VLAD BÎRZANU - "Teatrul e meserie și terapie. Prin el poți face oamenii să vadă și să înțeleagă"

Deși are o figură adolescentină, actorul Vlad Bîrzanu va împlini anul acesta 28 de ani, și dacă ne gândim că a debutat la 15 ani, înseamnă că vorbim, deja, despre un artist cu experiență pe "scândură". Încă din liceu a jucat pe o scenă profesionistă, fiind distribuit în roluri dificile pentru vârsta lui de către directorii de scenă Victor Ioan Frunză și Radu Afrim, la Teatrul Muni­ci­pal din Baia Mare. A studiat apoi actorie la Cluj și Bucu­rești, iar acum este actor al Teatrului Odeon. El s-a numărat alături de mult mai cunoscuții săi colegi, Oana Pellea, Victor Rebengiuc și Marius Manole, printre actorii care au strâns în stradă semnături în cadrul campaniei "Fără penali în func­ții publice".

- Dacă ar fi să îl prezinți tu lumii pe actorul Vlad Bîrzanu, ce ai spune despre el?

- Aș da search pe Google să văd cum arată, pentru că am o problemă cu numele!

- Cum ai început să joci teatru?

- La insistențele ma­mei. Când am terminat clasa a 8-a și eu voiam să merg la un liceu de profil real, pentru simplu motiv că aco­lo se duceau cei mai mulți colegi ai mei, dar fără să am vreo idee despre ce meserie aș vrea să aleg în viitor, ma­ma mi-a recomandat și m-a convins să merg la Liceul "Mihai Emi­nes­cu", care e de profil uman, pentru că acolo era o trupă de teatru co­ordonată de domnul Ni­colae Weisz, care îi fu­se­se și ei profesor de fran­­ceză, când era la li­ceu. Nu mi-e clar nici pâ­nă-n ziua de azi de unde a avut ea certi­tudinea că ar trebui să fac teatru. Și pe urmă, printr-un noroc incredibil, care m-a ur­mă­rit toată viața, lu­cru­rile s-au legat an după an după an.

- Când ai simțit că asta îți este menirea?

- Nu cred că actoria e menirea mea. E me­se­ria pe care o fac, lucrul pe care am simțit la un moment dat că aș putea să-l fac și să trăiesc din el. Dar cred că menirea mea și a oamenilor în general este să iubim. Și mai cred că teatrul e un mediu care îmi per­mite să mă descopăr ca om, să-mi înțeleg vulne­rabilitățile, să mi le asum și poate să-i fac și pe alții să nu le fie frică de vulnerabilitate. Prin teatru ajung să cunosc oamenii, să-i înțeleg, să-i judec mai puțin și să-i iubesc mai mult.

- Care sunt cele mai frumoase amintiri despre primele tale ieșiri la rampă?

- Aici m-ai cam blocat și pot doar să spun că atunci când jucam în spectacolele Teatrului din Baia Mare, la liceu fiind, nu înțelegeam nimic din ceea ce mi se cerea, actoricește vor­bind. Îmi amintesc doar că eram cam patetic, că urlam mult și mi se părea că-i bine. La facultate, am înțeles de ce asta nu e bine și acum încerc să urlu mai puțin.

- Ai făcut facultatea la Cluj și masterul la București. Ai simțit vreo deosebire între cele două școli de teatru?

- Sunt două facultăți foarte diferite și din ambele ies actori foarte buni. N-aș putea spune că una e mai bună ca cealaltă, ci că ar ieși o facultate foarte bună dacă s-ar amesteca cele două sisteme. La Cluj se pune accentul pe ex­presia corporală, pe cum "gândește" corpul și pe fap­tul că, uneori, corpul intuiește mai bine decât cre­ierul. La București, accentul e pe gând, pe "eu în situație", pe tot ce se construiește în capul tău într-o situație dată. Dar corpul și creierul funcționează împreună, așadar, dacă s-ar lucra în paralel pe astea două lucruri cu un student la actorie, cred că la fi­nalul facultății chiar ar avea un pachet complet de aptitudini cu care să-și înceapă drumul.

- Deși ești foarte tânăr, ai deja multă experiență de scenă. Care au fost întâlnirile artistice care te-au marcat?

- Întâlnirea cu Teatrul "Anton Pann" din Râm­nicu Vâlcea. Cei patru ani petrecuți acolo au fost perfecți pentru mine, ca proaspăt absolvent. Dar cred că toate întâl­ni­rile artistice te ajută, atât cele fericite, cât și cele mai puțin fericite. Uneori, astea din urmă te ajută chiar mai mult, pentru că provocarea e și mai mare când simți că nu te re­găsești într-un proiect sau că nu ești susținut. Asta te face să cauți resurse noi, mai ales din punct de vedere uman, să-ți testezi răb­darea, să încerci să aduci la lumină ce ai tu mai bun, să dovedești ce poți fără a te trăda, însă. Cu cât ai mai multe ex­pe­riențe și cu cât ele sunt mai diverse, cu atât te des­coperi pe tine mai bine și devii mai ancorat în realitate și în prezent. Asta, dacă te interesează să faci parte din prezent. Am avut cele mai fru­moase surprize, chiar re­ve­latoare uneori, în mo­mentele de nesiguranță sau de nemulțumire.

"De câte ori mă gândesc la copilărie, văd oameni care râd"

- Ești din Mara­mureș. Cum a fost co­pilăria ta?

- Minunată! Provin dintr-o familie foarte mare și foarte unită. Și când spun "familie", mă refer și la rude, și la prieteni. Am crescut înconjurat de oameni frumoși și de iubire. De câte ori mă gândesc la copilărie, văd cu ochii minții doar lucruri frumoase și oameni care râd."Văd" apartamentul bunicilor, simt mirosul de griș cu lapte cu care mă trezea bunica zicându-mi "îngeraș", mă văd de mână cu bunicu' și îl aud cum mă prezenta oa­me­nilor ca "Șurubel", îi văd pe verișorii mei care mă tachinau pentru că eram cel mai mic și, în același timp, îi "văd" cum aveau mereu grijă de mine ca de fratele lor mezin, "văd" munții din jurul orașului, în septembrie, cu cele mai frumoase culori de toamnă pe care le-am văzut vreodată. Apoi mă văd în va­can­ța de vară, la bunicii din Vaslui, văd cum mă dădeam pe căluțul de lemn pe care mi l-a făcut bunicul, îl văd jucând șah în parc și o văd pe bunica, plină de energie, gătind cele mai bune mâncăruri și punân­du-mă să ascult "Veronica" la pick-up. Și îi văd pe pă­rinții mei care sunt părinți perfecți.

- Te-ai desprins ușor de locurile nașterii tale?

- Nu știu dacă te desprinzi cu adevărat de locurile natale. Le port mereu cu mine, chiar dacă acum nu mai locuiesc acolo.

- Îți place Bucureștiul?

- Da, foarte mult, și chiar mi se face dor de el când plec pentru mai mult timp. Îmi place cât e de eclectic (chiar dacă e cam prea eclectic uneori), îmi place că pot merge pe un bulevard plin de oameni și în clipa următoare să fiu pe o străduță aproape pustie, cu case vechi și pisici tolănite pe gard, dar cel mai mult îmi place că am un grup de prieteni care mă fac să mă simt acasă. Pentru mine, acasă e la Baia Mare și acasă e și la București.

- Acum ești actor la Teatrul Odeon. Cum e relația ta cu trupa de acolo?

- Am avut un eveniment de Ziua Mondială a Teatrului, care a fost genial. Și a fost primul moment în care am făcut ceva toată trupa împreună. Și cred că ne-am simțit toți foarte bine. E o provocare pentru mine, pentru că e un teatru foarte bun, cu actori pe care îi știu și îi urmăresc de mulți ani. Și nu mai zic că e o clădire superbă și am așa, un zâmbet mic, ori de câte ori intru acolo. E minunat să lucrezi într-un loc frumos.

- Mulți actori au strâns semnături în cam­pania "Fără penali în funcții publice". Te-ai implicat și tu?

- Evident. Am fost împreună cu mai mulți colegi la Universitate și la Unirii și am strâns semnături. Nu știu dacă semnăturile și inițiativa cetățenească o să schimbe ceva, dar știu că e foarte bine că s-a în­tâmplat asta, că oamenii s-au mobilizat, că încearcă să schimbe lucrurile și să le explice și altora că numai noi putem cere schimbarea.

- Ce te înfurie cel mai tare legat de România?

- Lipsa de educație și comoditatea. Lipsa de educație se vede și acasă, și la școală. Nu poți să te lași păcălit la nesfârșit, să faci ce zice unul sau altul, să crezi toate prostiile pe care le auzi la televizor și să le iei de bune. Suntem în 2018, pui mâna pe un smartphone, pe un calculator, cauți și alte surse de informație, îți faci o opinie personală. Și la analiza literară, în liceu, nu citești doar ce a scris un critic despre opera respectivă, îi citești pe toți sau măcar pe câțiva, și abia pe urmă îți faci o părere. Din păcate, de cele mai multe ori, în școala românească elevul primește o informație pe care o învață pe de rost, iar la teste o repetă mecanic. Și o ține așa 12 ani. Păi, normal că n-o să învețe un copil să gân­deas­că singur dacă 12 ani mintea lui a fost formată să spună doar ce-au zis alții despre ceva. Eu am auzit în liceu de multe ori replica: "Când o să scrii tu șapte cărți, atunci să-ți spui opinia personală". Și asta cred că rezumă tot. Cât despre comoditate... nu poți să zici că nu-ți pasă, că tu îți vezi de treaba ta sau că ai fost la vot și gata. E datoria ta civică să și supra­veghezi ce se întâmplă cu votul tău, ce fac cei cărora le-ai acordat încrederea ta și să le zici "Nu e bine ce faceți!", dacă constați că au uitat de ce au ajuns la putere.

"Vreau să trăiesc aici"

- Te-ai gândit vreodată să pleci din țară? Crezi că te-ai putea manifesta artistic în altă limbă? Sau te-ai gândi vreodată la o altă carieră?

- M-am tot gândit la asta și mereu am ajuns la concluzia că nu vreau să plec. Cred că aș putea face doar film într-o limbă străină. Pentru teatru e mai complicat, pentru că nu e vorba doar de limbă, ci și de bagajul cultural pe care l-ai primit atunci când te-ai născut într-un anumit loc. Vreau să rămân aici, aici vreau să trăiesc. Și nu vreau să renunț la tot ce am cons­truit (că viața nu e doar o înșiruire de eveni­mente aleatorii, mai e și o construcție pe care o ridici cu mâna ta) doar pentru că nu e totul așa cum ar tre­bui. Dar recunosc că, mai nou, am momente în care viitorul îmi pare tot mai sumbru și mă gândesc că poate mi-ar fi mai bine altundeva, unde lucrurile nu funcționează haotic. Chiar și făcând o altă me­serie. Pentru că aici pare că se poate întâmpla orice neno­rocire. De curând, moțăiam într-o după-amiază și m-a trezit un zgomot ca de bombă care cade din cer. Și fiind în starea aia dintre somn și trezie, am fost convins că e război. Bomba părea tot mai aproape; mi-am zis că o să mor, asta e, și ultimul meu gând ar fi fost: "Oare ce naiba au făcut iarăși politicienii ăștia? În ce ne-au mai băgat?". Mă rog, din fericire nu era o bombă, n-a fost război, era doar un avion militar, probabil. Dar îți zic asta așa, apropo de starea în care ne-au adus politicienii și de faptul că nu părem a fi feriți de nicio nenorocire.

- Care ar fi revendicările tale ca cetățean și ca artist trăitor în România?

- Aș dori decență din partea aleșilor și să nu fiu luat de prost, păcălit sau mințit. Și dacă mi se cere respect, să fiu respectat, la rândul meu. Am fost de curând în vacanță în Franța, și nu știu cum am în­ceput să discut despre politică cu o doamnă care vin­dea la un magazin. Și mi-a spus că și acolo politi­cienii fură, că fură cu două mâini, dar înainte să fure, fac, totuși, drumuri, școli, pun învățământul și sănă­tatea la punct, creează un sistem de funcționare al țării în folosul cetățeanului. În plus, la ei nu ajung în funcții publice decât cei care au terminat cele mai bune școli de studii politice sau economice, adică dacă ajungi să guvernezi un oraș, un județ, o țară, în primul rând știi să faci asta, că și politica asta e o meserie și se învață, nu te trezești într-o zi de dimineață cu informațiile de care ai nevoie ca să gestionezi un sistem.

- Dacă ar fi să alegi câteva amintiri din teatru pe care să le povestești nepoților, care ar fi acelea?

- Probabil o să fie plecați la muncă în Italia și n-am să apuc să le povestesc nimic. Dar dacă nu, o să le povestesc cum am uitat să intru în scenă la un spectacol, și când mi-am dat seama că urma să dau replica, am sărit pe geamul din decor. O să le po­vestesc cum, uneori, izbucnim în râs pe scenă și nu ne putem opri, o să le zic cum în timpul unei scene dramatice m-am lovit din greșeală de un copăcel din decor și cum mi-a picat în cap și, probabil, multe altele.

- În ce spectacole poți fi văzut?

- La Teatrul Odeon, în "Jocul de-a vacanța", iar în toamna asta scoatem "Hamlet", în regia lui Dragoș Galgoțiu, unde îl joc pe Laertes. La Teatrul Apollo 111 joc în "Psycho", la Teatrul de Comedie în "Kimberly" și în "Shylock", în "A.A.A.", care e un spectacol itinerant și îl jucăm mereu în altă parte.

- Una peste alta, ce înseamnă teatrul pentru tine?

- În primul rând e meseria mea. Uneori e și te­ra­pie, dar cred că cel mai important pentru mine e că prin teatru poți face oamenii să audă și să vadă.