Dar când ești mai apropiat, ca vârstă, de cei cărora trebuie să le rezolvi problemele, situația se schimbă. Așa că zilele din mijlocul verii, când pentru majoritatea salariaților sunt zile de vacanță, în vreme ce pentru mine au un program prelungit, nu mi se par împovărătoare. Dimpotrivă, îmi pare bine că pot să ajut, să fiu de folos. Așa a fost și într-o seară de mijloc de iulie, când trecuse binișor de ora 9 seara și eu eram tot la birou. În liniște, puteam să fac oarece ordine în teancul de dosare ce se adunase, în febra înscrierilor de peste zi. Da, era perioada din an când la Facultatea de Geografie (și nu doar la ea), veneau din toate colțurile țării mulțimi de candidați. Se începea cu "Zilele facultății", când viitorii boboci făceau cunoștință cu clădirea, amfiteatrele, laboratoarele și biblioteca, dar și cu profesorii. Apoi, edificați, năvăleau plini de energie și bucurie tinerească spre secretariat pentru înscriere. Și atunci să te ții! Veneau, fără exagerare, cu sutele. Erau atât de frumoși, atât de plini de speranță, încât nu te lăsa inima să nu răspunzi la toate întrebările și doleanțele lor! De aceea, doar către seară, obosit, îți găseai liniștea să mai rezolvi ce-ți scăpase peste zi...
Dar ți-ai găsit! Un ciocănit sfios în ușă. O fi portarul să mă atenționeze că s-a făcut târziu? "Da! Intră". Din întunericul holului, apare în lumina biroului un tânăr înalt, cu pieptul scos în față, împins fiind de un imens rucsac ce-l ducea în spate. Da, mi-e cunoscut "specimenul". Am, după anii petrecuți printre ei, ochiul format. Este probabil un candidat lovit de pasiunea pentru geografie și nu unul care își încearcă norocul, dând la fie ce facultate o fi, doar să intre. E bronzat, îmbrăcat modest, într-o cămașă "anti-jeg" fără guler, pantaloni de o culoare nedefinită, și acum, în mijlocul verii, cu bocanci militari, trecuți prin multe încercări. Își scoate de pe cap o pălărie-clop: "Seara bună. Dacă nu vă este cu supărare, aș avea o rugăminte. Am sosit azi în București și am avut timp să vizitez facultatea dvs. Nu am ajuns încă să mă înscriu, că a trebuit să caut loc de cazare. Din păcate nu am găsit. E drept, nici cu banii nu stau prea bine. Dar în timpul vizitei în facultate, am observat că există o curte interioară. Vroiam să vă întreb dacă nu-mi pot întinde cortul (și-mi arată rucsacul), să dorm, fără să fac deranj?". Nu mă așteptam la asemenea cerere. E drept, în interiorul dreptunghiului de clădiri ce găzduiește șase facultăți ale Universității din București există o curte interioară ce înlesnește aprovizionarea cu diverse materiale a facultăților, precum și o mai ușoară legătură pentru personal și studenți. Dar la un "camping", nu se gândise nimeni.
Ei, flăcăul devine interesant. Îl invit să ia loc. Își scoate ranița și o lasă lângă ușă, pălăria la fel, și apoi se apropie cu pași apăsați, de om de munte. Îl privesc mai atent. E bine legat, palme mari, muncite. Dar ce impresionează sunt ochii lui albaștri și luminoși. De treci peste fruntea înaltă, te oprești pe părul lung (prea lung pentru acele vremuri), șaten-decolorat spre blond.
"Sunt Pop Cornel și vin din Oaș, dintr-un sat de lângă Negrești". "E, ai făcut ceva drum până aici". "Da. Am plecat acum șase săptămâni de acasă, cum mi-am luat maturitatea (cum se chema bac-ul pe atunci). "Păi nu ai stat să înveți pentru admiterea la facultatea de Geografie?". "Am învățat din mers. Am bătut cu pasul, în aceste săptămâni, Carpații din Maramureș până la Brașov". "O, Doamne, dar cum te-ai descurcat?". "Dumnezeu e mare, și m-a ajutat. Am plecat de acasă cu 2,60 lei, o pâine și o slană. Suntem o familie nevoiașă, cu greutăți, iar eu dacă vreau să ajung cineva, trebuie să muncesc. Așa că, în toate aceste zile, am dormit în cort, am mers pe jos și cu «ia-mă nene», am cosit câteva zile într-un sat, am muncit la o stână și, cu banii strânși, am ajuns la București. Sunt pentru prima dată în capitală, și sunt foarte fericit că am ajuns. Să dai ocol ceasului de la Universitate, să vezi clădirile și bisericile minunate din jur, și mai ales, să vizitezi facultatea, asta, da, bucurie! Și încă mai am atâtea de văzut! Dar în 5 ani, cât sper să rămân aici, voi cunoaște în amănunt inima țării mele". Ochii îi străluceau în lumina palidă a încăperii iar vocea trăda emoția ce-l cuprinsese. E drept și pe mine mă impresionase tânărul oșan. "Hai", l-am poftit, "dacă ești aici, să bei un ceai cu mine, să mâncăm ce mai găsim și vom rezolva într-un fel și cu dormitul în seara asta". Mi-a mulțumit frumos și, fără rețineri de nici o parte, am mâncat ca doi prieteni vechi. Eu, în acest timp, am găsit o soluție. "Cred că e mai bine să dormi în noaptea asta într-o cămăruță ce se află la subsolul facultății și e folosită de instalatorul ce are în grijă sistemul de încălzire al clădirii. Acum, vara, omul este în concediu și poți să dormi liniștit. Cămăruța are un pat, o masă, și-un duș. Mâine vom rezolva și cu căminul, până după examene". S-a luminat la față: "Nu credeam că am să găsesc atâta înțelegere. Mulțam fain!". "Acum, dacă tot ești aici, ca să nu-ți mai pierzi timpul și mâine, hai să-ți fac și formele de înscriere. Deci, numele: Pop Cornel. Numele tatălui? "Pop Cornel". "Al tatălui!". "Da, e la fel. La noi e un obicei. Primul născut, dacă e băiat, ia întocmai numele tatălui. În familia noastră, și bunicul, și tata, și eu avem același nume". "Și cum vă deosebește lumea?". "Simplu, fiecare are și o poreclă: Bunicu era «Pop Cornel-Notaru», tata - «Pop Cornel-Tractoristu», iar eu, deocamdată nu am nicio poreclă, dar tare aș vrea să fiu «Pop Cornel-Geograful»".
A doua zi am reușit să-i fac rost de cazare și masă pe toată perioada examenelor, îndemnându-l să-și petreacă timpul rămas în biblioteca facultății. Așa a și făcut. Deși concurența în acel an, ca în toți anii următori, a fost mare (8 candidați pe un loc), Cornel a fost în partea de sus a listei reușiților. Interesându-mă, un asistent mi-a spus că la examenul de geografia României a avut un subiect despre bazinul hidrografic al Bistriței. A vorbit cu atâta aplicație, vădind cunoștințe ce nu erau în manual, încât profesorul examinator, Mihai Iancu, vestit pentru exigența sa, plăcut impresionat, l-a notat cu calificativ maxim.
În următorii cinci ani de studenție, ne vedeam destul de des. Trecea pe la secretariat și îmi dădea vești cum se descurcă: a avut în toți acești ani bursă. Asta îi asigura un loc la cămin și mesele zilnice. Mai primea 30 de lei, bani de cheltuială. Se mulțumea cu puțin, că "puținul", spunea el, e ușor de împlinit. Își mai completa veniturile muncind în unele nopți în Piața Obor sau în Gara de Nord-Triaj. Nu-i era rușine să recunoască: muncea "cu cârca", descărcând marfă. Câștiga cinstit un ban. Printre colegi, avea un loc aparte. În ieșirile organizate de facultate, când în autobuz, ca să umple timpul de deplasare, studenții se produceau cu diverse numere personale, Cornel era vestit cu "țipuriturile din Oaș", ce făceau, prin originalitatea și interpretarea lor, o impresie deosebită. Nu pierdea niciun prilej să facă o drumeție, să cunoască noi oameni, să fie de ajutor în orice împrejurare. Prin anul III, după examenul de Climatologie, profesorul Stoenescu, care era și director științific la Institutul de Meteorologie, cunoscând situația mai specială a lui Pop Cornel, i-a propus să vină să lucreze în timpul vacanței la Institut. "Vă mulțumesc mult, Domnule Profesor, i-a răspuns studentul, dar în aceste două luni vreau să «fac» Dobrogea, de la sud la nord. O să stau și 2-3 zile pe litoral, dar în locuri mai neumblate. Apoi o să trec Delta pe la pădurea Letea și, în sfârșit, să ajung la Chilia. Aș vrea, Domnule Profesor, ca atunci când o să le vorbesc elevilor mei despre România, să fie nu numai ce am citit în cărți, ci să le spun ce am văzut cu ochii mei și ce am bătut cu pasul. Să-i fac să înțeleagă ce minunată țară avem, și cât de generos a fost Dumnezeu cu noi". Impresionat de entuziasmul băiatului, profesorul l-a aprobat. Când Cornel Pop a ajuns în anul V și trebuia să-și facă lucrarea de diplomă, a venit o "directivă", ca fiecare absolvent să întocmească o monografie geografică a localității din care provine. Minunată inițiativă! Bucuros, Cornel a scris o lucrare despre Țara Oașului, în care a pus mult suflet și stăruință. Iar la examenul de licență, nota a fost pe măsură. Peste puțin timp, am fost martor, ca secretar al facultății, la repartizarea din acel an a absolvenților geografi. Întrunirea avea loc la Iași, unde veneau absolvenți de geografie din toată țara. Se făcea un "clasament", în funcție de media generală obținută de fiecare absolvent, în anii de studii. Pop Cornel era (după cum se spune acum), în Top 10. Putea opta pentru un post în învățământul superior, în cercetare, în București sau într-un alt mare oraș. Spre surpriza celor din comisie, printre care mă număram și eu, Cornel Pop a ales un post de profesor într-un sat de la el de acasă, din Oaș. L-am întrebat pe loc de ce dă cu piciorul la ofertele pe care le avea? Răspunsul m-a lăsat fără replică: "Mama e bătrână și a rămas singură. E timpul să-i ușurez viața!".
Apoi anii au trecut, timpul și evenimentele au pus între noi hotare ce ne-au despărțit. Și eu, și el, pornisem pe noi drumuri, care nu se mai întâlneau. Plecasem de la facultate și lucram într-un colectiv de hidrologi, la un Institut de cercetări. Într-o toamnă, cu câțiva colegi, făceam un studiu pe râul Lotru, până spre izvoare, și ajunsesem cu greu undeva în inima munților, într-un loc numit chiar Obârșia Lotrului. Când am vrut să începem măsurătorile, am constatat că un aparat se defectase pe parcurs. Trebuia găsită o soluție. La cabana ce se afla în apropiere, funcționa o stațiune hidromatică pentru râurile din zonă. Poate aveau ei aparatul, ne-am spus. Un băiat ce păștea câteva oi s-a oferit să-l anunțe pe șeful de acolo. După un timp, s-a întors însoțit de o femeie tânără, îmbrăcată modest, ce ducea de mână un copilaș. Ne-am dat binețe și ea, pusă în temă de trimisul nostru, ne-a zis zâmbind sfios: "Știți, soțul meu e plecat cu treburi la Petroșani, dar vă pot ajuta, că și eu lucrez la stație". Lipit de șoldul mamei, se ridica spre noi, urmărind conversația, un căpșor blond, luminat de doi ochi albaștri. Ca să-l bag și pe el în seamă, i-am pus întrebarea aia isteață: "Dar pe tine, dragule, cum te cheamă?". "Pop Cornel-Băiețel".
I. P. FLOREA - București