VLAD BÎRZANU - "Teatrul e meserie şi terapie. Prin el poţi face oamenii să vadă şi să înţeleagă"

Deşi are o figură adolescentină, actorul Vlad Bîrzanu va împlini anul acesta 28 de ani, şi dacă ne gândim că a debutat la 15 ani, înseamnă că vorbim, deja, despre un artist cu experienţă pe "scândură". Încă din liceu a jucat pe o scenă profesionistă, fiind distribuit în roluri dificile pentru vârsta lui de către directorii de scenă Victor Ioan Frunză şi Radu Afrim, la Teatrul Muni­ci­pal din Baia Mare. A studiat apoi actorie la Cluj şi Bucu­reşti, iar acum este actor al Teatrului Odeon. El s-a numărat alături de mult mai cunoscuţii săi colegi, Oana Pellea, Victor Rebengiuc şi Marius Manole, printre actorii care au strâns în stradă semnături în cadrul campaniei "Fără penali în func­ţii publice".

- Dacă ar fi să îl prezinţi tu lumii pe actorul Vlad Bîrzanu, ce ai spune despre el?

- Aş da search pe Google să văd cum arată, pentru că am o problemă cu numele!

- Cum ai început să joci teatru?

- La insistenţele ma­mei. Când am terminat clasa a 8-a şi eu voiam să merg la un liceu de profil real, pentru simplu motiv că aco­lo se duceau cei mai mulţi colegi ai mei, dar fără să am vreo idee despre ce meserie aş vrea să aleg în viitor, ma­ma mi-a recomandat şi m-a convins să merg la Liceul "Mihai Emi­nes­cu", care e de profil uman, pentru că acolo era o trupă de teatru co­ordonată de domnul Ni­colae Weisz, care îi fu­se­se şi ei profesor de fran­­ceză, când era la li­ceu. Nu mi-e clar nici pâ­nă-n ziua de azi de unde a avut ea certi­tudinea că ar trebui să fac teatru. Şi pe urmă, printr-un noroc incredibil, care m-a ur­mă­rit toată viaţa, lu­cru­rile s-au legat an după an după an.

- Când ai simţit că asta îţi este menirea?

- Nu cred că actoria e menirea mea. E me­se­ria pe care o fac, lucrul pe care am simţit la un moment dat că aş putea să-l fac şi să trăiesc din el. Dar cred că menirea mea şi a oamenilor în general este să iubim. Şi mai cred că teatrul e un mediu care îmi per­mite să mă descopăr ca om, să-mi înţeleg vulne­rabilităţile, să mi le asum şi poate să-i fac şi pe alţii să nu le fie frică de vulnerabilitate. Prin teatru ajung să cunosc oamenii, să-i înţeleg, să-i judec mai puţin şi să-i iubesc mai mult.

- Care sunt cele mai frumoase amintiri despre primele tale ieşiri la rampă?

- Aici m-ai cam blocat şi pot doar să spun că atunci când jucam în spectacolele Teatrului din Baia Mare, la liceu fiind, nu înţelegeam nimic din ceea ce mi se cerea, actoriceşte vor­bind. Îmi amintesc doar că eram cam patetic, că urlam mult şi mi se părea că-i bine. La facultate, am înţeles de ce asta nu e bine şi acum încerc să urlu mai puţin.

- Ai făcut facultatea la Cluj şi masterul la Bucureşti. Ai simţit vreo deosebire între cele două şcoli de teatru?

- Sunt două facultăţi foarte diferite şi din ambele ies actori foarte buni. N-aş putea spune că una e mai bună ca cealaltă, ci că ar ieşi o facultate foarte bună dacă s-ar amesteca cele două sisteme. La Cluj se pune accentul pe ex­presia corporală, pe cum "gândeşte" corpul şi pe fap­tul că, uneori, corpul intuieşte mai bine decât cre­ierul. La Bucureşti, accentul e pe gând, pe "eu în situaţie", pe tot ce se construieşte în capul tău într-o situaţie dată. Dar corpul şi creierul funcţionează împreună, aşadar, dacă s-ar lucra în paralel pe astea două lucruri cu un student la actorie, cred că la fi­nalul facultăţii chiar ar avea un pachet complet de aptitudini cu care să-şi înceapă drumul.

- Deşi eşti foarte tânăr, ai deja multă experienţă de scenă. Care au fost întâlnirile artistice care te-au marcat?

- Întâlnirea cu Teatrul "Anton Pann" din Râm­nicu Vâlcea. Cei patru ani petrecuţi acolo au fost perfecţi pentru mine, ca proaspăt absolvent. Dar cred că toate întâl­ni­rile artistice te ajută, atât cele fericite, cât şi cele mai puţin fericite. Uneori, astea din urmă te ajută chiar mai mult, pentru că provocarea e şi mai mare când simţi că nu te re­găseşti într-un proiect sau că nu eşti susţinut. Asta te face să cauţi resurse noi, mai ales din punct de vedere uman, să-ţi testezi răb­darea, să încerci să aduci la lumină ce ai tu mai bun, să dovedeşti ce poţi fără a te trăda, însă. Cu cât ai mai multe ex­pe­rienţe şi cu cât ele sunt mai diverse, cu atât te des­coperi pe tine mai bine şi devii mai ancorat în realitate şi în prezent. Asta, dacă te interesează să faci parte din prezent. Am avut cele mai fru­moase surprize, chiar re­ve­latoare uneori, în mo­mentele de nesiguranţă sau de nemulţumire.

"De câte ori mă gândesc la copilărie, văd oameni care râd"

- Eşti din Mara­mureş. Cum a fost co­pilăria ta?

- Minunată! Provin dintr-o familie foarte mare şi foarte unită. Şi când spun "familie", mă refer şi la rude, şi la prieteni. Am crescut înconjurat de oameni frumoşi şi de iubire. De câte ori mă gândesc la copilărie, văd cu ochii minţii doar lucruri frumoase şi oameni care râd."Văd" apartamentul bunicilor, simt mirosul de griş cu lapte cu care mă trezea bunica zicându-mi "îngeraş", mă văd de mână cu bunicu' şi îl aud cum mă prezenta oa­me­nilor ca "Şurubel", îi văd pe verişorii mei care mă tachinau pentru că eram cel mai mic şi, în acelaşi timp, îi "văd" cum aveau mereu grijă de mine ca de fratele lor mezin, "văd" munţii din jurul oraşului, în septembrie, cu cele mai frumoase culori de toamnă pe care le-am văzut vreodată. Apoi mă văd în va­can­ţa de vară, la bunicii din Vaslui, văd cum mă dădeam pe căluţul de lemn pe care mi l-a făcut bunicul, îl văd jucând şah în parc şi o văd pe bunica, plină de energie, gătind cele mai bune mâncăruri şi punân­du-mă să ascult "Veronica" la pick-up. Şi îi văd pe pă­rinţii mei care sunt părinţi perfecţi.

- Te-ai desprins uşor de locurile naşterii tale?

- Nu ştiu dacă te desprinzi cu adevărat de locurile natale. Le port mereu cu mine, chiar dacă acum nu mai locuiesc acolo.

- Îţi place Bucureştiul?

- Da, foarte mult, şi chiar mi se face dor de el când plec pentru mai mult timp. Îmi place cât e de eclectic (chiar dacă e cam prea eclectic uneori), îmi place că pot merge pe un bulevard plin de oameni şi în clipa următoare să fiu pe o străduţă aproape pustie, cu case vechi şi pisici tolănite pe gard, dar cel mai mult îmi place că am un grup de prieteni care mă fac să mă simt acasă. Pentru mine, acasă e la Baia Mare şi acasă e şi la Bucureşti.

- Acum eşti actor la Teatrul Odeon. Cum e relaţia ta cu trupa de acolo?

- Am avut un eveniment de Ziua Mondială a Teatrului, care a fost genial. Şi a fost primul moment în care am făcut ceva toată trupa împreună. Şi cred că ne-am simţit toţi foarte bine. E o provocare pentru mine, pentru că e un teatru foarte bun, cu actori pe care îi ştiu şi îi urmăresc de mulţi ani. Şi nu mai zic că e o clădire superbă şi am aşa, un zâmbet mic, ori de câte ori intru acolo. E minunat să lucrezi într-un loc frumos.

- Mulţi actori au strâns semnături în cam­pania "Fără penali în funcţii publice". Te-ai implicat şi tu?

- Evident. Am fost împreună cu mai mulţi colegi la Universitate şi la Unirii şi am strâns semnături. Nu ştiu dacă semnăturile şi iniţiativa cetăţenească o să schimbe ceva, dar ştiu că e foarte bine că s-a în­tâmplat asta, că oamenii s-au mobilizat, că încearcă să schimbe lucrurile şi să le explice şi altora că numai noi putem cere schimbarea.

- Ce te înfurie cel mai tare legat de România?

- Lipsa de educaţie şi comoditatea. Lipsa de educaţie se vede şi acasă, şi la şcoală. Nu poţi să te laşi păcălit la nesfârşit, să faci ce zice unul sau altul, să crezi toate prostiile pe care le auzi la televizor şi să le iei de bune. Suntem în 2018, pui mâna pe un smartphone, pe un calculator, cauţi şi alte surse de informaţie, îţi faci o opinie personală. Şi la analiza literară, în liceu, nu citeşti doar ce a scris un critic despre opera respectivă, îi citeşti pe toţi sau măcar pe câţiva, şi abia pe urmă îţi faci o părere. Din păcate, de cele mai multe ori, în şcoala românească elevul primeşte o informaţie pe care o învaţă pe de rost, iar la teste o repetă mecanic. Şi o ţine aşa 12 ani. Păi, normal că n-o să înveţe un copil să gân­deas­că singur dacă 12 ani mintea lui a fost formată să spună doar ce-au zis alţii despre ceva. Eu am auzit în liceu de multe ori replica: "Când o să scrii tu şapte cărţi, atunci să-ţi spui opinia personală". Şi asta cred că rezumă tot. Cât despre comoditate... nu poţi să zici că nu-ţi pasă, că tu îţi vezi de treaba ta sau că ai fost la vot şi gata. E datoria ta civică să şi supra­veghezi ce se întâmplă cu votul tău, ce fac cei cărora le-ai acordat încrederea ta şi să le zici "Nu e bine ce faceţi!", dacă constaţi că au uitat de ce au ajuns la putere.

"Vreau să trăiesc aici"

- Te-ai gândit vreodată să pleci din ţară? Crezi că te-ai putea manifesta artistic în altă limbă? Sau te-ai gândi vreodată la o altă carieră?

- M-am tot gândit la asta şi mereu am ajuns la concluzia că nu vreau să plec. Cred că aş putea face doar film într-o limbă străină. Pentru teatru e mai complicat, pentru că nu e vorba doar de limbă, ci şi de bagajul cultural pe care l-ai primit atunci când te-ai născut într-un anumit loc. Vreau să rămân aici, aici vreau să trăiesc. Şi nu vreau să renunţ la tot ce am cons­truit (că viaţa nu e doar o înşiruire de eveni­mente aleatorii, mai e şi o construcţie pe care o ridici cu mâna ta) doar pentru că nu e totul aşa cum ar tre­bui. Dar recunosc că, mai nou, am momente în care viitorul îmi pare tot mai sumbru şi mă gândesc că poate mi-ar fi mai bine altundeva, unde lucrurile nu funcţionează haotic. Chiar şi făcând o altă me­serie. Pentru că aici pare că se poate întâmpla orice neno­rocire. De curând, moţăiam într-o după-amiază şi m-a trezit un zgomot ca de bombă care cade din cer. Şi fiind în starea aia dintre somn şi trezie, am fost convins că e război. Bomba părea tot mai aproape; mi-am zis că o să mor, asta e, şi ultimul meu gând ar fi fost: "Oare ce naiba au făcut iarăşi politicienii ăştia? În ce ne-au mai băgat?". Mă rog, din fericire nu era o bombă, n-a fost război, era doar un avion militar, probabil. Dar îţi zic asta aşa, apropo de starea în care ne-au adus politicienii şi de faptul că nu părem a fi feriţi de nicio nenorocire.

- Care ar fi revendicările tale ca cetăţean şi ca artist trăitor în România?

- Aş dori decenţă din partea aleşilor şi să nu fiu luat de prost, păcălit sau minţit. Şi dacă mi se cere respect, să fiu respectat, la rândul meu. Am fost de curând în vacanţă în Franţa, şi nu ştiu cum am în­ceput să discut despre politică cu o doamnă care vin­dea la un magazin. Şi mi-a spus că şi acolo politi­cienii fură, că fură cu două mâini, dar înainte să fure, fac, totuşi, drumuri, şcoli, pun învăţământul şi sănă­tatea la punct, creează un sistem de funcţionare al ţării în folosul cetăţeanului. În plus, la ei nu ajung în funcţii publice decât cei care au terminat cele mai bune şcoli de studii politice sau economice, adică dacă ajungi să guvernezi un oraş, un judeţ, o ţară, în primul rând ştii să faci asta, că şi politica asta e o meserie şi se învaţă, nu te trezeşti într-o zi de dimineaţă cu informaţiile de care ai nevoie ca să gestionezi un sistem.

- Dacă ar fi să alegi câteva amintiri din teatru pe care să le povesteşti nepoţilor, care ar fi acelea?

- Probabil o să fie plecaţi la muncă în Italia şi n-am să apuc să le povestesc nimic. Dar dacă nu, o să le povestesc cum am uitat să intru în scenă la un spectacol, şi când mi-am dat seama că urma să dau replica, am sărit pe geamul din decor. O să le po­vestesc cum, uneori, izbucnim în râs pe scenă şi nu ne putem opri, o să le zic cum în timpul unei scene dramatice m-am lovit din greşeală de un copăcel din decor şi cum mi-a picat în cap şi, probabil, multe altele.

- În ce spectacole poţi fi văzut?

- La Teatrul Odeon, în "Jocul de-a vacanţa", iar în toamna asta scoatem "Hamlet", în regia lui Dragoş Galgoţiu, unde îl joc pe Laertes. La Teatrul Apollo 111 joc în "Psycho", la Teatrul de Comedie în "Kimberly" şi în "Shylock", în "A.A.A.", care e un spectacol itinerant şi îl jucăm mereu în altă parte.

- Una peste alta, ce înseamnă teatrul pentru tine?

- În primul rând e meseria mea. Uneori e şi te­ra­pie, dar cred că cel mai important pentru mine e că prin teatru poţi face oamenii să audă şi să vadă.