SMILEY - "Nu te abate de la ce-ţi spune inima. Cele mai bune răspunsuri se află în ea"

"Zâmbetul meu n-are de ce să se stingă"

- Cui i-e dor de tine, poate să te vadă vineri de vineri, la "Vocea României", de la Pro TV. Doar că anul ăsta parcă ţi-a mai pierit zâmbetul atât de seducător. Mă înşel? Te-a ajuns oboseala? Viaţa ta pare un ca­rusel din care nu mai poţi coborî. Ăsta e genul de existenţă pe care ţi l-ai dorit? Pari mai degrabă un tip liniştit şi meditativ...

- Nu mi-am planificat nimic din ce se întâmplă în viaţa mea. Iar caruselul despre care vorbeşti m-a ajutat să fiu mai pregătit pentru provocările care vin către mine şi, cumva, m-a învăţat să preţuiesc timpul şi viaţa, cu tot ce îmi oferă ea. Sunt recunoscător pentru tot ce am trăit, pentru toate expe­rien­ţele, nimic nu mi s-a părut a fi un chin. Pe de altă parte, cu tot caruselul ăsta, cred că încă reuşesc să le fac pe toate şi să le fac cum trebuie, probabil şi pen­tru că am ajuns să-mi organizez mult mai bine priorităţile unei zile de lucru. Iată! Anul acesta am împlinit 10 ani de când am casa mea de producţie, HaHaHa Production, şi tot în 2018 am izbutit să fac un concert ca acela pe care l-am "pro­iectat" la Arenele Romane, pe 2 iunie, dar, mai ales, să fac un turneu naţional. Sigur, zilele mele sunt mereu pline şi rar găsesc momente pentru mine: să stau doar eu cu mine acasă, să mă gândesc la lu­crurile de pe perioade mai lungi sau doar la cele de peste zi, să mă gândesc la ce am făcut bine şi la ce ar mai trebui să corectez, să-mi repet că niciodată nu trebuie să uit să fiu recunoscător şi să fiu generos. Mă străduiesc să profit de fiecare zi şi să nu pierd nimic din ceea ce aş putea să fac. Re­pet: chiar şi în condiţiile astea, nimic din viaţa mea nu mi se pare un sacrificiu. Totul e un dar. Zâm­betul meu n-are de ce să se stingă.

"Mi-am ales singur visul de a cânta"

- Nu te temi că la un moment dat îţi vei arde motorul?

- Am destulă grijă de mine. Acum, e adevărat, mă resimt după turneul pe care abia l-am încheiat, sunt destul de obosit, dar, în general, mă recuperez rapid. Cred că şi organismul meu s-a obişnuit cu ritmul ăsta alert, iar eu am grijă să-l ajut, mâncând corect şi, în dimineţile în care am puţin timp, făcând şi sport. Nu am voie să mă plâng, pentru că eu am ales să-mi cultiv visul de a cânta, de a face muzică, de a fi un artist şi mi-am asumat tot ce presu­pune meseria asta. Ştii, am fost întrebat la un mo­ment dat ce am făcut să am succes? Ade­vărul e că nu am căutat succesul. Eu n-am vrut decât să fac muzică, nici măcar nu mă vedeam un front man: muzica mea a fost cea care m-a dus la succes. Nu trebuie să uiţi către ce te în­drepţi şi nici nu trebuie să te abaţi de la ce-ţi dic­tează inima. În ea găseşti mereu răspun­su­rile. Aşa că nu mă plâng niciodată de nimic: fac ce mi-am dorit, fac totul cu plăcere şi cred că ăsta e motivul pentru care nu mă simt sleit. Pasiunea pentru meseria mea, pentru arta mea, mă menţine mereu "viu", şi fizic, şi psihic.

- Lăsând la o par­te cum par lu­cru­rile din exterior, cum a fost a­nul ce stă să se în­che­ie? Mai încrân­ce­nat sau mai lin de­cât pre­cedenţii?

- 2018 a fost un an plin. Plin cu eve­ni­men­te şi cu o energie de­bordantă. În primul rând, cum am mai zis, anul ăsta am sărbătorit 10 ani de când există HaHaHa Production, locul de întâlnire al muzicii cu energia noas­­­­tră crea­toare, locul în care mi-am adunat fa­milia şi prietenii deopotrivă, oamenii în care cred şi care mă motivează în fiecare zi, dar pe care şi eu îi motivez şi îi so­licit să-şi depăşească li­mitele. Tot anul ăsta mi-am văzut un vis de­venit realitate: ace­la de a face un prim turneu naţional de am­ploa­re. După experienţa de pe 2 iunie, de la Arenele Ro­mane, am decis, îm­preună cu echipa mea, să ne avântăm şi în acest pro­iect: să mergem prin toa­­tă ţara. Şi ne-a ieşit! Aşa că nu ştiu dacă anul ăsta a fost mai vijelios decât pre­cedenţii... poate a fost mai complex, dacă vrei, mai intens. Şi ştii ce­va? Cred că ritmul în care o să se desfăşoare exis­tenţa mea şi de-acum înainte tot aşa o să fie. (râde) Sunt genul de om care iubeşte cu intensitate ceea ce face. După multe încercări, după multe reuşite, după multă muncă şi după diverse ex­perienţe de viaţă, am ajuns la o stare de matu­ri­tate. Am evo­luat organic şi tot aşa au venit şi re­com­pensele: bucuria oamenilor, premiile, re­cu­noştinţa pu­bli­cului... Azi pot să spun că mă simt îm­plinit, dar că mai e loc de încă şi mai bine: sunt dispus să dau şi să primesc, în egală mă­su­ră. Şi mai pot să spun că sunt un om fericit şi am mereu grijă să mul­ţumesc pentru tot ce mi se dă. Energia lu­crurilor de care mă ocup m-a îmbogăţit şi ca om. Eu aşa simt. Când stau şi mă ana­lizez şi când revi­zitez, în gând, lo­curile pe unde am ajuns şi ex­pe­rienţele uma­ne prin care am trecut, îmi dau sea­ma că totul a avut un sens, că a existat un curs, un drum care m-a călăuzit până aici, până în punctul în care mă aflu azi. Şi-apoi, că tot vorbeam de ener­gia lucrurilor, care te îmbogăţeşte şi te hrăneşte: anul ăsta a venit după un alt an plin, cel în care am lansat albumul "Con­fe­siune" şi în care am muncit foarte mult. Dar toată ener­gia pe care am investit-o în muzica de pe albumul ăsta şi în lansări mi s-a întors în­miit.

"Schimbările de la «Vocea României» nu m-au dat peste cap"

- Dar la "Vocea României" cum te mai simţi, dat fiind că eşti veteranul emisiunii şi că "formula mentorilor" s-a schimbat din nou?

- Eu sunt la fel, cum mă ştii. Fie­care dintre antrenori are rolul lui, suntem diferiţi şi ăsta e un lucru foarte bun. Pe mine, unul, schim­bările nu m-au dat niciodată peste cap: cred că e în firea lucru­rilor să existe schimbare, evoluţie, perfecţionare, de fapt. "Vocea Ro­mâniei" e un format de tele­vi­ziune deja veteran şi fiecare dintre noi adu­ce altceva în relaţia cu con­cu­renţii. În ceea ce mă priveşte, eu văd emisiunea asta ca un casting de voci, de artişti cu care aş putea să lucrez şi pe care aş putea să-i spri­jin în meseria lor. Aici e locul unde i-am descoperit pe Feli, pe Seredinschi, pe Ana Mun­teanu, cea care a câştigat în sezonul pre­ce­dent. România are, cu siguranţă, o gră­mada de voci care merită să fie scoase în faţă şi "exploa­tate". Pen­tru mine, "antrenoratul" ăsta ră­mâne un proces de descoperire de talente şi de voci, de învăţare, de adaptare, deci de evoluţie. Întâl­nirile cu aceşti oameni care iubesc muzica şi vor să facă din ea o meserie mi se par minunate: ne împăr­tă­şim experienţele şi învăţăm unii de la alţii. Să nu crezi cumva că la "Vocea României" eu nu învăţ, la rândul meu. Din contră! Mereu apare ceva nou: învăţ despre muzică, despre televiziune, despre oameni şi despre mine însumi. Formatul ăsta e ge­neros cu toţi cei care participă la el şi cu tele­spec­tatorii.

"Prietenia care mă leagă de Pavel Bartoş nu se poate fana"

- Continui să fii angrenat şi în emisiunea "Ro­­mânii au talent". Apetitul ăsta de "desco­pe­ritor" de talente nu se toceşte, în timp?

- Dimpotrivă! De la sezon la sezon mă întreb oare ce-o să mă mai surprindă. Ştiu sigur că n-am văzut încă totul. În plus, sintagma "popor talentat" e chiar adevărată: suntem un popor talentat, cu infinite calităţi şi cu aptitudini dintre cele mai neaşteptate. Uite, când am fost în turneu în Iaşi, mi-am descoperit un prieten pe care nici nu ştiam că-l am: un tânăr pasionat de fotografie, care a ve­nit la concert şi a făcut nişte fotografii foarte re­uşite. E student la Politehnică, un artist minunat şi se numeşte Andrei Popa. Mă bucur că pot să-i spun numele acum, pentru "Formula AS". Fiindcă băiatul ăsta chiar merită să fie cunoscut. Şi, întorcându-mă la "Românii au talent", vreau să mai adaug un lucru foarte important: prospeţimea implicării mele în emisiune vine şi din relaţia de pri­etenie pe care o am cu Pavel Bartoş, chimia care ne leagă şi în afara scenei face astfel încât totul să rămână în zona asta de joacă, aproape co­pilăroasă, care nu lasă pasiunea să se faneze.

La Piteşti, cu bunica în sală

- Se termină anul. Privind înapoi relaxat, crezi că turneul făcut prin ţară reprezintă un plus în activităţile tale?

- Sunt mai mult decât mulţumit. Sunt fericit şi recunoscător! A fost un efort mare pentru toată echipa, pentru noi toţi, dar a meritat! Logistic s-a muncit mult, dar recompensa a venit în fiecare oraş, în fiecare sală de concert plină cu oameni. An de an, eram întrebat de fanii din diverse oraşe, când o să cânt şi la ei acasă. Asta a fost scânteia din care s-a născut ideea unui turneu naţional. Am cântat în faţa a 30 000 de oameni, aproa­pe cât capacitatea unui mare stadion! Şi peste tot am văzut oameni fericiţi, care măcar pentru două ore au uitat de griji, de obligaţii, de greutăţi. La Piteşti am avut-o în sală inclusiv pe bunica mea, care m-a văzut acum pentru prima oară în concert şi a fost atât de emoţionată! Mi-aş dori să merg şi mai des în turneu, să ajung peste tot, chiar şi în oraşele foarte mici. Oa­menii au nevoie de dia­lo­gul ăsta muzical, de schimbul de energie dintre ei şi artist. Pâ­nă la urmă, muzica se ex­primă cel mai bine şi cel mai onest live, în faţa publicului: asta e cea mai pură confesi­une pe care un artist i-o poate face publicului său. Am fost impresionat de toţi copiii care au stat cu mine după concert să ne îmbrăţişăm şi să ne fotografiem - uneori şi până la 12 noaptea. Le mul­ţumesc şi prin intermediul "Formulei AS"!

- Anul ăsta ai mai bifat şi două apariţii episodice în serialele "Las Fier­binţi" şi "Triplu sec". Postura de actor nu e o no­u­tate pentru tine şi mulţi s-ar fi aşteptat ca, de-a lungul anilor, s-o exploatezi mai intens...

- Îmi place să joc. Cred că am acceptat toate propunerile care mi s-au făcut până a­cum, în zona asta. Însă e ade­vărat că nu am timp să apro­fundez ceea ce în­seamnă ca pro­fesie actoria, pen­tru că aş pune pe pa­u­ză lu­crurile pe care vreau să le fac cons­tant. Totuşi, ni­cio­da­tă n-am avut temeri că nu m-aş descurca în postura de actor. Plus că am lucrat me­reu cu regizori în ca­re am avut încre­de­re. Şi care bă­nu­iesc că nu m-ar fi dis­tribuit, dacă nu credeau şi ei în mine şi în ca­pa­ci­tatea mea de a în­ţelege şi de a face un rol, fie el şi episodic.

- Spre ce te în­drepţi, muzical vor­bind?

- Lucrez la un album în engleză. În rest, stra­te­gic vorbind, eu m-am ghidat mereu după mo­men­­tele de inspiraţie, care vin şi atunci când nu te aştepţi - în avion, într-o dis­cuţie cu un prieten, oriunde. Acum câ­teva luni, împreună cu echipa mea, am plecat câteva zile din Bucureşti, ca să scriem muzică. Ne-am oprit undeva, la mar­ginea drumului, şi-atunci ne-a apă­rut în minte "Aprinde scânteia": cu ver­suri, cu muzică, totul! Într-o oră, aveam piesa gata - o melodie care nu era pro­gra­mată, dar care sigur reprezintă un răspuns la întrebări pe care mulţi şi le pun, inclusiv eu. Altfel... concerte am tot timpul prin ţară. Şi îmi doresc să pe­trec mai multă vreme în studio, îm­pre­ună cu artiştii "HaHaHa Production". Sper să-mi şi iasă planul! (râde)

"Nu abdic de la tradiţia Crăciunului, orice ar fi"

- Printre toate angajamentele pro­fesionale, mai apuci să-ţi aminteşti că se apropie Crăciunul? Emoţia lui mai ajunge la tine?

- Eu, Crăciunul îl fac mereu cu fa­milia mea, la Piteşti, şi mama se ocupă de toate. E unul dintre momentele frumoase din an, în care apucăm să stăm împreună şi să po­ves­tim, să ne bucurăm de zilele de sărbătoare. E o tra­diţie de familie, de la care nu abdic, indiferent ce-ar fi. Îmi pare doar rău că nu mai am timp fizic, ca să mă implic şi-n pregătiri, pentru că în­totdeauna mi-a plă­­cut atmosfera a­ceea frenetică de di­naintea Crăciunului. Când eram puşti, sar­cinile erau cumva împărţite: eu cu Filip făceam curat în ca­meră, iar mama era cea care se ocupa de gătit. Bradul îl îm­podobeam împreună (câteodată, eu mai şi adormeam sub brad!). Cadourile nu lipseau nici ele. Mă bucu­ram mereu de tot ce primeam, chiar dacă nu întotdeauna gă­seam sub brad ce aş­teptasem. Iar postul îl ţineam cu toţii - ca şi acum de altfel. Măcar în săptămâna de dinaintea Cră­ciu­nului şi tot ţinem post. Apoi, de Crăciun, mergeam şi cu colindul - eram mai mulţi copii. Eu mă aran­jam, repetam toate melodiile tradiţionale, ca să-mi iasă bine... (râde) A, şi mai era un moment foarte im­­portant pentru mine: când mama se apuca să pre­gătească prăjiturile, mai exact cremele. Atunci ne­gre­şit eram lângă ea, ca să ling toate castroa­nele, după ce puneam minunăţiile alea dulci în tăvi! Adevărul e că am rămas la fel de copil, bucuria asta a Crăciunului nu mi s-a alterat deloc. După cum îţi spuneam, în fiecare an ne strângem la ai mei, la Piteşti, cu bunica şi cu mătuşa, cu toţii. Stăm împreună cam 3-4 zile. Am grijă ca în­tot­deauna să nu am niciun concert în perioada Cră­­ciunului. Evident, când ajung eu acolo, cam toate sunt gata, inclusiv bradul e împodobit. To­tuşi, îmi mai fac unul şi acasă la mine, în Bucu­reşti: am un brad artificial, care arată minunat, în fiecare an. Nu ţin să cumpăr brad natural, că, până la urmă, simbolul contează - nu ai nevoie de unul adevărat ca să te bucuri de sărbătoare. Ţin şi la brăduţul ăsta de la Bucureşti, fiindcă în clipa în care l-am împodobit, parcă toată atmosfera se schimbă, abia atunci simt cu-adevă­rat magia sărbătorii.

Foto: PRO TV (5), PETRE IVU (3)