Doi prieteni sfinţi: Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul

- Pe 30 ianuarie, creştinii ortodocşi îi prăznuiesc pe Sfinţii Trei Ierarhi - Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur. Primii doi s-au născut şi au crescut în acelaşi ţinut, Cappadocia, şi au fost prieteni de-o viaţă. Au ţinut atât de mult unul la celălalt, încât cronicarii au scris despre ei că au trăit de parcă ar fi avut un singur suflet, prins în două trupuri -

Vasile cel Mare

Sfântul Vasile a vă­zut lumina zilei în ju­rul anului 330 în Cap­padocia, un loc înalt şi stâncos, de o fru­mu­seţe sălbatecă. Părinţii săi, Emilia şi Vasile cel Bătrân, un vestit profesor de retorică, au avut nouă copii, dintre care cinci au luat calea călugăriei. Sfân­tul Vasile a cres­cut într-o familie de sfinţi. Bunicul său din­spre mamă murise ca martir, ucis de auto­rităţile ro­mane pentru credinţa sa în Hristos. La maturitate avea să scrie că sâmburele aprins al credinţei i-a fost sădit încă din primii ani ai copilăriei: "Am păstrat în inimă aceeaşi învăţătură pe care am primit-o de la răpo­sata mea mamă şi de la bunica mea, Macrina".
Sfântul Vasile a fost un tânăr sclipi­tor, mistuit de focul cunoaşterii. Născut într-o familie bogată, nobiliară, a avut parte de cea mai aleasă învăţătură. Stu­diile şi le-a făcut la Cezareea Cappado­ciei, apoi la Constantinopol şi, în cele din urmă, la Atena, în cetatea filoso­fiei, unde erau cei mai străluciţi das­căli ai imperiului. Acolo a ajuns atât de vestit, încât un dascăl athenian avea să spună despre o împre­jurare grea, că nu poate fi dezlegată decât "de Dum­nezeu sau de Vasile". Dar filosofia acestei lumi nu i-a putut astâmpăra setea inimii. Avea nevoie, din­colo de concepte şi retorică, de o iubire nepămân­teană, pe care va pleca să o caute la marii sihaştri creştini. După terminarea studiilor, în jurul anului 357, va primi botezul şi va cutreiera Egiptul, Siria, Palestina şi Mesopotamia. Acolo, în chilii umile, locuite de bă­trâni care îţi vorbeau puţin dar strălu­ceau de cre­dinţă, şi-a găsit Vasile menirea şi rân­duiala vieţii. Întors acasă, a împărţit partea lui de avere săracilor şi s-a retras în singurătate. Era ho­tă­rât să întemeieze o mânăstire în care să îşi petreacă tot restul vieţii.

Călugări în Cappadocia

Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie s-au întâlnit la Atena, în timpul studiilor. Erau amândoi din acelaşi ţinut al imperiului, născuţi în acelaşi an, aşa că s-au legat printr-o prietenie trainică, deşi erau foarte diferiţi - Vasile, năvalnic şi deschis, Grigorie, tăcut şi mereu pe gânduri. Îi unea însă cultura şi dragostea pentru Hristos. Când Vasile s-a lepădat de lume şi s-a sihăstrit, Grigorie l-a urmat şi, în scur­tă vreme, alături de ei au venit şi alţi monahi. S-au retras lângă Annesi, în Cappadocia natală, în­tr-un mic sat aflat la întâlnirea râurilor Iris şi Lycos. Acolo, în singurătatea naturii, chinuiţi, vara, de văpăile soarelui fierbinte al Asiei Mici şi asupriţi de gerul iernilor aspre capa­do­ciene, au învăţat cei doi fii de mari nobili simpli­tatea traiului creştin. Dezbă­raţi de tot ce lumea îi încărcase, au deprins rugăciu­nea aprinsă a inimii, cufundându-se în adân­cul luminii dumnezeieşti. Aici a scris Vasile primele reguli ale traiului mona­hal, după care se călăuzesc şi astăzi călugării şi că­lu­găriţele din întreaga lume. Dacă ar fi fost pace în biserică, cei doi şi-ar fi sfârşit viaţa acolo. Mormin­tele lor ar fi fost mereu vegheate de curgerea leneşă a Irisului, iar creştinii i-ar fi cinstit ca pe unii dintre cei mai mari pustnici. Însă cugetele credincioşilor erau tul­burate de o erezie cumplită, erezia ariană, pornită din Alexandria Egiptului, care învăţa că Iisus nu a fost Dumne­zeu, ci doar un om cu totul aparte. Pentru ade­vărul dumnezeiesc, Va­sile şi Grigorie şi-au jert­fit însingurarea şi s-au întors înapoi, în cetate, să lupte pentru adevăr. Cultura, cuvân­tă­rile şi scrierile lor aveau să readucă cre­din­ţa dintru început a apostolilor - că Iisus fu­sese Dumnezeu În­suşi, întrupat pentru a ne mântui.

Episcop. Vasiliada

Sfântul Vasile nu şi-a dorit niciodată epis­co­patul. A fost ales de cre­dincioşii din Cezareea Ca­pa­dociei, după ce le fusese preot timp de şase ani. În toţi aceşti ani nu a avut astâmpăr. A fost pretu­tindeni un­de a avut cineva nevoie de el: în bi­serică, unde slujea şi predica de două ori pe zi, la că­pă­tâiul bolnavi­lor pe care îi alina, sau la bucătărie, un­de fier­bea linte pen­tru săr­manii ora­­şu­lui, că­ro­ra le dă­dea o masă în fiecare zi. Nopţile erau pentru rugă­ciune şi scris. Lui nu îşi mai dă­dea niciun strop de odih­nă - ardea ca o flacără pen­tru Hris­tos. A ridicat din ba­nii familiei spi­tale pentru săraci, azile de bătrâni şi aşezăminte pentru prosti­tuatele care voiau să înveţe o meserie onorabilă. Era un administrator atât de priceput, încât locuitorii Ceza­reei îl numeau "un roman printre greci", iar opera sa de binefacere era cunoscută de toţi, drept "Vasi­liada". Până astăzi, milostenia făcută de bise­rică îi poartă numele.
În timpul păstoririi sale, împăratul Valens, care era arian, a încercat să îl ameninţe, pentru a-l abate de la ortodoxie. I-a trimis pentru asta un demnitar, pe Modest, care a încercat să îl înspăimânte. "Vrei să îmi iei averile?", i-a răspuns Vasile. "Cred că aces­te haine vechi ale mele şi cele câteva cărţi, în care este toată bogăţia mea, nu-ţi trebuiesc; de izgo­ni­rea din scaun nu mă tem, pentru că al meu este tot pământul, sau, mai bine să zic, al lui Dumnezeu. De chinuri nu mă îngrijesc, ele mă vor duce la doritul sfâr­şit, iar dacă mă omori, îmi vei face un bine, mă vei tri­mite la Dumnezeul meu mai degrabă". "Niciodată nu mi-a vorbit un om cu o asemenea îndrăzneală!". "Pe­­semne că niciodată nu ai vorbit cu un episcop!" i-a răs­puns sfântul. "Noi ară­tăm smerenie şi blândeţe, însă când cineva vrea să Îl ia de la noi pe Dumnezeu şi dreptatea Lui, atunci nu ne îngrijim de nimic din aceas­tă lume".

Minunile

Un preot din Cezareea, care slujea în episcopia Sfân­­­tului Vasile, ţinea as­cuns acasă, de ani de zile, un lepros. Lumea îi ura pe atunci pe toţi cei atinşi de această boală cumplită şi îi izgonea în locuri pus­tii, purtându-se cu ei mai aspru decât cu animalele. Părintele l-a îngrijit ani de-a rândul, împreună cu preo­teasa, oblojindu-i rănile şi răbdându-i nervii se­că­tuiţi de boală. Sfântul Vasile a aflat de lepros prin descoperire dumneze­ias­că şi a venit într-o zi să îi cerceteze. "Vreau şi eu să îmi petrec o noapte cu el, să vă ajut în nevoinţa voastră." Cei doi au vrut să îl oprească. Lepra nu cruţă pe nimeni şi nu doreau ca episcopul lor, la care ţineau ca la lumina soarelui, să se molipsească. Dar Sfântul Vasile a fost de ne­clin­tit. A intrat în că­măruţa joasă, lipită cu pământ, şi a îngenuncheat la căpătâiul bolnavului. Ce s-a întâmplat în întunericul nopţii nu ştie nimeni, a rămas o taină a lui Dumne­zeu, dar putem bănui iubirea aceea fierbinte, în stare să ia asupra ei toată ne­putinţa omenească, iubire de sfânt, care izbân­deşte acolo unde nu mai e niciun fir de speranţă. Ceea ce ştim, iar istoria a consem­nat, este că, de dimineaţă, Sfântul Vasile a ieşit pe uşă de mână cu leprosul vindecat.
Ultima minune a săvârşit-o înainte de a muri. Medicul care îl îngrijise tot timpul era evreu, iar sfântul nu reuşise să îl convertească la credinţa în Hristos. Pe când se afla în agonie, doctorul i-a venit la căpătâi şi i-a spus să se gătească de plecare - "Nu ai mai mult de opt ceasuri de trăit". "Şi dacă mai trăiesc o zi, vei crede în puterea lui Hristos şi te vei boteza?"", l-a întrebat Vasile. Era imposibil, aşa că medicul a încuviinţat. "Mâine te voi boteza cu mâna mea!", i-a răspuns sfântul. Când zorii s-au ridicat deasupra cetăţii, marele episcop s-a ridicat din patul durerii, s-a îmbrăcat şi a plecat la biserică. Uluit, doctorul a primit botezul împreună cu toată casa sa. Spre seară, împăcat de faptul că mai cuce­rise un suflet, Sfântul Vasile îşi dădea duhul în mâi­nile Domnului. A murit, "fiind încă rugăciunea în gura lui". Avea doar 45 de ani.

Grigorie Teologul

Nona avea deja o fată, pe Gorgonia, şi îşi dorea demult un băiat care să îl slujească pe Dumnezeu. Era o femeie sfântă, cu o credinţă aprinsă, pe care a sădit-o în toată familia, astfel încât a şi fost cano­nizată de biserică după moarte, împreună cu soţul şi cei trei copii ai ei. Înainte de a-l avea pe Grigorie, i-a văzut chipul în vis şi tot atunci i-a aflat şi nu­mele. Primul băiat al familiei a venit pe lume la Arianz, în anul 330, în acelaşi timp când, la câteva zeci de leghe distanţă, venea pe lume Vasile. Grigo­rie a fost un copilaş aparte, cu aplecări neobişnuite pentru vârsta lui - se juca foarte rar şi atunci mai mult singur. De mic se adâncise în cărţi, depăşindu-i repede la învăţătură pe cei de o seamă cu el. Părinţii săi, care erau din familii nobile şi înstărite, l-au trimis la şcoală în Cezareea Cappadociei, apoi în Alexandria Egiptului şi, în final, la Atena, unde Grigorie s-a întâlnit cu Vasile. În drum spre cetatea filosofiei, viitorul mare teolog a avut o încercare prin care s-a vădit puterea credinţei din familia lor.

Năluca de pe mare

Plutea pe mare, de ceva vreme, când s-a stârnit o furtună cumplită. Trei săptămâni încheiate, furia valurilor nu s-a potolit, iar corabia a început să ia apă. Încredinţat că se vor scufunda, Grigorie a în­genuncheat şi s-a rugat fierbinte, făgăduindu-i lui Dum­nezeu că dacă va scăpa viu, se va boteza (era doar catehumen). Avea să evoce mai târziu, într-un poem, acel moment de cumpănă: "M-am întins cul­cat, cu faţa-n jos, cu hainele sfâşiate,/ Mi-am ridi­cat ochii spre Tine, viaţa mea, răsuflarea mea, lu­mina mea,/ Tăria mea şi singura mea salvare,/ Am spus - "Sunt al tău Doamne!,/ Din vremuri trecute/ Primeşte-mă încă o dată!". Împreună cu el s-au rugat toţi marinarii şi călătorii de pe corabie, chiar şi cei care nu credeau şi, din disperarea lor, pe valuri s-a iţit o nălucă, în care toţi au recunoscut-o pe Nona, mama lui Grigorie. Ea a prins corabia şi a tras-o uşor spre ţărm, aşa cum aduci acasă o vită cuminte. Când vedenia s-a risipit, vânturile şi marea s-au liniştit ca prin miracol. Întors acasă, tânărul avea să afle că în clipele de urgie, părinţii săi au fost înştiinţaţi printr-un vis şi au sărit amândoi la rugă­ciune. La geamătul lor de durere, Hristos le-a salvat fiul.

Zboruri spre cer

S-a întâmplat pe când Grigorie era la studii la Atena. I-au apărut din senin, în vis, două fete tinere, de-o frumuseţe nepământeană, îmbrăcate în veş­minte albe, care le acopereau din cap până la picioa­re. A fost fermecat, dar nu de chipul lor angelic. Era ceva anume care iradia din fiinţa lor, iar când l-au îmbrăţişat a ştiut că nu sunt de aici. În starea aceea, de fericire amestecată cu uimire, le-a întrebat cine sunt şi de unde au venit. I-au răspuns că se numesc Curăţia şi Înţelepciunea şi că au venit la el de la Hristos. "Fii de un gând cu noi, uneşte-ţi mintea ta cu mintea noastră, ca să te înălţăm la cer, în lumina cea fără de moarte a Treimii". După ce i-au sădit aceste cuvinte în inimă, cele două fecioare s-au înălţat în tăriile luminii, iar sufletul lui Grigorie le-a însoţit. S-a trezit plin de o fericire fără de margini. Fusese purtat în adâncurile Sfintei Treimi. Era tâ­năr, iar visul l-a mistuit. Până la moarte va fugi de oameni, pentru a se îndeletnici cu rugăciunea şi scrisul, încercând din răsputeri să revină în lumina dumnezeiască descoperită în tinereţe. Nu a putut pe deplin, pentru că darurile cu care îl încărcase Hris­tos l-au făcut foarte iubit şi căutat de credincioşi, care au văzut în el păstorul desăvârşit. Spre bătrâ­neţe avea să scrie: "Nimic nu mi se pare atât de frumos ca viaţa pustnicească! Să-ţi încui simţurile, să ajungi în afară de trup şi de lume, să te adân­ceşti în tine însuţi, să vorbeşti cu tine şi cu Dum­nezeu, să trăieşti mai presus de cele văzute, să ajungi şi să fii, cu adevărat şi pu­rurea, oglinda ne­pă­tată a lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti, să petreci împreună cu îngerii, să fii încă pe pământ, dar să părăseşti pământul, să fii urcat de Duhul sus în ceruri!".
Prima retragere din lume a fost la Annesi, îm­preună cu prietenul său, Vasile. De acolo l-a scos moartea timpurie a fratelui său, Chesarie, şi rugă­minţile părinţilor, care s-au plâns că nu e nimeni alături de ei la anii bătrâneţii. Grigorie s-a supus şi a primit cu mare greutate hirotonirea ca preot, din mâinile tatălui său, care era episcop al cetăţii natale, Nazianz. Sfântul ştia că slujirea la altar îl va înde­părta de sihăstrie şi aşa a şi fost. După preoţie, prietenul său, Vasile, ajuns episcop la Cezareea Cappado­ciei, l-a rugat să pri­mească episco­pia Sa­simei, o cetate din pro­vincia lor na­tală, pentru a întări ortodo­xia. Sfântul Gri­gorie i-a scris, spu­nându-i că nu doreşte slujiri înalte, ci însin­gurarea în rugăciune, dar, la insistenţele prie­te­nu­lui său, a ce­dat. Nu se va regăsi niciodată în slujirea de vlădică. De la Sa­sima a plecat din nou în pustie, dar a fost readus în Na­zi­anz, de tatăl său, Gri­gore cel Bătrân. După ce pă­rinţii i-au trecut la Domnul, a plecat din nou la mânăstire, în Seleucia, în apro­piere de Armenia. A fost găsit şi acolo şi adus de puţinii credin­cioşi rămaşi ortodocşi în capitala Imperiului Ro­man de Răsărit. Ma­­joritatea creştinilor din Constantinopol ajun­seseră arieni şi refuzau să creadă că Iisus a fost altceva decât un om aparte. Lor avea să le aducă Sfântul Grigorie cu­noaş­terea pe care nu o dobândise din cărţi, ci din rugăciune. Pentru că el îl întâlnise pe Hristos viu, faţă către faţă, în lungile sale zboruri spre cer.

Cuvintele de foc

Când a ajuns la Constantinopol, tot oraşul, cu preoţi, episcopi şi credincioşi, era arian. Nu mai rămăsese nicio biserică ortodoxă, aşa că Sfântul Grigorie a fost silit să slujească în casa unei rude. A amenajat acolo o micuţă capelă, pe care a numit-o "Învierea", şi a început să predice, iar cuvintele sale au zguduit toată cetatea. Nimeni până la el nu le mai vorbise bizantinilor aşa. Nu era doar retorica sa rafinată, deprinsă în lungii ani de şcoală, sau întinsele sale cunoştinţe filosofice. Ceva aparte ira­dia din bărbatul slăbuţ, cu barbă mare şi ochi adân­ciţi înlăuntru. Şi mai era ceva. Sfântul Grigorie nu era ca ceilalţi episcopi ai cetăţii, pe care i-a şi mus­trat deschis în cuvântările sale: "N-am ştiut că e nevoie ca noi, episcopii, să călărim pe cai de rasă, fiind conduşi în splendide caleşti, cu alai în faţă şi în spate, trăgându-se toţi din drum, de parcă am fi nişte animale de circ". Spre deose­bire de ei, sfântul se îmbrăca simplu, postea îndelung şi, mai presus de toa­te, nu dorea tronul de arhiepis­cop, ci inimile oa­menilor. Şi le va avea. De piatră să fi fost şi nu puteai să nu fii mişcat de dragos­tea sa pen­tru Iisus. În doar optspre­zece luni, a întors toată cetatea la cre­­dinţa dreaptă în Hristos. Dacă la so­sirea lui, toate bi­sericile erau arie­­ne, în doar optsprezece luni, toate trecuseră îna­poi la ortodoxie. Geloşi pe iubirea cu care îl în­con­jurau creştinii, unii episcopi au mur­murat, spunând că urcarea sa în scaun, petrecută în vremuri de restriş­te, nu a respectat întru totul proce­durile canonice. Smerit, Sfântul Gri­­gorie nu s-a apărat. Le-a cerut de îndată să îl lase să se întoarcă în singurătatea din ţi­nuturile natale. "Alegeţi pe altul care va face majorităţii pe plac. Mie daţi-mi pustia şi meleagurile de la ţară şi pe Dumnezeu, Singurul Căruia trebuie să-i fac pe plac şi pe care-L voi mulţumi printr-o viaţă smerită".
Iar Hristos i-a făcut pe plac. Ultimii şase ani din viaţă îi va petrece la Arianz, lângă Nazianz, unde îşi păstrase o mică bucată de pământ, după ce îm­păr­ţise săracilor toată averea familiei. A murit aşa cum a dorit - singur, încon­jurat doar de natură şi îngeri. Plecarea sa la cer s-a petrecut într-o zi aspră, de iarnă, pe 25 ianuarie, în anul 391. Avea 60 de ani.