* Dan Lungu, "Pâlpâiri", roman, Edi­tura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 264 p.

Dan Lungu e un scriitor de succes, fără con­ce­siile pe care le implică de obicei romanul comercial.

Şi asta nu pentru că, sociolog fiind, îşi alege ca teme fenomene sociale de azi, de la noi, ci fiindcă ştie să dea, cu mijloace literare, efectul de real, de autentic, să orchestreze limbaje specifice, să-şi dozeze umo­rul şi ironia cu observaţii percutante şi scene ce re­zu­mă semnificativ lumea românească. Noul lui ro­man e diferit de ceea ce a scris până acum: mai profund ca tematică şi mai original ca structură. În­crucişarea destinelor unor personaje cu eveni­men­tele şi mentalitatea epocii în care trăiesc e depăşită dintr-o perspectivă când "ştiinţifică", teoretic abs­trac­tă, când de la firul ierbii, cea de a doua anulând-o pe prima prin imprevizibilul omenescului ce nu poate fi schematizat. Personajul narator, Se­bastian A. Aanei, corporatist specializat în analiza riscurilor, îşi părăseşte temporar lumea computerizată în care se gândeşte statistic şi pleacă într-un concediu de "recuperare sau explorare identitară". Cum această vacanţă prevăzută în contract e considerată ea însăşi "un proiect", sistemul, prin calcul al compatibilităţii, îi indică un anumit sat de munte. Ajuns acolo, experimentează noţiunea obscură de identitate, în sensul autopercepţiei dar şi al felului cum îl percep sătenii cu care încearcă să relaţioneze pe un parcurs plin de contrarietăţi. În lumea din care vine Se­bas­tian, realitatea e rescrisă mereu pe bază de sondaje şi statistici în care omul e doar o unitate teoretică, "un cap de locui­tor" ano­nim, fără personalitate şi biografie. Găzduit în acea comunitate rurală, străinul începe să o exploreze şti­inţific, observând din afară, cu metodele sociologului, antropologului, demogra­fu­lui lumea offline. Pe parcursul cercetării însă, oamenii din sat încetează de a mai fi pentru el unităţi sta­tistice, devin treptat persoane concrete, cu senti­mente, credinţe, poveşti unice, cu o naturaleţe a ma­nifestărilor venită din vechime. Corporatistul începe să înţeleagă că el însuşi nu e un număr ci o indivi­dua­litate complexă şi năzuieşte la crearea unei noi epistemologii care să ia în calcul omul viu, cu pul­siunile, fricile, imaginaţia şi speranţele lui. Sistemul care l-a format nu doar profesional i se pare acum mu­tilant şi primejdios: "Am avut sentimentul înspăi­mân­tător al concluziilor predefinite, codate în ADN-ul acestui mod de gândire, mereu în favoarea sistemului care creşte monstruos şi devorează. Atunci am meditat pentru prima oară la pâlpâiri. Am văzut aici licărirea unei salvări". Metoda lui per­so­nalizată - reveria analitică - are drept cheie aceste pâl­pâiri care "nu înlocuiesc o cauză, ci scurtcircui­tează un complex de cauze", te fac să întrevezi lumi alternative. Pentru Sebastian, o astfel de lume e satul cu existenţa ritmată de munci şi griji sezoniere, cu superstiţii şi ritualuri primitive, cu oameni care îşi ştiu de generaţii poveştile. Împingând poarta spre ei, corporatistul supertehnologizat se loveşte de obsta­cole greu de trecut, de la cel al limbajului şi obice­iurilor, la suspiciunea faţă de străini, care ar veni totdeauna cu interese necurate. După ce află detalii despre gazdă, despre gospodarii din vecini, despre primarul Polovăţ, ciobanul Romeo, vrăjitoarea Van­ghelita, despre luptele pentru putere din sat, Se­bastian îşi doreşte să facă şi el parte din povestea lor comună. Pariază pentru asta pe empatie, un sen­timent - relaţie. Din păcate finalul romanului e pre­vizibil. Dan Lungu ştie însă cum să folosească amâ­nări, echivocuri, răsturnări de situaţii, să alterneze comicul cu meditaţia gravă, să provoace reacţii cititorului (fie şi insistând pe amănunte scârboase), să-l facă să întrevadă în spatele portretelor, teoriilor şi scenelor peisajul social în derivă al României de azi.