Dar când eşti mai apropiat, ca vârstă, de cei cărora trebuie să le rezolvi problemele, situaţia se schimbă. Aşa că zilele din mijlocul verii, când pentru majoritatea salariaţilor sunt zile de vacanţă, în vreme ce pentru mine au un program prelungit, nu mi se par împovărătoare. Dimpotrivă, îmi pare bine că pot să ajut, să fiu de folos. Aşa a fost şi într-o seară de mijloc de iulie, când trecuse binişor de ora 9 seara şi eu eram tot la birou. În linişte, puteam să fac oarece ordine în teancul de dosare ce se adunase, în febra înscrierilor de peste zi. Da, era perioada din an când la Facultatea de Geografie (şi nu doar la ea), veneau din toate colţurile ţării mulţimi de candidaţi. Se începea cu "Zilele facultăţii", când viitorii boboci făceau cunoştinţă cu clădirea, amfiteatrele, laboratoarele şi biblioteca, dar şi cu profesorii. Apoi, edificaţi, năvăleau plini de energie şi bucurie tinerească spre secretariat pentru înscriere. Şi atunci să te ţii! Veneau, fără exagerare, cu sutele. Erau atât de frumoşi, atât de plini de speranţă, încât nu te lăsa inima să nu răspunzi la toate întrebările şi doleanţele lor! De aceea, doar către seară, obosit, îţi găseai liniştea să mai rezolvi ce-ţi scăpase peste zi...
Dar ţi-ai găsit! Un ciocănit sfios în uşă. O fi portarul să mă atenţioneze că s-a făcut târziu? "Da! Intră". Din întunericul holului, apare în lumina biroului un tânăr înalt, cu pieptul scos în faţă, împins fiind de un imens rucsac ce-l ducea în spate. Da, mi-e cunoscut "specimenul". Am, după anii petrecuţi printre ei, ochiul format. Este probabil un candidat lovit de pasiunea pentru geografie şi nu unul care îşi încearcă norocul, dând la fie ce facultate o fi, doar să intre. E bronzat, îmbrăcat modest, într-o cămaşă "anti-jeg" fără guler, pantaloni de o culoare nedefinită, şi acum, în mijlocul verii, cu bocanci militari, trecuţi prin multe încercări. Îşi scoate de pe cap o pălărie-clop: "Seara bună. Dacă nu vă este cu supărare, aş avea o rugăminte. Am sosit azi în Bucureşti şi am avut timp să vizitez facultatea dvs. Nu am ajuns încă să mă înscriu, că a trebuit să caut loc de cazare. Din păcate nu am găsit. E drept, nici cu banii nu stau prea bine. Dar în timpul vizitei în facultate, am observat că există o curte interioară. Vroiam să vă întreb dacă nu-mi pot întinde cortul (şi-mi arată rucsacul), să dorm, fără să fac deranj?". Nu mă aşteptam la asemenea cerere. E drept, în interiorul dreptunghiului de clădiri ce găzduieşte şase facultăţi ale Universităţii din Bucureşti există o curte interioară ce înlesneşte aprovizionarea cu diverse materiale a facultăţilor, precum şi o mai uşoară legătură pentru personal şi studenţi. Dar la un "camping", nu se gândise nimeni.
Ei, flăcăul devine interesant. Îl invit să ia loc. Îşi scoate raniţa şi o lasă lângă uşă, pălăria la fel, şi apoi se apropie cu paşi apăsaţi, de om de munte. Îl privesc mai atent. E bine legat, palme mari, muncite. Dar ce impresionează sunt ochii lui albaştri şi luminoşi. De treci peste fruntea înaltă, te opreşti pe părul lung (prea lung pentru acele vremuri), şaten-decolorat spre blond.
A doua zi am reuşit să-i fac rost de cazare şi masă pe toată perioada examenelor, îndemnându-l să-şi petreacă timpul rămas în biblioteca facultăţii. Aşa a şi făcut. Deşi concurenţa în acel an, ca în toţi anii următori, a fost mare (8 candidaţi pe un loc), Cornel a fost în partea de sus a listei reuşiţilor. Interesându-mă, un asistent mi-a spus că la examenul de geografia României a avut un subiect despre bazinul hidrografic al Bistriţei. A vorbit cu atâta aplicaţie, vădind cunoştinţe ce nu erau în manual, încât profesorul examinator, Mihai Iancu, vestit pentru exigenţa sa, plăcut impresionat, l-a notat cu calificativ maxim.
În următorii cinci ani de studenţie, ne vedeam destul de des. Trecea pe la secretariat şi îmi dădea veşti cum se descurcă: a avut în toţi aceşti ani bursă. Asta îi asigura un loc la cămin şi mesele zilnice. Mai primea 30 de lei, bani de cheltuială. Se mulţumea cu puţin, că "puţinul", spunea el, e uşor de împlinit. Îşi mai completa veniturile muncind în unele nopţi în Piaţa Obor sau în Gara de Nord-Triaj. Nu-i era ruşine să recunoască: muncea "cu cârca", descărcând marfă. Câştiga cinstit un ban. Printre colegi, avea un loc aparte. În ieşirile organizate de facultate, când în autobuz, ca să umple timpul de deplasare, studenţii se produceau cu diverse numere personale, Cornel era vestit cu "ţipuriturile din Oaş", ce făceau, prin originalitatea şi interpretarea lor, o impresie deosebită. Nu pierdea niciun prilej să facă o drumeţie, să cunoască noi oameni, să fie de ajutor în orice împrejurare. Prin anul III, după examenul de Climatologie, profesorul Stoenescu, care era şi director ştiinţific la Institutul de Meteorologie, cunoscând situaţia mai specială a lui Pop Cornel, i-a propus să vină să lucreze în timpul vacanţei la Institut. "Vă mulţumesc mult, Domnule Profesor, i-a răspuns studentul, dar în aceste două luni vreau să «fac» Dobrogea, de la sud la nord. O să stau şi 2-3 zile pe litoral, dar în locuri mai neumblate. Apoi o să trec Delta pe la pădurea Letea şi, în sfârşit, să ajung la Chilia. Aş vrea, Domnule Profesor, ca atunci când o să le vorbesc elevilor mei despre România, să fie nu numai ce am citit în cărţi, ci să le spun ce am văzut cu ochii mei şi ce am bătut cu pasul. Să-i fac să înţeleagă ce minunată ţară avem, şi cât de generos a fost Dumnezeu cu noi". Impresionat de entuziasmul băiatului, profesorul l-a aprobat. Când Cornel Pop a ajuns în anul V şi trebuia să-şi facă lucrarea de diplomă, a venit o "directivă", ca fiecare absolvent să întocmească o monografie geografică a localităţii din care provine. Minunată iniţiativă! Bucuros, Cornel a scris o lucrare despre Ţara Oaşului, în care a pus mult suflet şi stăruinţă. Iar la examenul de licenţă, nota a fost pe măsură. Peste puţin timp, am fost martor, ca secretar al facultăţii, la repartizarea din acel an a absolvenţilor geografi. Întrunirea avea loc la Iaşi, unde veneau absolvenţi de geografie din toată ţara. Se făcea un "clasament", în funcţie de media generală obţinută de fiecare absolvent, în anii de studii. Pop Cornel era (după cum se spune acum), în Top 10. Putea opta pentru un post în învăţământul superior, în cercetare, în Bucureşti sau într-un alt mare oraş. Spre surpriza celor din comisie, printre care mă număram şi eu, Cornel Pop a ales un post de profesor într-un sat de la el de acasă, din Oaş. L-am întrebat pe loc de ce dă cu piciorul la ofertele pe care le avea? Răspunsul m-a lăsat fără replică: "Mama e bătrână şi a rămas singură. E timpul să-i uşurez viaţa!".
I. P. FLOREA - Bucureşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
