Era una dintre acele zile superbe de vară, la mijlocul lui Cuptor. Soarele ardea sus pe cer și nimic nu anunța "furtuna" ce avea să se abată asupra sufletului meu tânăr. Aveam doar 23 de ani. Mă aflam la Cluj, pentru ceea ce credeam eu a fi un banal control medical. Mă simțeam destul de bine fizic și psihic. Și totuși... Tocmai s-a întâmplat! Mica mea lume calmă și mulțumită de sine era pe punctul de a se schimba pentru totdeauna. Primisem o veste îngrozitoare: boala recidivase, necesitând de urgență o nouă intervenție chirurgicală. "Asta e!", mi-am spus și am încercat să intru în sala de operații cât mai calmă, deși sufletul îmi spunea că ceva nu va mai fi așa ca până atunci. Și așa a fost! Verdictul medicilor după operație a fost că nu voi mai merge niciodată, deoarece piciorul drept era paralizat. Atârna pe lângă mine ca o păpușă neînsuflețită, neavând cine s-o mânuiască. Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Nu mi se putea întâmpla tocmai mie! De ce? Oare m-a pedepsit Dumnezeu pentru nu știu ce păcat? Oare m-a uitat de tot? Nu se putea să fie adevărat. Și totuși, aceasta era realitatea: eram paralizată la piciorul drept. Și nu mai era cale de întoarcere. În acel moment, am simțit că se prăbușește pământul sub mine și că furia față de medici, viață, față de mama și chiar față de Dumnezeu nu avea margini. Singura explicație pe care o aveam era că Atotputernicul mă pedepsise pentru necredința și trufia mea față de El.
A fost foarte greu să-mi revin din șocul primit. A durat ceva timp, poate săptămâni, poate chiar luni de zile, dar am reușit, hotărând să nu mă las înfrântă. Începusem să întrevăd luminița de la capătul tunelului. Mi-am spus că trebuie să-mi asum responsabilitatea deplină asupra vieții mele, precum și asupra comportamentului meu. Cu ajutorul prietenilor adevărați din jurul meu și, mai ales, cu ajutorul mamei, am realizat că destinul nu trebuie așteptat și acceptat ca pe ceva inevitabil, ci, mai degrabă, înseamnă alegerea mea personală de a accepta fericirea și bucuria de a trăi, în locul tristeții veșnice. Am ales să renasc din durere și să prețuiesc cel mai valoros dar făcut de Dumnezeu: viața însăși.
Am reușit să trec peste nenorocirea ce se abătuse asupra mea, am învățat să înfrunt prejudecățile unei societăți care nu acceptă nimic altceva decât normalul(!?), oricare ar fi acela, tocmai în această țară ciudată, plină de oameni cu un handicap spiritual mult mai grav decât cel pe care îl am eu, fizic. Așa că pot spune că de fapt sunt fericită și că nu mă consider o "handicapată", ba, din contră, o persoană normală, atâta vreme cât mă pot bucura de viață, de cei din jurul meu.
Pentru a depăși limitările fizice impuse de handicap, am învățat să renunț la reguli. Aș fi putut să-mi folosesc boala ca pe o scuză pentru a-mi limita realizările, dar nu e stilul meu. Știam și știu că va trebui să fac multe sacrificii, că voi avea nevoie de curaj și, bineînțeles, de voință și disciplină. Și așa am și făcut. Am luat viața de la zero, ca și cum tot ce făcusem până atunci nu mai reprezenta realitatea. Am procedat ca un bebeluș care abia acum învață să facă primii pași. Trebuie să recunosc, deși poate multora asta li se va părea o nerozie, că mă bucur că am trecut printr-o încercare așa de dură, pentru că m-a făcut să privesc lucrurile dintr-o nouă perspectivă: sunt mai bună cu cei din jurul meu, mai cu credință în Dumnezeu, mai înțeleaptă și mai îngăduitoare, mai deschisă către suferințele celorlalți. Da, așa este, m-am schimbat enorm: sunt o persoană pozitivă. Nu am timp și nici nu-mi permit să-mi plâng de milă. Vreau să privesc doar partea bună a oricărui eveniment și să fac ca optimismul meu să fie adevărat. Pentru mine, asta reprezintă fericirea. Să fiu atât de puternică, încât nimic să nu-mi perturbeze liniștea minții. Continui să spun că viața merge înainte și că merită trăită, indiferent de obstacolele care ni se pun în cale.
E o fericire și o bucurie pentru mine că am o mamă extraordinar de bună, de înțeleaptă și de înțelegătoare. E o bucurie să pot iubi animalele pe care le am (un motan foarte zvăpăiat și iubitor, în casă, și niște vrăbiuțe și cintezoi la geamul de la bucătărie, pe pervaz, unde le-am pus de-ale gurii). E o bucurie că-mi trăiesc bunicii, că sunt sănătoși și încă în putere, că mă iubesc foarte mult. Sunt fericită că exist pe acest pământ, că sunt puternică și că Dumnezeu mi-a arătat că omul se poate schimba în bine. Motto-ul meu în viață: "Viața merge înainte!". Tot ce trebuie să ai ca să reușești este un vis măreț, iar dacă-l ai, urmează-l! Dacă-l prinzi, hrănește visul, iar dacă ai reușit ca visul să se împlinească, sărbătorește momentul! Niciodată să nu spui niciodată!
Cu stimă, a dvs. cititoare fidelă,
ANGELICA - Galați