MARINA FLOREA - "Ar fi stupid să mă tem de trecerea timpului. Ăsta e cursul firesc al vieții"

Ines Hristea
"Profesia mea este viața mea"

- Suntem în plină iarnă, în ianuarie, și pri­ma întrebare e legată obligatoriu de anul care a început. Ești optimistă? Cu ce sentimente îl aștepți?

- În primul rând, cu bucurie, pentru că m-am născut în luna ia­nuarie și, spre deo­se­bire de mulți alți oa­meni, pe mine fie­care nouă celebrare a zilei de naștere mă bucură enorm: e sem­nul unui alt an pe care îl încep prin bu­nătatea lui Dum­ne­zeu. Plus că, de ziua mea, e parcă și mai cald împrejur: fieca­re urare pe care o primesc de la mem­brii familiei, de la prietenii mei buni, de la cunoștințe sau ad­mi­ratori, aprinde câ­te un licăr cald, de lumină. Și, nu în ultimul rând, iubesc luna ianuarie, fiindcă mă simt îngemănată cu ea: cred că, așa cum locul în care ne naștem ne mar­chează pentru tot­dea­­una cu energia lui, așa și luna în care ne naștem ne îmbrățișează pe viață cu energia ei. Apoi, am pășit în noul an și cu sentimentul satisfacției, pentru că 2018 a fost plin de împliniri: am cântat mult, am avut concerte prin toată țara, inclusiv împreună cu dragii mei colegi Stela Enache și Paul Surugiu Fuego, alături de care am alcătuit formula "Gramofonul cu amintiri", am cântat și în emisiuni de televiziune, mi-am lansat și un album... În esență, mi-am făcut meseria și am bucurat oamenii, ceea ce, mai ales în vremurile astea, cred că nu e puțin lucru. De-a lungul anilor am ajuns să iubesc atât de intens cântatul și muzica, încât, practic, drumul meu în viață s-a confundat cu ele. Profesia mea este viața mea. De-asta, pen­tru mine, și azi, după mulți ani de carieră, fiecare ieșire pe scenă e plină de emoții și de bucurie.

- Cum "ademenești" starea asta de bine, care te însoțește de la debutul în mu­zică? De unde îți tragi motivația și en­tu­ziasmul?

- Cred că e o combinație de muncă, de se­riozitate și de șansă. Norocul omului nu poate fi scos din ecuație, iar munca și seriozitatea con­tează enorm. Eu nu m-am lăsat contaminată de moda asta a cântărilor "la plezneală", de moda lui "las' că merge oricum", ci continui să studiez, să-mi an­trenez vocea, să so­licit probe de sunet și repetiții înainte de spectacole... Uite, și din acest punct de vedere, proiectul "Gramofonul cu amin­tiri", al lui Pa­ul Surugiu, e exem­plar. E vorba de un spectacol gândit ca un omagiu adus muzicii ușoare ro­mânești și unor com­pozitori și tex­tieri de elită. Cu acest spectacol am călătorit în lungul și-n latul țării - o întreprindere deloc ușoară, pentru că proiectul a implicat, pe lângă prezența noastră, a celor trei interpreți - Stela, Paul și cu mine -, și o orchestră, o sce­no­grafie amplă și deosebită, cu deco­ruri minunate, cu costume dichisite... Sincer, îl admir și îl aplaud pe Paul pen­tru această izbândă, recompensată peste tot cu săli arhipline. Ba, ni s-a întâmplat de multe ori să fim reinvitați prin locuri pe unde cântasem, pentru că spectacolul avusese loc cu casa închisă și cei care nu reușiseră să îl vadă erau mulți. Dar succesul a fost muncit! Pentru fiecare repre­zen­tație în parte, pe lângă aranjamentul decorurilor, pe lângă amplasarea luminilor, peste tot am făcut probe de sunet și repetiții, niciodată nu ne-am prezentat la sală cu 10 minute înainte de a intra pe scenă, de fiecare dată, noi eram acolo cu cel puțin o jumătate de zi mai devreme.

"Stele perechi"

- Cum ai "radiografia" publicul cu care te-ai întâlnit anul trecut?

- Dincolo de ceea ce am văzut și am simțit de pe scenă, după fiecare spectacol am stat cu spectatorii și ca să discutăm, să facem poze, să dăm autografe... Am putut, așadar, să-mi fac o idee destul de limpede despre cine erau acei oameni: erau persoane dornice de evenimente artistice de calitate, persoane care tânjeau după emoția unor cântece melodioase și a unor versuri meșteșugite. Și erau persoane de toate vârstele, inclusiv foarte mulți tineri, care ne cunoșteau melodiile și le cântau împreună cu noi.

- O altă biruință a ta este albumul "Stele perechi", pe care l-ai lansat anul trecut, dublat și de o întâlnire cu publicul.

- Da, am considerat că albumul ăsta merita așa, un mic punct de exclamație. Țin mult la el, fiindcă reunește piese care pentru mine au o semnificație aparte, piese mai vechi, începând cu "Marea mea iubire, marea", cu care am debutat la Festivalul Mamaia, în 1983, unde am obținut Trofeul, marele premiu (ehehei!), trecând prin "Stele perechi", melodia pe care mi-a com­pus-o, în 1987, Ionel Tudor și care de-a lungul a peste 30 de ani, a rămas un succes constant, de­venind cea mai solicitată melodie din repertoriul meu, și terminând cu piese noi, care n-au mai fost incluse pe niciun album și la care am lucrat împreună cu muzicieni tineri și extrem de talentați. În contextul ăsta, vreau să-l pomenesc pe Mihai Alexandru, care, dincolo de a fi un muzician special, e și un om special, un prieten adevărat. Și pentru că mi-am dorit un album reușit și din punct de vedere al calității sunetului, am avut grijă ca toate piesele vechi să le remas­terizez, astfel încât ele să sune clar și actual. În concluzie, sunt mulțumită de rezultatul final, așa cum sunt mulțumită și de colaborarea cu casa de discuri Eurostar, care a scos albumul și care se ocupă și de distribuția lui. Am or­ga­nizat lansarea la magazinul Muzica, din Bucu­rești, la sfârșit de noiembrie, cu neîntrecutul Octavian Ursulescu, ca maestru de ceremonie (un mai mare meșter al vorbelor, în acest do­me­niu, nu cred să existe!), și, cu toate că afară era un ger crunt, am avut bucuria să văd că spațiul acela generos s-a umplut până la refuz, atât cu fani, cât și cu colegi de-ai mei, interpreți, și cu redactori muzicali eminenți din Radiodifuziunea Română, a căror prezență m-a onorat.

- În urmă cu 10 ani, la precedentul nostru interviu, te-am admirat pentru energia ta con­tagioasă, pe care o emani în continuare. Cu ce flacără o întreții?

- În primul și-n primul rând, energia și op­timismul îmi vin din încrederea în Dumnezeu, în inteligența și-n bunătatea Lui fără margini. Eu, în fiecare dimineață, mă trezesc și-i mulțumesc lui Dumnezeu, pur și simplu pentru că exist și pentru că mi-a mai dăruit încă o dimineață. Și dacă îmi prețuiesc viața ca pe un dar divin, cum aș putea să-mi trec zilele fiind posacă, nemul­țumită, întunecată? Eu consider că trebuie să fiu veselă, întru lauda și mulțumirea lui Dumnezeu. Apoi, veselia mea, felul meu de-a fi energic și op­timist, mi-am dat seama că le face bine și oa­menilor cu care iau contact, atât pe scenă, dar mai ales în existența cotidiană. Or, dacă pot să contribui cu o fărâmă de senin în lumea asta, sunt fericită. Unde mai pui că psihicul (după tot ceea ce am citit), este cel care "domină" trupul, care ne "dictează" și starea de sănătate. Dacă ești mar­cat de frustrări, de temeri, de răutăți, de ne­mul­țumiri, și bolile au cale liberă. Din acest punct de vedere, cred că veselia și optimismul sunt adevărate terapii. În al doilea rând, starea asta de spi­rit îmi vine și din realism: viața nu poate fi mereu lină, obstacolele mai mici sau mai mari sunt inerente. Cheia este să iei lucrurile așa cum vin și, când te poticnești, să lupți cu în­credere și cu speranță. Chiar și om bun fiind, nu în­tot­deauna calea care ți se așterne în față e doar cu soare și cu cer senin. Și omul bun are parte de răutăți, de injustiție, de necazuri, dar eu cred că ele ne sunt date ca lecții de viață, ca tes­te: omul bun și în­țelept nu trebuie să răspundă la răutăți cu răutate, ci trebuie să dea do­va­dă de înțe­le­gere și de to­leranță. Apoi foar­te impor­tantă pen­tru starea mea in­te­rioară e na­tura. Dum­­nezeu m-a ajutat și, în urmă cu mulți ani, am izbutit să-mi fac o căsuță la munte, un­de mă mut de când dă colțul ier­bii și pâ­nă toamna, târziu. Nici nu știi cât de mult înseamnă pen­tru mine acele luni pe care le petrec aco­lo! Cât de mult în­seamnă să mă tre­zesc dimineața în ciripit de păsări, și nu în hu­ruit de tramvaie sau în claxoane de ma­șini, cât de mult în­seamnă florile cu ca­re mi-am umplut gră­­dina și pe care le îngrijesc ca pe niște copii, cât de mult în­seamnă arborii din pădurea aflată în apropierea casei, ca­re-mi limpezesc aerul, care-mi bucură ochii cu verdele lor proaspăt și viu... Și ca să revin la făgașul răspunsului, nu în ultimul rând, optimismul și veselia îmi sunt alimentate și de iubirea cu care sunt încon­jurată de familia mea, de ma­ma, de fratele și de cumnata mea, dar și de cei doi nepoți și de prietenii mei. N-am mulți prieteni, probabil că-mi ajung degetele de la o mână ca să-i număr, dar ei reprezintă pentru mine un reazem psiho­logic și emoțional neprețuit. Unul dintre acești pri­eteni este Aurora Andronache, un muzician desăvârșit, una dintre vocile de aur ale Corului Ma­­drigal, unul dintre realizatorii cei mai impor­tanți de emisiuni din Televiziunea Română și un om cu-adevărat înțelept și generos. Pe Aurora am cunoscut-o curând după debutul meu în mu­zi­că, când am avut șansa să lucrez în TVR sub ba­­ghe­ta ei, cu-ade­vă­rat ma­gică. Apoi, în­­ce­tul cu încetul, rela­ția noastră pro­fe­sio­nală a evoluat în­spre una de prie­tenie, o prietenie pe care o consider u­nul dintre marile da­ruri pe care le-am primit de la Dum­nezeu.

Onestitate și suflet deschis

- Contând pe echilibrul și opti­mis­mul tău, îți pun o întrebare mai grea: te sperie tre­cerea timpului?

- Ar fi stupid să mă tem de tre­cerea timpului: ăsta e cursul natural al vie­ții. Așa cum stu­pid ar fi să mă su­păr când constat că mi-a mai apărut un rid. De ce să mă su­păr? Ridurile astea sunt sem­nul că am știut să și râd, să și plâng, să mă și bucur... Sunt semnul că-mi trăiesc viața cu su­fletul deschis și cu ones­ti­tate, atât față de ceilalți, cât și față de mine în­sămi. Plus că niciodată n-am fost o femeie va­nitoasă și n-am mizat pe as­pectul fizic. Mi-a plăcut tot­dea­una și îmi place și-acum să fiu îngrijită, co­che­tă, dar ceea ce contează în pri­mul rând nu e fizicul, ci spi­ri­tul. Binele tău cu tine. Iar el tre­­­­buie hrănit cu lumină: cu cre­­dință, cu bu­­nă­­tate, cu blândețe și în­țele­ge­re... Când spiritul ți-e lu­mi­nos, și chi­pul ra­diază, indiferent de vârstă și de nu­mărul ridurilor.