DRAGOŞ BUHAGIAR - "Teatrul mi-a dat un soi de imunitate"

- Ningea în dimineaţa în care l-am întâlnit, iar teatrul în care ne-am adăpostit nu-şi lepădase încă amorţeala de peste noapte. Până când actorii şi regizorul s-au adunat în sală, am stat de vorbă şi-am lăsat fulgii să îmbrace Bucureştiul în alb. L-am urmărit apoi pe scenă, în timp ce monta decorul, cot la cot cu ajutoarele lui: atent la fiecare schimbare de lumină, la fiecare cută a materialelor, la fiecare dâră inutilă de praf. Şi-am înţeles: cel mai premiat scenograf român nu e doar un profesionist, ci şi un "posedat" al artei sale. Un neobosit căutător, care arde până la capăt pentru visele lui! -

"Am fost toată viaţa mea pe drumuri"

- Dragoş, dă-mi voie să încep dialogul nostru chiar de la numele tău. Nu cred să existe prea mulţi Buhagiari prin părţile noastre. Unde îţi sunt rădăcinile?

- Undeva prin Malta, de unde, la sfârşitul se­co­lu­lui 19 începutul secolului 20, au plecat, cu afaceri, stră­bunicii mei din partea tatălui. Aveau utilaje de de­colmatat şi de regu­larizat malurile Du­nă­rii. Au ajuns prima oa­ră la Sulina, au stat o vreme pe la Galaţi, apoi s-au stabilit la Bră­ila, într-o casă foar­te frumoasă pe malul Du­nării, unde a copi­lă­rit tatăl meu. Bi­neîn­ţeles, venirea re­gi­mului comunist a adus schimbări ma­jore în viaţa familiei. Au cam rămas aici, de bună voie. Eu sunt, cred, a patra generaţie de la primii veniţi.

- Şi în Malta te-ai gândit să călătoreşti?

- N-am fost încă, dar toată lumea îmi trimite fotografii cu străzi şi magazine cu numele meu, pentru că acolo e foarte des întâlnit. Buhagiar e ca Ionescu sau Popescu la noi. Dacă aş merge, nici n-aş mai avea pe cine găsi. Ultima ve­rigă a familiei, un pre­ot catolic, s-a stins când era bunicul meu tânăr. De altfel, bunicii mei nici nu şi-au bătut prea tare capul cu originile lor malteze. N-au fost nişte nostalgici, s-au simţit bine în România.

- De la ei moşteneşti spiritul ăsta nomad? Cu greu te prinde cineva în ţară.

- Şi dacă nu l-am moştenit, am ajuns aşa, fiindcă am plecat la 14 ani de-acasă, de la Brăila, să fac Liceul de Artă la Cluj. Am fost toată viaţa mea pe drumuri. Şi, dacă mă gândesc bine, nomadismul ăsta e chiar condiţia teatrului. Pe vremuri, artiştii erau unii care mergeau cu căruţa din oraş în oraş si se chema că fac "teatru". Întâmplarea a făcut să mă apropii de oameni care funcţionează la fel, cum este domnul Silviu Purcărete, care a considerat că e bine să mă ia alături de el şi de domnul Va­sile Şirli. De foarte mulţi ani, umblu cu ei prin lume, din teatru în teatru. E o călătorie artistică fabuloasă, în care de la un punct încolo arta se confundă cu viaţa. De fiecare dată când ajungem într-un loc, încercăm să trăim ca nişte localnici şi să ne încărcăm cu tot ce e frumos şi puternic acolo. La Tokyo, de pildă, ne-am petrecut multe ore în piaţa de peşte şi colindând la pas diferite zone ale oraşului. La Salonic, ne-au înnebunit prospeţimea şi simplitatea mâncărurilor şi, nu în ultimul rând, relaxarea şi felul extrem de prietenos al oamenilor.

"Cu paltonul de tweed al bunicului am plecat să fac liceul la Cluj"

- Pare că funcţionezi cu simţurile turate la ma­xi­mum, de la văz, la gust, la pipăit...

- Cred că am fost an­tre­nat aşa de mic. Bunicii din partea mamei locuiau la curte, într-o casă de pă­mânt. Bunicul devenise în ultima parte a vieţii şi pes­car profesionist. Când ve­nea de la pescuit, făceam focul, curăţam peştele şi-l prăjeam pe tablă. În va­canţă, pregăteam uruiala pentru porci, culegeam ro­şii din grădină, coceam vi­nete, le scurgeam şi le gă­team. Şi toate astea, fără să simt că muncesc, într-o stare de libertate totală. Puteam alerga desculţ prin praf cât voiam şi mă puteam scălda în apa de ploaie adunată în şanţuri, sim­ţindu-mă totodată pro­tejat şi foarte iubit. Toate lucrurile astea mi-au hră­nit sensibilităţile şi, mai târziu, s-au transformat în plăcerea de a potrivi gusturi, mirosuri, culori şi texturi.

- Vizibilă nu doar pe scenă, ci şi în felul în care te îmbraci. Am admirat totdeauna la tine felul în care asortezi culorile.

- Ei, asta cred că am moştenit mai degrabă de la celălalt bunic, bunicul Buhagiar, care avea talent la desen, dar căruia familia nu i-a permis să urmeze Academia de Artă. Era elegant şi rafinat în vesti­mentaţie. Se îmbrăca în costume de stofă tweed făcute la comandă, purta pantofi "budapester" care scârţâiau la mers şi ţinea hainele doar pe umeraşe, niciodată în cuier. Cu paltonul de stofă englezească al bunicului, strâmtat de părinţi, am plecat la 14 ani la Cluj, să fac liceul. Şi cu toate că era destul de fancy, m-am trezit acolo un pic derutat în materie de vestimentaţie, mă simţeam cam cel mai sărăcuţ. În ochii mei, Clujul încă avea aerul unui oraş din fos­tul Imperiu. Occidentul era aproape. Eram ro­mâni şi maghiari, într-o clasă foarte bună şi crea­tivă, de altfel, toţi s-au realizat şi sunt acum răspân­diţi prin lume. Colegii mei aveau rude prin Ungaria, foloseau cosmetice care la noi începeau să lip­sească. De haine nu mai spun... Ceea ce m-a fă­cut şi pe mine să fiu foarte atent cu ce mă îmbrac. Îmi aduc aminte că am făcut atunci rost din Maramureş de o "tundră" de lână. Am purtat-o câţiva ani... ară­tam ca un hippy întârziat, cu părul mare. Am rămas şi mai târziu cu atenţia asta la ce pun pe mine şi la cum se îmbracă alţii. Din atenţia la frumuseţe şi la defecte se nasc şi costumele de scenă. Dintr-un ac­cident de volum, de culoare, creez un personaj. De exemplu, n-am putut să nu remarc că în Grecia, de unde m-am întors recent, femeile aveau un stil de final de anii 80. Se purtau foarte glamouroase, în ciuda unor vârste înaintate. Dimineaţa, la cafea, erau deja coafate perfect, machiate, cu ruj vizibil, cam prea evident, dar nu neapărat de prost gust. La fel cum la Omsk şi la Sankt Petersburg, am devenit nostalgic, pentru că femeile purtau mai mult rochii decât pantaloni. Pe de-o parte, păreau uşor demo­date, pe de altă parte, nu puteam să nu recunosc că aveau eleganţă, erau feminine şi sexy, chiar şi la 50 sau 60 de ani.

- Ţi-a părut vreodată rău că nu ai urmat o carieră de artist plastic? În fond, pentru asta te-ai pregătit în liceu.

- La Brăila, în clasele 5-8, am făcut Şcoala de Arte şi Muzică. Dar şi în ciclul primar desenam în­continuu. Săraca mama era chemată mereu la şcoa­lă, unde învăţătoarea se plângea că nu sunt atent la ore, că stau şi desenez. În primii ani de li­ceu, deşi eram considerat un elev cu potenţial la culoare, mă atrăgeau mult mai mult construcţiile, texturile şi ideea de design. Dorinţa de scenografie a încolţit în mine prin clasa a 11-a, pentru că în­cepusem să merg foarte des la teatru. Aşa că nu, nu mi-a părut nicio­dată rău că n-am continuat cu pictura. De multe ori, sunt exact ca un pictor, care se depărtează de scenă, până în ultimul rând, doar ca să vadă mai bine unde trebuie să mai adauge o explozie de lumină, o tuşă de culoare, un volum.

- Dacă ai putea alege, căror imagini din co­pilărie le-ai da viaţă într-un decor de teatru?

- Ooh, dar am şi făcut-o deja în "Oblomov", cu o imagine poetică pe care o port cu mine din copi­lărie. Dormeam în camerele "de la faţă" ale casei bunicilor mei materni, era o răcoare foarte plăcută acolo. Şi, când mă trezeam dimineaţa, dădeam la o parte perdeaua de tifon a uşii de la intrare şi în faţa mea se întindea o mică pajişte de lăcrămioare. Această imagine absolut fabuloasă s-a transformat peste ani în mica grădină cu irişi din "Oblomov". Tot aşa s-a născut şi firul de lumină care poposea pe patul lui Mihai Constantin la începutul specta­co­lului. Era firul de lumină care-mi tortura, uneori, somnul de după-amiază în casa bunicilor Buhagiar.

"E periculos ca o scenografie să fie decorativă"

- Ce urmăreşti când lucrezi la o scenografie? Pe ce se concentrează atenţia ta?

- Cred că preocuparea mea cea mai mare e spaţiul, pe care îmi doresc să-l fac cât mai maleabil, mai versatil, să devină altceva foarte rapid, o dată cu jocul actorilor. Un scaun poate fi scaun, apoi poa­te fi pat. Un dulap devine uşă, lectică sau chiar ieşire din scenă. Îmi plac spaţiile epurate, am căutat ca scenografiile mele să fie cât mai aerisite. Să nu existe obiecte inutile, ci doar cât e nevoie, nimic în plus. E periculos ca o scenografie să fie decorativă. De aceea cel mai bine e să creezi spaţiul împreună cu regizorul, ca spaţiul să fie strâns legat de nece­si­tăţi. Sunt încă în căutarea unei forme de teatru cât mai aproape de sufletul meu. Mă simt uneori ca un căutător de aur, tot sap, până mai dau de câte un filon.

- Şi inspiraţia din ce se hrăneşte?

- În primul rând, din text, pe care îl citesc cu atenţie şi încerc să descopăr cât mai multe în el. Mă poate ajuta orice are legatură cu textul, de la des­coperirile regizorului, până la perioada şi contextul în care a fost scris. Tot ce văd sau aud mă hrăneşte: cărţile, muzica, o expoziţie de icoane bizantine de secolul 11 văzută re­cent la Thessaloniki, o stradă plină de viaţă, o clădire cu o arhitectură coerentă sau nu, o pie­să veche de mo­bilier. Toate se sedimentează undeva şi ies la iveală când am nevoie. Alt­fel, partea care îmi pla­ce cel mai mult e lucrul la scenă cu toată lumea, când ies idei din energiile tuturor.

- Alături de re­gizorul Silviu Purcă­rete, formezi un cuplu artistic foarte bine rodat. Cum s-a născut această prietenie?

- S-a născut dintr-un soi de respect artistic reciproc, cred. Toată tinereţea mea mi-am dorit să-l întâlnesc pe scenă pe domnul Silviu Purcărete, pentru că simţeam că rezonez cu modelul de teatru pe care îl propunea. Până la urmă, întâlnirea s-a în­tâmplat acum zece ani, la Iaşi, la "Uriaşii mun­ţilor". A fost un proiect superb, de care îmi aduc amin­te cu multă emoţie, fiindcă eram foarte moti­vaţi, deşi condiţiile de producţie erau vitrege. Îmi amintesc că am "dezgropat" costume din magazie, le-am dat la curăţat şi le-am aşezat pe culori într-un covor-fluviu pe toată scena. Aratau foarte poetic, ca nişte "aluviuni" ale teatrului... Ideea spaţiului pe care am găsit-o atunci împreună a funcţionat foarte bine. Între timp, am călătorit amândoi enorm de mult şi am făcut spectacole la Sibiu, la Cluj, la Iaşi, în Franţa, în Ungaria, în Rusia, în Japonia, în Grecia ş.a.m.d. Aşa s-a legat o prietenie strânsă şi o mare preţuire. Dânsul e mai reţinut în public, ce-i drept, dar e extrem de volubil în momentele de intimitate. Sufletul lui e de fapt al unui copil, căruia îi place să se înconjoare tot de copii.

- Şi tu reuşeşti să scoţi la iveală copilul din tine?

- Uneori da, alteori îmi pierd pur şi simplu răbdarea şi curiozitatea, mi se pare că devin ursuz şi ironic... (râde)

"Aş putea să mor singur, într-un oraş străin"

- Dragoş, hai să mutăm atenţia puţin şi pe viaţa privată. Nu te costă prea mult stilul ăsta de viaţă nomad?

- Cu siguranţă, m-a costat şi mă costă. Mi-a afectat viaţa personală. Toate proiectele astea te sug la un moment dat de energie şi se ajunge într-un punct în care nimeni nu mai e dispus să lase de la el. Dar ce ştiu e că eu n-am minţit niciodată în ce priveşte meseria mea. Aşa sunt dintot­dea­una, toţi cei care m-au cu­nos­cut m-au cu­nos­cut în miş­care. Sigur că, la un moment dat, o femeie se poate întreba: "De ce ar trebui să-l aştept pe omul ăsta, care e plecat de acasă cu lunile?". Nu e vorba că pun cariera pe primul plan, ci că îmi place la nebunie meseria asta. Aşa m-am învăţat de la 14 ani, de când am plecat de acasă. Iar în teatru nu te poţi comporta ca un angajat cu program fix. Re­gi­zorii importanţi nu stau într-un loc, circulă. Şi a­tunci, trebuie să te decizi. Vrei doar să câştigi nişte bani şi să mergi la serviciu sau vrei să faci lucrurile aşa cum simţi? Eu am făcut o alegere cu 10 ani în urmă, am re­nun­ţat să mai fac publicitate şi am rămas cu 20-25 % din venituri, brusc, numai pentru că mi-am dorit să mă apropii de teatru cu adevărat. Deci cine interac­ţio­nează cu mine şi se gândeşte că ar putea forma un cuplu cu mine trebuie să ducă situaţia asta. Din fe­ricire, acum o am alături pe actriţa Cendana Tri­fan, care e şi foarte generoasă, şi foarte răbdătoare. Deşi ştiu că nu-i e uşor.

- Oricum, e şi ceva de lup singuratic în firea ta.

- E adevărat că meseria asta presupune să petrec foarte mult timp eu cu mine. Acum două ierni, lucram la Lju­bljana şi locuiam în centrul istoric la etaj, într-o casă superbă, cu o terasă uriaşă, de pe care vedeam tot oraşul. Ningea, era o atmosferă de Crăciun superbă şi pentru prima oară în viaţa mea mi-a încolţit gândul că aş putea să mor undeva singur, într-un oraş străin, departe de familie. Era o senzaţie stranie, dar nu-mi era frică...

- Ce pui în bagaj, Dragoş, când pleci în călă­toriile tale?

- Pun de toate, ca să mă simt cât mai în largul meu în casele în care locuiesc, altminteri dintre cele mai bune. Ar fi nedrept să mă plâng. Am o bucătărie mobilă, într-un soi de valiză, pentru că îmi place să gătesc şi mă relaxează. Îmi iau cărţi, mu­zică, boxe portabile, CD-uri pentru maşină, laptopul şi foarte multe haine. Şi-mi găsesc mereu în casele în care stau câte-un loc unde pot face un mic altar frumos mi­rositor cu beţişoare sau uleiuri parfumate, cu fo­to­grafii care îmi sunt dragi, cu rozariile şi cu icoana Fecioarei Maria, pe care o port după mine.

- Cu fiica ta din prima căsătorie mai apuci să te vezi?

- Da, apuc să mă văd, a venit şi ea la premiera din Thessaloniki şi am petrecut împreună câteva zile foarte frumoase. Alma e studentă în anul II la Regie-Film, îmi calcă într-un fel pe urme, deşi n-am încercat nicio clipă să o influenţez. Din contră, am încercat să o învăţ să se ocupe singură de ce-şi do­reşte. I-am promis, de altfel, că o să încep să o ajut abia după ce demonstrează că îşi doreşte cu ade­vă­rat să facă asta. Dar văd că se ocupă şi e cu adevărat pasionată. Sper să-şi găsească propriul ei drum.

"Actorii se îndrăgostesc pe scenă unii de alţii"

- Eşti mereu în priză, chiar şi în timpul unui sim­plu interviu. Te-a schimbat în anii ăştia me­seria pe care o faci?

- Cred că din cauza meseriei am devenit îngro­zitor de exact şi de ordonat. Pe scenă şi în ateliere trebuie să le zic oamenilor în permanenţă ce au de făcut şi asta m-a făcut foarte directiv şi-n viaţa privată. Uneori, mă trezesc că, fără să vreau, trasez sarcini şi ordonez pe toată lumea. Dar asta nu înseamnă că eu mă dau în lături de la treabă. Mă organizez, îmi fac singur ordine în haine şi gătesc. N-am cerut niciodată cuiva să facă lucrurile astea în locul meu. Pentru mine, partenera de viaţă nu trebuie să fie o "nevastă", ci mai degrabă o amantă.

- Ce cauţi cu întâietate la o femeie?

- Un tip de tandreţe, pe care să fie dispusă să o ofere. Un tip de atenţie, de umanitate. Povestea asta cu egalitatea între sexe e o mare pierdere pentru toată lumea. Sigur că e foarte important ca femeile să se dezvolte profesional, să aibă grijă de ele, dar femeile sunt mai puternice oricum, forţa lor e în altă parte, nu e nevoie să caute puterea cu orice preţ. Concurenţa asta face ca, într-un final, să fim cu toţii, şi noi bărbaţii, şi ele, mult mai singuri. Adevărul trist e că femeia ţine o căsnicie. Când ea nu mai vrea, se duce totul de râpă.

- Am observat că cei mai mulţi artişti râvnesc la comunicare artistică în cuplu.

- Nu mi-am pus niciodată problema ca parte­nerele mele să fie din mediul artistic. Lucrurile aşa s-au legat. Şi sigur că o vreme e frumos, pentru că e normal să rezonezi la lucrurile astea. Apoi, lu­crurile se cam denaturează. Actorii se îndrăgostesc pe scenă unii de alţii şi au senzaţia că e ceva real. Nu poţi să nu ai acea îndrăgostire pe scenă, e parte din joc, dar trebuie să nu uiţi să te trezeşti la apla­uze. (râde)

- Nu crezi că tentaţiile sunt de ambele părţi?

- Eu am trăit şi am văzut foarte multe în jurul meu, am învăţat că, atunci când apa e fierbinte, nu trebuie să bagi mâna, că arde... "Arde, Bibicule, arde!" Sunt genul concret! (râde)

"Locul meu e în coasta regizorului"

- Îţi e de ajuns ce faci, Dragoş? Nu te deran­jează că faci o meserie de umbră?

- Deloc. Când munca mea a venit în prim plan, spec­tacolul n-a fost de calitate. Locul meu e ime­diat în coasta regizorului, care dă direcţia spec­tacolului. Nu doar că nu mă deranjează, dar faptul de a lucra în echipă îmi dă infinite satisfacţii. Toc­mai pentru că nu mă moleşeşte nicio clipă con­fortul artistic, ci mă simt viu, provocat şi mereu în priză. Când eşti parte dintr-o echipă extraordinară, ideile bune nu vin doar pe scenă, ci mereu: când conducem, când gătim, când ne plimbăm prin pieţe. Nici nu-ţi mai dai seama când meseria îţi de­vine cel mai bun aliat, când teatrul devine, pur şi simplu, viaţă.

- Ce-ţi aduce felul ăsta de a trăi intens me­se­ria? Vindecă teatrul ceva în tine?

- Nu ştiu dacă vindecă, dar ce ştiu e că-mi dă o siguranţă şi o pace foarte adâncă. Faptul că pot să fac meseria asta, că am găsit ceva al meu pe lumea asta îmi dă o linişte interioară pe care nu mi-o poate lua nimeni. Tea­trul mi-a dat un soi de imunitate. Simt că mi-am găsit locul, că ni­meni nu-mi mai poate face nimic rău.