SMILEY - "Nu te abate de la ce-ți spune inima. Cele mai bune răspunsuri se află în ea"

"Zâmbetul meu n-are de ce să se stingă"

- Cui i-e dor de tine, poate să te vadă vineri de vineri, la "Vocea României", de la Pro TV. Doar că anul ăsta parcă ți-a mai pierit zâmbetul atât de seducător. Mă înșel? Te-a ajuns oboseala? Viața ta pare un ca­rusel din care nu mai poți coborî. Ăsta e genul de existență pe care ți l-ai dorit? Pari mai degrabă un tip liniștit și meditativ...

- Nu mi-am planificat nimic din ce se întâmplă în viața mea. Iar caruselul despre care vorbești m-a ajutat să fiu mai pregătit pentru provocările care vin către mine și, cumva, m-a învățat să prețuiesc timpul și viața, cu tot ce îmi oferă ea. Sunt recunoscător pentru tot ce am trăit, pentru toate expe­rien­țele, nimic nu mi s-a părut a fi un chin. Pe de altă parte, cu tot caruselul ăsta, cred că încă reușesc să le fac pe toate și să le fac cum trebuie, probabil și pen­tru că am ajuns să-mi organizez mult mai bine prioritățile unei zile de lucru. Iată! Anul acesta am împlinit 10 ani de când am casa mea de producție, HaHaHa Production, și tot în 2018 am izbutit să fac un concert ca acela pe care l-am "pro­iectat" la Arenele Romane, pe 2 iunie, dar, mai ales, să fac un turneu național. Sigur, zilele mele sunt mereu pline și rar găsesc momente pentru mine: să stau doar eu cu mine acasă, să mă gândesc la lu­crurile de pe perioade mai lungi sau doar la cele de peste zi, să mă gândesc la ce am făcut bine și la ce ar mai trebui să corectez, să-mi repet că niciodată nu trebuie să uit să fiu recunoscător și să fiu generos. Mă străduiesc să profit de fiecare zi și să nu pierd nimic din ceea ce aș putea să fac. Re­pet: chiar și în condițiile astea, nimic din viața mea nu mi se pare un sacrificiu. Totul e un dar. Zâm­betul meu n-are de ce să se stingă.

"Mi-am ales singur visul de a cânta"

- Nu te temi că la un moment dat îți vei arde motorul?

- Am destulă grijă de mine. Acum, e adevărat, mă resimt după turneul pe care abia l-am încheiat, sunt destul de obosit, dar, în general, mă recuperez rapid. Cred că și organismul meu s-a obișnuit cu ritmul ăsta alert, iar eu am grijă să-l ajut, mâncând corect și, în diminețile în care am puțin timp, făcând și sport. Nu am voie să mă plâng, pentru că eu am ales să-mi cultiv visul de a cânta, de a face muzică, de a fi un artist și mi-am asumat tot ce presu­pune meseria asta. Știi, am fost întrebat la un mo­ment dat ce am făcut să am succes? Ade­vărul e că nu am căutat succesul. Eu n-am vrut decât să fac muzică, nici măcar nu mă vedeam un front man: muzica mea a fost cea care m-a dus la succes. Nu trebuie să uiți către ce te în­drepți și nici nu trebuie să te abați de la ce-ți dic­tează inima. În ea găsești mereu răspun­su­rile. Așa că nu mă plâng niciodată de nimic: fac ce mi-am dorit, fac totul cu plăcere și cred că ăsta e motivul pentru care nu mă simt sleit. Pasiunea pentru meseria mea, pentru arta mea, mă menține mereu "viu", și fizic, și psihic.

- Lăsând la o par­te cum par lu­cru­rile din exterior, cum a fost a­nul ce stă să se în­che­ie? Mai încrân­ce­nat sau mai lin de­cât pre­cedenții?

- 2018 a fost un an plin. Plin cu eve­ni­men­te și cu o energie de­bordantă. În primul rând, cum am mai zis, anul ăsta am sărbătorit 10 ani de când există HaHaHa Production, locul de întâlnire al muzicii cu energia noas­­­­tră crea­toare, locul în care mi-am adunat fa­milia și prietenii deopotrivă, oamenii în care cred și care mă motivează în fiecare zi, dar pe care și eu îi motivez și îi so­licit să-și depășească li­mitele. Tot anul ăsta mi-am văzut un vis de­venit realitate: ace­la de a face un prim turneu național de am­ploa­re. După experiența de pe 2 iunie, de la Arenele Ro­mane, am decis, îm­preună cu echipa mea, să ne avântăm și în acest pro­iect: să mergem prin toa­­tă țara. Și ne-a ieșit! Așa că nu știu dacă anul ăsta a fost mai vijelios decât pre­cedenții... poate a fost mai complex, dacă vrei, mai intens. Și știi ce­va? Cred că ritmul în care o să se desfășoare exis­tența mea și de-acum înainte tot așa o să fie. (râde) Sunt genul de om care iubește cu intensitate ceea ce face. După multe încercări, după multe reușite, după multă muncă și după diverse ex­periențe de viață, am ajuns la o stare de matu­ri­tate. Am evo­luat organic și tot așa au venit și re­com­pensele: bucuria oamenilor, premiile, re­cu­noștința pu­bli­cului... Azi pot să spun că mă simt îm­plinit, dar că mai e loc de încă și mai bine: sunt dispus să dau și să primesc, în egală mă­su­ră. Și mai pot să spun că sunt un om fericit și am mereu grijă să mul­țumesc pentru tot ce mi se dă. Energia lu­crurilor de care mă ocup m-a îmbogățit și ca om. Eu așa simt. Când stau și mă ana­lizez și când revi­zitez, în gând, lo­curile pe unde am ajuns și ex­pe­riențele uma­ne prin care am trecut, îmi dau sea­ma că totul a avut un sens, că a existat un curs, un drum care m-a călăuzit până aici, până în punctul în care mă aflu azi. Și-apoi, că tot vorbeam de ener­gia lucrurilor, care te îmbogățește și te hrănește: anul ăsta a venit după un alt an plin, cel în care am lansat albumul "Con­fe­siune" și în care am muncit foarte mult. Dar toată ener­gia pe care am investit-o în muzica de pe albumul ăsta și în lansări mi s-a întors în­miit.

"Schimbările de la «Vocea României» nu m-au dat peste cap"

- Dar la "Vocea României" cum te mai simți, dat fiind că ești veteranul emisiunii și că "formula mentorilor" s-a schimbat din nou?

- Eu sunt la fel, cum mă știi. Fie­care dintre antrenori are rolul lui, suntem diferiți și ăsta e un lucru foarte bun. Pe mine, unul, schim­bările nu m-au dat niciodată peste cap: cred că e în firea lucru­rilor să existe schimbare, evoluție, perfecționare, de fapt. "Vocea Ro­mâniei" e un format de tele­vi­ziune deja veteran și fiecare dintre noi adu­ce altceva în relația cu con­cu­renții. În ceea ce mă privește, eu văd emisiunea asta ca un casting de voci, de artiști cu care aș putea să lucrez și pe care aș putea să-i spri­jin în meseria lor. Aici e locul unde i-am descoperit pe Feli, pe Seredinschi, pe Ana Mun­teanu, cea care a câștigat în sezonul pre­ce­dent. România are, cu siguranță, o gră­mada de voci care merită să fie scoase în față și "exploa­tate". Pen­tru mine, "antrenoratul" ăsta ră­mâne un proces de descoperire de talente și de voci, de învățare, de adaptare, deci de evoluție. Întâl­nirile cu acești oameni care iubesc muzica și vor să facă din ea o meserie mi se par minunate: ne împăr­tă­șim experiențele și învățăm unii de la alții. Să nu crezi cumva că la "Vocea României" eu nu învăț, la rândul meu. Din contră! Mereu apare ceva nou: învăț despre muzică, despre televiziune, despre oameni și despre mine însumi. Formatul ăsta e ge­neros cu toți cei care participă la el și cu tele­spec­tatorii.

"Prietenia care mă leagă de Pavel Bartoș nu se poate fana"

- Continui să fii angrenat și în emisiunea "Ro­­mânii au talent". Apetitul ăsta de "desco­pe­ritor" de talente nu se tocește, în timp?

- Dimpotrivă! De la sezon la sezon mă întreb oare ce-o să mă mai surprindă. Știu sigur că n-am văzut încă totul. În plus, sintagma "popor talentat" e chiar adevărată: suntem un popor talentat, cu infinite calități și cu aptitudini dintre cele mai neașteptate. Uite, când am fost în turneu în Iași, mi-am descoperit un prieten pe care nici nu știam că-l am: un tânăr pasionat de fotografie, care a ve­nit la concert și a făcut niște fotografii foarte re­ușite. E student la Politehnică, un artist minunat și se numește Andrei Popa. Mă bucur că pot să-i spun numele acum, pentru "Formula AS". Fiindcă băiatul ăsta chiar merită să fie cunoscut. Și, întorcându-mă la "Românii au talent", vreau să mai adaug un lucru foarte important: prospețimea implicării mele în emisiune vine și din relația de pri­etenie pe care o am cu Pavel Bartoș, chimia care ne leagă și în afara scenei face astfel încât totul să rămână în zona asta de joacă, aproape co­pilăroasă, care nu lasă pasiunea să se faneze.

La Pitești, cu bunica în sală

- Se termină anul. Privind înapoi relaxat, crezi că turneul făcut prin țară reprezintă un plus în activitățile tale?

- Sunt mai mult decât mulțumit. Sunt fericit și recunoscător! A fost un efort mare pentru toată echipa, pentru noi toți, dar a meritat! Logistic s-a muncit mult, dar recompensa a venit în fiecare oraș, în fiecare sală de concert plină cu oameni. An de an, eram întrebat de fanii din diverse orașe, când o să cânt și la ei acasă. Asta a fost scânteia din care s-a născut ideea unui turneu național. Am cântat în fața a 30 000 de oameni, aproa­pe cât capacitatea unui mare stadion! Și peste tot am văzut oameni fericiți, care măcar pentru două ore au uitat de griji, de obligații, de greutăți. La Pitești am avut-o în sală inclusiv pe bunica mea, care m-a văzut acum pentru prima oară în concert și a fost atât de emoționată! Mi-aș dori să merg și mai des în turneu, să ajung peste tot, chiar și în orașele foarte mici. Oa­menii au nevoie de dia­lo­gul ăsta muzical, de schimbul de energie dintre ei și artist. Pâ­nă la urmă, muzica se ex­primă cel mai bine și cel mai onest live, în fața publicului: asta e cea mai pură confesi­une pe care un artist i-o poate face publicului său. Am fost impresionat de toți copiii care au stat cu mine după concert să ne îmbrățișăm și să ne fotografiem - uneori și până la 12 noaptea. Le mul­țumesc și prin intermediul "Formulei AS"!

- Anul ăsta ai mai bifat și două apariții episodice în serialele "Las Fier­binți" și "Triplu sec". Postura de actor nu e o no­u­tate pentru tine și mulți s-ar fi așteptat ca, de-a lungul anilor, s-o exploatezi mai intens...

- Îmi place să joc. Cred că am acceptat toate propunerile care mi s-au făcut până a­cum, în zona asta. Însă e ade­vărat că nu am timp să apro­fundez ceea ce în­seamnă ca pro­fesie actoria, pen­tru că aș pune pe pa­u­ză lu­crurile pe care vreau să le fac cons­tant. Totuși, ni­cio­da­tă n-am avut temeri că nu m-aș descurca în postura de actor. Plus că am lucrat me­reu cu regizori în ca­re am avut încre­de­re. Și care bă­nu­iesc că nu m-ar fi dis­tribuit, dacă nu credeau și ei în mine și în ca­pa­ci­tatea mea de a în­țelege și de a face un rol, fie el și episodic.

- Spre ce te în­drepți, muzical vor­bind?

- Lucrez la un album în engleză. În rest, stra­te­gic vorbind, eu m-am ghidat mereu după mo­men­­tele de inspirație, care vin și atunci când nu te aștepți - în avion, într-o dis­cuție cu un prieten, oriunde. Acum câ­teva luni, împreună cu echipa mea, am plecat câteva zile din București, ca să scriem muzică. Ne-am oprit undeva, la mar­ginea drumului, și-atunci ne-a apă­rut în minte "Aprinde scânteia": cu ver­suri, cu muzică, totul! Într-o oră, aveam piesa gata - o melodie care nu era pro­gra­mată, dar care sigur reprezintă un răspuns la întrebări pe care mulți și le pun, inclusiv eu. Altfel... concerte am tot timpul prin țară. Și îmi doresc să pe­trec mai multă vreme în studio, îm­pre­ună cu artiștii "HaHaHa Production". Sper să-mi și iasă planul! (râde)

"Nu abdic de la tradiția Crăciunului, orice ar fi"

- Printre toate angajamentele pro­fesionale, mai apuci să-ți amintești că se apropie Crăciunul? Emoția lui mai ajunge la tine?

- Eu, Crăciunul îl fac mereu cu fa­milia mea, la Pitești, și mama se ocupă de toate. E unul dintre momentele frumoase din an, în care apucăm să stăm împreună și să po­ves­tim, să ne bucurăm de zilele de sărbătoare. E o tra­diție de familie, de la care nu abdic, indiferent ce-ar fi. Îmi pare doar rău că nu mai am timp fizic, ca să mă implic și-n pregătiri, pentru că în­totdeauna mi-a plă­­cut atmosfera a­ceea frenetică de di­naintea Crăciunului. Când eram puști, sar­cinile erau cumva împărțite: eu cu Filip făceam curat în ca­meră, iar mama era cea care se ocupa de gătit. Bradul îl îm­podobeam împreună (câteodată, eu mai și adormeam sub brad!). Cadourile nu lipseau nici ele. Mă bucu­ram mereu de tot ce primeam, chiar dacă nu întotdeauna gă­seam sub brad ce aș­teptasem. Iar postul îl țineam cu toții - ca și acum de altfel. Măcar în săptămâna de dinaintea Cră­ciu­nului și tot ținem post. Apoi, de Crăciun, mergeam și cu colindul - eram mai mulți copii. Eu mă aran­jam, repetam toate melodiile tradiționale, ca să-mi iasă bine... (râde) A, și mai era un moment foarte im­­portant pentru mine: când mama se apuca să pre­gătească prăjiturile, mai exact cremele. Atunci ne­gre­șit eram lângă ea, ca să ling toate castroa­nele, după ce puneam minunățiile alea dulci în tăvi! Adevărul e că am rămas la fel de copil, bucuria asta a Crăciunului nu mi s-a alterat deloc. După cum îți spuneam, în fiecare an ne strângem la ai mei, la Pitești, cu bunica și cu mătușa, cu toții. Stăm împreună cam 3-4 zile. Am grijă ca în­tot­deauna să nu am niciun concert în perioada Cră­­ciunului. Evident, când ajung eu acolo, cam toate sunt gata, inclusiv bradul e împodobit. To­tuși, îmi mai fac unul și acasă la mine, în Bucu­rești: am un brad artificial, care arată minunat, în fiecare an. Nu țin să cumpăr brad natural, că, până la urmă, simbolul contează - nu ai nevoie de unul adevărat ca să te bucuri de sărbătoare. Țin și la brăduțul ăsta de la București, fiindcă în clipa în care l-am împodobit, parcă toată atmosfera se schimbă, abia atunci simt cu-adevă­rat magia sărbătorii.

Foto: PRO TV (5), PETRE IVU (3)