sau Belgia şi lucrări premiate în Ja­ponia, acolo unde arta porţelanului e la fel de veche şi de onorată ca tra­diţia samurailor.
Merg uimit prin sala mare de expoziţie, cu aceeaşi veche în­cântare, ce mă prinde în faţa ope­relor Danielei Făiniş. Lumi­na curată, răsărită din porţe­lanurile ce lucesc misterioase, ca nişte lampioane în ceaţă, mă urmăreşte peste tot. Duhuri de lumină lăptoasă îmi ies în faţă la tot pasul, făurite cu o stranie naturaleţe, de parcă s-ar fi întrupat în porţelan de când lu­mea şi au aşteptat doar să fie des­coperite de privitori. Visul de iar­nă de la Galeria Senso e ac­cen­tuat şi de borangicul pe care Da­niela Făiniş l-a întins aproape pes­te tot, cu largheţe, ca o nea neatinsă, în jurul făpturilor de por­ţelan. Expoziţia te încântă şi prin ulu­itoarea forţă de invenţie a Da­nie­lei Făiniş care, cu o mare ştiinţă a porţelanului, îi forţează la ma­xim limitele, fă­cându-te să pă­şeşti printre plăsmuirile ei ca printr-o insulă a comorilor. Ici zăreşti o plantă contor­sionată în por­ţelan, lucind sidefie alături de alte misterioase întrupări vege­ta­le. Lângă ele, o uriaşă Floare a vie­ţii pulsează, şi ea, lumini, deasupra acestei ierni imperiale şi albe.

Cocoşul pe grămada de galbeni

- Mă plimb de o oră prin visul tău de iarnă din porţelan. Materialul din care împăraţii Chinei îşi făceau ceştile pentru ceai a devenit, în mâinile tale, materie pri­mă pentru artă. Cum a început fascinaţia porţelanului?

- Am ales porţelanul printr-o conjunctură. În facultate am avut privilegiul să fac practică la o fabrică de porţelan la Alba Iulia şi m-am molipsit pe viaţă! Când am terminat institutul, puteam să-mi aleg să fiu profesor undeva, la o şcoală, sau să lucrez într-o fabrică. Şi am ales fa­bri­ca. În fabrică ai tot ce îţi trebuie. Ca în povestea cu co­coşul pe grămada de gal­beni. O fabrică de porţelan e raiul pe pământ pentru un ceramist. Ai acces la teh­nologie, la materiale, la ar­deri... Un mare noroc! Cu acel "morman de galbeni" al fabricii poţi să treci din­colo de realitate, să visezi, să creezi. Există o poartă a mi­racolelor, dar nu toţi răz­bat prin ea.

- Tu ai reuşit s-o des­chizi...

- Da, dar am muncit ne­buneşte. Îmi place să mun­cesc. Asta îmi este structura. Dragul de muncă l-am moştenit din familie. Bunica era aşa. Şi ma­ma. Li se spunea în sat că sunt "rele de muncă". Tot timpul trebuiau să facă ceva. Aşa sunt şi eu. La mine, pauza de odihnă e foarte scurtă. O zi îmi ajunge, chiar dacă până la ea am muncit ani şi ani. Şi în fa­brică, când m-am trezit cu atâta abundenţă de por­ţelan, am trăit ca o ha­lucinată în cău­tă­rile mele. Neavând sta­re, treceam cu uşu­rinţă dincolo de poarta miracolelor. Se întâmplă adesea să treci dincolo de re­al, atunci când mun­ceşti nebuneşte şi nu renunţi până când nu-ţi atingi liniştea. Toată ne­bunia asta cu lucrul e greu de explicat şi de înţeles. Este o patimă, o obsesie care se încătuşează în ea. Cele mai rele perioade sunt cele în care dormi puţin, când nu mai eşti atent la corpul tău şi mergi înainte, în căutările tale artistice, indiferent ce-i în jur. Nu mai poţi controla nimic. Te mână o energie ciudată. Altfel, cum să-ţi explici atâtea nopţi ne­dor­mite şi zile de post total?

- Până la urmă ai fost răsplătită?

- Da, am fost. Când am început să-mi ridic lu­mea de porţelan. Căutările mele rodeau.

- În ultima vre­me ai ales porţe­lanul alb, cu dis­tincţia lui regală. De ce?

- Foarte multe tehnici îţi permite acest material alb, e greu să-l înlocu­ieşti. Mai ales că eu fac şi gra­vură şi incizie şi desen pe porţelan. Şi-apoi, por­ţelanul alb îmi e aproape de su­flet, i-am desci­frat multe taine. Am reuşit să-i stă­pâ­nesc trans­pa­renţa şi sunetul.

Porţelanul din grădina japoneză

- Cum se naşte porţelanul tău, de unde vine albul lui regal?

- Culoarea asta a porţelanului, faptul că ajunge aşa, înseamnă tehnologie şi inginerie. Facerea lui e o ştiinţă foarte exactă. Într-o fabrică de porţelan, fără staţia pilot, care are şi un chimist, un inginer ca­lificat, nu poate să existe tehnologia asta. Porţe­lanul e în topul materialelor ceramice, pentru că în amestecul lui, ca să ajungi la puritatea albului său, intră mineralele cele mai elaborate şi studiate. Între ele, caolinul, feld­spatul şi cuarţul. Nu-l gă­seşti ca atare, în ca­rieră. Şi există multe tonuri de alb de porţelan. Şi multe poveşti. Când am fost în Japonia, am vizitat fa­bri­ca de porţelan a d-lui Ogi­so, şi el mi-a spus: "Ui­te, la fratele meu, în grădină, noi păs­trăm o pastă de porţelan foarte veche, îngropată în pă­mânt de bunicul nostru". Mi-a dat şi mie o lingură din pasta aceea şi am fă­cut nişte floricele. Era un porţelan foarte frumos, era untos şi sticlos. Dar mie mi-a plă­cut mai mult porţe­lanul cel nou, de 400 de dolari, din care mi-au şi dat voie să lucrez. Era făcut de chimiştii fabricii, cu tot felul de minerale în el. Părea ca o piatră preţioasă. Am făcut şi din el câteva flori şi mi s-au părut bijuterii. Acolo unde materialul era mai gros, rămânea opac, iar în locurile lui subţiri, era trans­parent. Şi avea şi un sunet extraordinar, de clo­poţel! După ce m-am întors acasă, în România, am avut chef să-mi fac o ceaşcă de ceremonie a cea­iului. M-am dus în fabrica de ceramică din Cluj şi am rugat un inginer să-mi facă un material ase­mănător celui din Japonia.

- De unde îţi procuri porţelanul?

- Dacă aş fi în Franţa, aş alege porţelanul de Limoges. Ar fi fru­mos, dar eu am lucrat cu ce am nimerit. "Li­mogesul" eu mi-l iau de la o firmă din Sighişoara, care îl ia de la o fabrică din Ungaria, care îl ia, probabil, din Franţa. Pastă sau pulbere. Eu le spun doar ce vreau: porţelan moale sau porţelan tare, că dacă dai în el cu un metal, sar scântei, aşa e de dur. Reţetele sunt secrete. Fiecare fabrică are reţeta ei proprie. La Cluj, staţia pilot arăta ca un laborator NASA. Oricum, azi, în Româ­nia, avem un deficit mare de tot. Nu găseşti porţelan pe toate drumu­rile, pentru că nimeni nu mai e interesat de el. Dacă la sculptură mai găseşti o piatră, un lemn, în ce­ramică depinzi de cuptor. Să nu mai zic că fa­bricile de porţelan s-au desfiinţat sau sunt privatizate şi nu mai primesc artiştii să lu­creze în ele. Şi au mai apărut şi impri­man­tele 3D în porţelan, care încearcă să în­locuiască artistul. Vremurile se schim­bă cu o viteză uluitoare. E tot mai greu să visezi.

Un ţurţure uriaş

- Lucrările tale din porţelan sea­mănă cu gheaţa şi cu zăpada. Iarna e anotimpul tău preferat?

- Albul porţelanului meu înseamnă puritate. Asemeni primului fulg de nea. Ase­­meni întinderilor de omăt din anii co­pi­lăriei. Iarnă cu soare. Dar să-ţi spun ce s-a în­tâmplat ieri, la şedinţa de lucru, cu gra­fi­cianul care alcătuieşte catalogul expoziţiei. Am vrut să fac şi eu câteva foto­grafii pen­tru mine, în curtea atelie­rului. Era o zi cu soa­re şi cu zăpadă. S-a întâmplat ceva fabu­los. Soarele a făcut por­ţelanul să scân­teieze, l-a trans­format într-o bu­cată de gheaţă, un ţurţure uriaş. Cerul şi strălucirea zăpezii trec pe porţelan, odată cu razele soarelui. Şi tot albul porţelanului capătă irizări de azur. E ireal! Dar fiindcă m-ai întrebat care e anotimpul meu pre­ferat, o să-ţi po­vestesc o întâmplare stranie.Fă­ceam, nu de mult, nişte lucrări mari, în fabrica de la Cluj, şi eram singură. Îmi turnasem o placă groa­să de porţelan şi m-am apucat să lucrez pe ea. Stând pe jos, pictam cu parafină. Efortul e foarte mare, ca să poţi acoperi toată suprafaţa desenului. Şi-mi aduc aminte cum pe suprafaţa asta foarte mare, am dat, la un mo­ment dat, de un bob. Nu mi-am dat seama dacă e bob de stru­gure, de afine ori de la alt fruct. Câteva se­cunde bune, m-am oprit din lucru şi nu-mi venea să cred că nu-mi aduc aminte ce anotimp e afară şi ce fruct e acela. Mă uitam pe geam, era seară şi întuneric. Nu-mi dă­­deam sea­ma da­că copacii au sau nu frun­­ze. În­lo­cui­sem anotimpul de-afa­ră cu ano­tim­pul meu. Dar să-ţi răs­pund la în­trebare: să ştii că îmi place şi iarna. Aşa cum sunt, cu articulaţiile făcute praf şi tru­pul ăsta măcinat şi zdrun­ci­nat de atâta efort fizic, îmi face plă­cere să ies în frig şi să dau zăpada. Şi-mi face mare plăcere să ies în gră­dină, mai ales când a nins, ca acuma, proaspăt. Îmi place li­niştea ză­pezii, albul imaculat, în care să stau, pur şi simplu, şi să nu vor­besc, să nu cli­pesc, cu ochii ţintiţi pe zăpadă.

- Eşti îndrăgostită fără leac de por­ţelan şi de alb, Daniela...

- Să ştii că atunci când munca mi-a fost re­compensată cu premii, eu n-am avut bucurii mari. Doar linişte şi pa­ce, de parcă aş fi dormit foarte bine. La mine, bucuria lucrului pe care îl fac e legată de cei pe ca­re îi iubesc. Lor le de­dic în minte izbânda. Mă gândesc la pă­rinţii mei, că zbor singură şi le a­duc bucu­rii. Am rădă­cinile astea puternice din familie. De acolo îmi vine energia, din nea­mul ăsta de ţărani din Delta Motrului. Toţi cu cre­din­ţă în Dumnezeu şi cu ri­tua­luri. Pentru ei, sărbă­torile de Crăciun, de Paşti, posturile, erau res­pectate cu sfinţenie. Bunica avea o lingură de lemn pentru miercurea şi vinerea, când se gă­tea numai cu ulei. Toate rânduielile erau clare. Le-am moş­tenit şi eu şi nu am bucurie mai mare decât să le întorc darurile înapoi.

Fereastra cu îngeri

Dacă îngădui, ţi-aş mai spune o poveste ciu­dată, care n-are legătură cu porţelanul, ci cu lumea cu mult mai veche, de dinaintea lui. Îmi aduc aminte de plecarea fra­telui ma­mei mele la ce­ruri. Este o poveste ma­gi­că, poate, pe care nu pot s-o uit. Era de Sfin­ţii Cons­tantin şi Elena. Pe tatăl meu îl chema Cons­tantin, şi pe fratele ma­mei la fel. Le promisesem că merg acasă, la ţară. La zilele festive încerc să fiu alături de familie. Mama îmi spusese demult: "Vezi că unchiul tău e bolnav. Vrea să te vadă înainte de a muri. Nu cumva să nu vii". Dar în vria problemelor de la oraş, am tot amânat, aşa că am plecat doar atunci, de Sfinţii Constantin şi Elena. Am ajuns târziu, şi mama, cum m-a văzut, mi-a spus că trebuie să trec pe la unchiul meu, care vrea nea­părat să mă vadă. I-am spus mamei că mi-e rău de la drum şi că nu pot în clipa aceea. Să-i spună că trec dimineaţă. "Tot ne spune că pleacă şi vrea să te vadă înainte de a muri". "Plecarea" asta o şti­m toţi, dar ni­ciodată când cineva îţi spune că se pre­găteşte să plece la ceruri, nu îl iei în seamă. Ni­meni nu-şi fixează singur data plecării. Şi a doua zi dimineaţa ne-am pus la masă, când telefonul a în­ceput să sune insistent. N-am răspuns, dar m-am ridicat de la masă, aşa, de la sine, cu graba că trebuie să plec să-l văd. Şi m-am pus în maşină, ca să urc în deal, la unchiul. Îi luasem nişte prăjituri, de Cons­tantin şi Ele­na, chiar dacă mama pregătea tot. Când am ajuns sus, în deal, unchiul mă aştepta în tinda casei. Îl scoseseră oamenii care aveau grijă de el pe un scaun. Şi zicea: "În sfârşit, ai venit! În sfârşit, că nu mai puteam să stau după ti­ne". L-am pupat şi i-am zis că i-am adus niş­te prăjituri. El spunea: "Lasă asta!" Dar eu insistam: "Hai, mănâncă cu noi!" Şi i-am dat eu, cu linguriţa, forţat. A mâncat pu­ţin, după care mi-a zis să stau în faţa lui şi mi-a spus: "Dă-te puţin mai încolo, că tre­buie să te potriveşti cu fereastra asta prin care văd. Mişcă-te un pic să te pot vedea". Şi tot mă po­ziţiona în faţa lui, ca să găsească "fereastra" aia şi să mă zărească. "Acuma te văd" - mi-a zis. "Ce bine îmi pare! Nu vro­iam să trec din­colo, fără să te mai văd". Ne-am îmbrăţişat, el a spus că pleacă şi că-i pare foarte bine că s-a deschis fereastra aia din faţa lui. M-am emoţionat foarte tare. Des­pre ce fereastră vorbea? L-am îm­brăţişat şi-am ple­cat. Am ajuns acasă la mama, am mai stat foar­­te puţin de vorbă cu ea, şi-am plecat către Bucu­­reşti. În drum spre casă, am fost foarte neliniştită şi tot timpul îmi venea să plâng. Mă tot gândeam ce-a vrut unchiul să spună cu fereastra aia a lui. "Dă-te puţin mai încolo, mai la dreap­ta, să te văd".Oare aşa plecăm din viaţă, închi­zând după noi o fe­reas­tră? Ne des­parte doar o bucată de sticlă de lu­mea de dincolo? Un perete de por­ţe­lan? Mama ne tot suna pe drum: "Un­de sunteţi? Când ajungeţi, să mă su­naţi". Am sunat-o. Mi-a zis că un­chiul plecase la ceruri, dar nu ori­cum. Se ce­ru­se în casă, s-a întins pe pat şi i-a zis: "Gata. Bine că a rămas fe­reastra deschisă să-mi văd ne­poata. Mor liniştit." A murit, dar fe­reastra aia e tot acolo. Acum e plină de în­geri din porţelan. Du­pă întâm­plarea pe care ţi-am po­ves­tit-o, am în­ceput să fac ferestre cu în­geri, stră­lu­cind de lu­mina porţelanului alb. O ne­tezire de drum? Cine ştie!