Era una dintre acele zile superbe de vară, la mijlocul lui Cuptor. Soarele ardea sus pe cer şi nimic nu anunţa "furtuna" ce avea să se abată asupra sufletului meu tânăr. Aveam doar 23 de ani. Mă aflam la Cluj, pentru ceea ce credeam eu a fi un banal control medical. Mă simţeam destul de bine fizic şi psihic. Şi totuşi... Tocmai s-a întâmplat! Mica mea lume calmă şi mulţumită de sine era pe punctul de a se schimba pentru totdeauna. Primisem o veste îngrozitoare: boala recidivase, necesitând de urgenţă o nouă intervenţie chirurgicală. "Asta e!", mi-am spus şi am încercat să intru în sala de operaţii cât mai calmă, deşi sufletul îmi spunea că ceva nu va mai fi aşa ca până atunci. Şi aşa a fost! Verdictul medicilor după operaţie a fost că nu voi mai merge niciodată, deoarece piciorul drept era paralizat. Atârna pe lângă mine ca o păpuşă neînsufleţită, neavând cine s-o mânuiască. Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Nu mi se putea întâmpla tocmai mie! De ce? Oare m-a pedepsit Dumnezeu pentru nu ştiu ce păcat? Oare m-a uitat de tot? Nu se putea să fie adevărat. Şi totuşi, aceasta era realitatea: eram paralizată la piciorul drept. Şi nu mai era cale de întoarcere. În acel moment, am simţit că se prăbuşeşte pământul sub mine şi că furia faţă de medici, viaţă, faţă de mama şi chiar faţă de Dumnezeu nu avea margini. Singura explicaţie pe care o aveam era că Atotputernicul mă pedepsise pentru necredinţa şi trufia mea faţă de El.
A fost foarte greu să-mi revin din şocul primit. A durat ceva timp, poate săptămâni, poate chiar luni de zile, dar am reuşit, hotărând să nu mă las înfrântă. Începusem să întrevăd luminiţa de la capătul tunelului. Mi-am spus că trebuie să-mi asum responsabilitatea deplină asupra vieţii mele, precum şi asupra comportamentului meu. Cu ajutorul prietenilor adevăraţi din jurul meu şi, mai ales, cu ajutorul mamei, am realizat că destinul nu trebuie aşteptat şi acceptat ca pe ceva inevitabil, ci, mai degrabă, înseamnă alegerea mea personală de a accepta fericirea şi bucuria de a trăi, în locul tristeţii veşnice. Am ales să renasc din durere şi să preţuiesc cel mai valoros dar făcut de Dumnezeu: viaţa însăşi.
Am reuşit să trec peste nenorocirea ce se abătuse asupra mea, am învăţat să înfrunt prejudecăţile unei societăţi care nu acceptă nimic altceva decât normalul(!?), oricare ar fi acela, tocmai în această ţară ciudată, plină de oameni cu un handicap spiritual mult mai grav decât cel pe care îl am eu, fizic. Aşa că pot spune că de fapt sunt fericită şi că nu mă consider o "handicapată", ba, din contră, o persoană normală, atâta vreme cât mă pot bucura de viaţă, de cei din jurul meu.
Pentru a depăşi limitările fizice impuse de handicap, am învăţat să renunţ la reguli. Aş fi putut să-mi folosesc boala ca pe o scuză pentru a-mi limita realizările, dar nu e stilul meu. Ştiam şi ştiu că va trebui să fac multe sacrificii, că voi avea nevoie de curaj şi, bineînţeles, de voinţă şi disciplină. Şi aşa am şi făcut. Am luat viaţa de la zero, ca şi cum tot ce făcusem până atunci nu mai reprezenta realitatea. Am procedat ca un bebeluş care abia acum învaţă să facă primii paşi. Trebuie să recunosc, deşi poate multora asta li se va părea o nerozie, că mă bucur că am trecut printr-o încercare aşa de dură, pentru că m-a făcut să privesc lucrurile dintr-o nouă perspectivă: sunt mai bună cu cei din jurul meu, mai cu credinţă în Dumnezeu, mai înţeleaptă şi mai îngăduitoare, mai deschisă către suferinţele celorlalţi. Da, aşa este, m-am schimbat enorm: sunt o persoană pozitivă. Nu am timp şi nici nu-mi permit să-mi plâng de milă. Vreau să privesc doar partea bună a oricărui eveniment şi să fac ca optimismul meu să fie adevărat. Pentru mine, asta reprezintă fericirea. Să fiu atât de puternică, încât nimic să nu-mi perturbeze liniştea minţii. Continui să spun că viaţa merge înainte şi că merită trăită, indiferent de obstacolele care ni se pun în cale.
E o fericire şi o bucurie pentru mine că am o mamă extraordinar de bună, de înţeleaptă şi de înţelegătoare. E o bucurie să pot iubi animalele pe care le am (un motan foarte zvăpăiat şi iubitor, în casă, şi nişte vrăbiuţe şi cintezoi la geamul de la bucătărie, pe pervaz, unde le-am pus de-ale gurii). E o bucurie că-mi trăiesc bunicii, că sunt sănătoşi şi încă în putere, că mă iubesc foarte mult. Sunt fericită că exist pe acest pământ, că sunt puternică şi că Dumnezeu mi-a arătat că omul se poate schimba în bine. Motto-ul meu în viaţă: "Viaţa merge înainte!". Tot ce trebuie să ai ca să reuşeşti este un vis măreţ, iar dacă-l ai, urmează-l! Dacă-l prinzi, hrăneşte visul, iar dacă ai reuşit ca visul să se împlinească, sărbătoreşte momentul! Niciodată să nu spui niciodată!
Cu stimă, a dvs. cititoare fidelă,
ANGELICA - Galaţi
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
