Călătorie într-o fotografie - OLGA MĂRGINEAN: "Eu nu pictez flori, eu îmi pictez gândurile"

O pictoriţă "cu capul în nori"

Mă aşteptam să mă întâmpine cu un teanc de fotografii alb negru sau să mă tragă de mână spre cufere vechi, pline ochi cu imagini zimţate. În locul lor, pictoriţa Olga Morărescu Mărginean m-a plimbat printre flori. În lucrările de pe pereţi, în cele care aşteptau cuminţi sprijinite de mobile, în propriul album şi-n plan­şe­le aşezate unele peste altele - frunzele, florile, mu­gurii şi seminţele mi-au spus fiecare câte-o poveste. Una scurtă, intensă şi plină de tâlc, exact ca un haiku japonez.

- N-aţi pregătit prea multe foto­grafii. Nu ţineţi la amintirile dvs., doam­na Mărginean?

- Ba da, ţin la ele, dar, vedeţi, pentru mine, fo­tografiile nu sunt ceva tot atât de real şi de atrăgător ca un portret sau ca o floare. Dacă e să mă întorc la o ima­gine din trecut, prefer să mă întorc la o lucrare de-a mea, pentru că iureşul de gân­duri din capul meu trece şi acolo, pe foaie. Uitaţi, de pildă, tot acest ciclu al păsării cu pană de păun în cioc! E pasărea care-şi poar­tă do­rin­ţele şi spe­ranţele, care sunt întot­dea­una mai mari şi mai strivitoare decât pro­prii­le posibi­lităţi. E suficient să mă uit la ima­ginile aces­tea şi mă transpun în mijlocul anilor '80.

- Şi totuşi, dacă ar fi să alegeţi o fotografie pe marginea căreia să povestim, care ar fi aceea?

- Cel mai probabil, fotografia cu mine încon­ju­rată de flori, într-un colţ al casei, pe care am pus-o şi în albumul meu. Flori şi crenguţe, ramuri cu păstăi, o pană de păun găsită pe jos, un cuib de pasăre prins pe o creangă, părăsit la venirea iernii - astea sunt modelele mele de inspiraţie. Îmi place să pictez ce alţii nu bagă în seamă: petale, dar şi seminţe sau fructe uscate. Am fost odată în vizită la cineva care avea o grădină foarte frumoasă. La plecare, mi-a zis : "Alege-ţi de aici ce flori vrei". Eu mi-am ales o cârciu­mă­reasă care nu avea decât o petală, dar avea în mijloc un bulb splendid. Ăla mă inte­­resa pe mine.

- Aveaţi de mică această atenţie la detalii?

- Da, cred că am avut de mică o sensibilitate exacerbată către frumos. La care s-a adăugat o curiozitate uriaşă, pentru tot ce ţinea de cultură. M-am născut la Craiova, dintr-un tată craiovean, înalt, brunet şi o mamă bucureşteană, blondă cu ochi albaştri. Până la şapte ani, am locuit acolo, într-o casă foarte mare. Tatăl meu, Bucur Morărescu, era traducător din Proust, un om extrem de cultivat, cu o solidă educaţie germano-franceză. Când încă nici nu intrasem la şcoală, îmi citea din Tacit şi alţi istorici romani. Ştia de toate, puteam să-l întreb orice. De la el am moştenit nu doar toată opera lui Proust în ediţia princeps, ci şi o dragoste de cărţi care nu m-a mai lăsat niciodată.

- Şi după şapte ani, ce s-a întâmplat?

- După ce am împlinit şapte ani, a venit re­gimul comunist la putere şi a trebuit să renunţăm la casă şi la grădina noastră mare. Ne-am refugiat la Braşov, unde tata s-a angajat la Gazmetan. Dar într-o zi, ducându-se mama să cumpere pâine, a fost prinsă la o razie, că nu avea buletin de oraş. Şi a venit imediat Miliţia, ne-a încărcat în camioane cu toate lucrurile, ne-a dus la gară şi ne-a băgat în nişte vagoane de vite, apoi a bătut piroane în uşile vagonului de lemn şi ne-a dus până la Blaj. Era un tren numai cu deportaţi. La Blaj, ne-a lăsat pe o linie de tren moartă. Nu mai aveam decât nişte saltele, două cufere cu haine şi un cuier. Aşa am ajuns în gospodăria unui ţăran dintr-un sat alăturat şi ne-am instalat în bucătăria de vară, o cămăruţă lipită de grajd, cu pământ pe jos. Ca să ajung la şcoală în Blaj, vara treceam Târnava, desculţă, cu încălţările în mână.

- Vremuri grele...

- Da, erau vremuri de persecuţie, tatăl meu avu­sese pământ, de aia nu era lăsat în pace. Ţin minte că aveam colegi care nici nu se uitau la mine, fiind­că eram cu dosar. Norocul meu e că am învăţat bine la şcoală, mergeam şi la un cerc literar pe care îl găseam foarte interesant. Am intrat la liceu la Blaj şi, fiindcă eram toată ziua la bibliotecă, m-au făcut un fel de ajutor de bibliotecar. Între timp, preotul de la Catedrala din Blaj şi-a făcut pomană cu noi şi ne-a dat o cameră într-o fostă tipografie a preoţilor, unde găseam tot timpul litere de plumb pe jos.

- Aveţi o biografie care ar fi justificat o carieră literară. Cum aţi ajuns la desen?

- Pasiunea mea pentru carte a fost mult mai puternică decât cea pentru desen. Citeam enorm, scriam poezii şi visam să am un salon literar, în care să primesc diferite personalităţi culturale, doar să stau să le ascult. Pentru mine, la vârsta aceea, asta era summum-ul de fericire. Dar nu s-a putut ni­cio­dată, pentru că viaţa a fost grea cu noi. Cu talentul pentru desen a fost altfel, a fost dintotdeauna acolo, şi tata desena foarte bine, şi bunicul meu desena. Toată lumea la şcoală ştia că desenez, făcusem portretele tuturor profesorilor şi toţi mă ridicau în slăvi. Mi-a fost foarte uşor să ajung la Arte.

- Aici, în fotografie, sunteţi în atelier?

- Da, dar atelierul e în toată casa. De fapt, eu nu am avut niciodată un atelier, am lucrat pe unde am putut, fiindcă am încercat mereu să nu mă izolez, să fiu devotată şi familiei, dar şi pasiunilor mele.

- Şi cum aţi reuşit?

- Cred că m-a ajutat Dumnezeu. Dacă v-aş spune câte am făcut în viaţă, nu m-aţi crede. Am luptat 25 de ani să recuperez averi luate cu japca de comunişti, am stat ore şi ore la uşile primăriilor şi tribunalelor pentru câte o adeverinţă. Am crescut un copil, cu tot ce presupune asta. Am în­grijit multe persoane în vârstă din familie, le-am purtat prin spitale, am aşteptat cu orele pe coridoare rezemată de faianţa aia spălăcită. Sunt atâţia artişti care spun că ei au nevoie de singurătate. Eu m-am întrebat într-o zi: "Tu, Olga, ai fi putut trăi fără fa­milie?". Şi nu, n-aş fi putut trăi.

- Pentru mulţi artişti, sacrificiul pen­tru artă merge până-n pânzele albe.

- Eu sunt dintre cei care spun că nici literatura, nici pictura nu pot trece înaintea unui om viu. Dar ăsta e felul meu. Eu nu ţin atât de mult la propria persoană, mă pot dărui uşor celuilalt. Nu văd asta ca pe un sacrificiu, pentru că nu mi-a făcut niciodată rău. Faptul că ani în şir am putut fi de folos şi familiei mele mi-a dat o profunzime care se vede în unele desene, pe care poate n-aş fi avut-o, dacă aş fi stat toată viaţa singură. Sunt mulţi cei care se închid în atelier, care vor să nu mai aibă deloc contact cu viaţa, vor să fie ei creatori, cu de la sine putere. Dar dacă te închizi şi te izolezi înainte de a fi acumulat, nu ai din ce hrăni arta ta.

- Şi cum reuşeaţi să vă auziţi gân­durile, fără un loc numai al dvs.?

- Izolarea asta nu înseamnă nepărat să închizi uşa, e mai degrabă un proces interior, în care înveţi să-ţi pui nişte bariere. Sigur că e mai uşor dacă ai unde să te retragi. Norocul meu e că atunci când mă concentrez pe o anumită treabă, nu văd şi nu aud nimic în jur. Colegii mei de facultate ştiau asta şi se amuzau aruncând cu gume de şters şi ghemo­toace de hârtie în mine. Am şi norocul unei familii foarte înţelegătoare. Când unul are treabă, celălalt se retrage imediat.

- Haideţi să coborâm puţin în fotografia aceas­­­ta. Să ne imaginăm că prinde viaţă. Cum ara­­tă o zi în casa-atelier?

- Am câteva colţuri ale ei în care îmi place să stau să citesc sau să lucrez, în care mi-am aşezat lucrurile, florile, modelele. Iarna, îmi place cel mai mult să urc în pod, vara, prefer să stau în grădină, printre meri sălbatici şi hortensii, unde e mereu linişte. Dar înainte de orice, trebuie să plec la o plim­bare, să-mi adun nişte crengi, nişte frunze, uneori văd pe jos o crenguţă care strigă: "Olga, ia-mă şi pe mine!". O iau, o privesc prin rotire din toate unghiurile, să văd cum mi-ar putea vorbi mai mult. Aproape ca-ntr-un act de magie. Totul e să ai sensibilitatea necesară să auzi şi să redai mai departe, când începi să pui mâna pe pensulă.

- Şi ce urmăriţi atunci când pictaţi?

- Forma primordială. Încerc să găsesc scheletul a ceea ce este şi să-l despoi de tot ce încarcă inutil. Caut linia aceea, una singură eventual, care să ex­pri­me tot. Dar asta îmi ia muuult. Uneori, pri­vesc o frunză sau o crenguţă săptămâni în­tregi, până când găsesc linia aceea. Apoi, din­tr-o dată, în câteva tuşe, lucrarea e gata. Mun­ca unui pictor e şi aceea de a vedea linia aceasta neschimbătoare din spatele a tot ceea ce e trecător. Ea nu e inventată de noi, picto­rii, ea există dintotdeauna. Noi doar o căutăm şi o aşezăm pe hârtie. Există chiar o carte des­pre pictori, pe care soţul meu mi-a dat-o când ne-am cunoscut. Se numeşte "Fraţii care văd".

- Splendid titlu!

- Şi ce văd ei? Păi, treci pe lângă un gard ruginit, un gard pe care nu-l bagă nimeni în seamă, dar pictorul se opreşte şi zice: "Vai, ce culori frumoase sunt pe gardul ăsta". Ne plimbam în facultate cu profesorii noştri şi se opreau câteodată brusc şi spuneau: "Uite ce frumos cad umbrele aici! Uite raza asta de soare cum se reflectă". Talentul înseamnă darul de a vedea mai mult, care vine dintr-o anume sensibilitate la toate straturile realităţii.

- Din toate lucrurile care vă înconjurau, aţi ales să pictaţi flori. Nu e prea facil, nu e prea puţin pentru dvs.?

- Din contră, am descoperit că pictând frunze şi flori pot spune de fapt totul, nu rămâne nimic pe dinafară.

- Aveţi vreo floare preferată?

- Nu, nu, le pictez pe toate, singurele lucruri care mă interesează sunt direcţiile pe care le fac crengile, funzele, ritmul lor inte­rior. De fapt, eu nu pictez flori, eu îmi pictez gândurile. Dacă aş putea, aş pune fiecărui tablou câte un titlu lung cât un poem.

"Miza mea e lumina"

- Când mă uit la lucrările dvs., mi se pare că transmit în primul rând foarte multă speranţă. De unde vine toată lumina asta, doamna Mărginean?

- Din naştere, aşa am fost de mic copil. De când m-am născut am râs încontinuu. Frumuseţea, bine­le mă atrag, mă duc spre ele ca fluturele la bec. Nu caut decât lucrurile bune, de cele rele încerc să mă îndepărtez.

- Dar melancoliile, durerea, nu sunt şi ele fer­tile pentru artă?

- Suferinţa, tristeţea, durerea le consider în­cercări care ne sunt date, dar tot ca să ne dezvolte şi mai mult sensibilitatea spre bine şi spre frumos. Miza mea nu e urâtul, ci lumina. De aia, nici nu-mi place pictura expresionistă, nu suport să văd pe pânză bube, sânge, noroi.

- Priviţi un pic fotografia pe care aţi ales-o. Ce simţiţi când vă uitaţi la ea?

- Mai nimic, e ca cineva străin de mine. Îmi vin în minte superbele versuri ale lui Pillat: "Ce straniu lucru: vremea! Deodată, pe perete/ Te vezi aievea numai în ştersele portrete/ Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta/ Căci timpul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...". Între faptele concrete ale vieţii mele şi lumea mea interioară a existat mereu un hău enorm. Am trăit mult în imaginaţie, n-am luat în seamă nici propria fiinţă, nici trecerea timpului. Eram mereu "plecată de-acasă" printre flori, păsări şi cărţi. Dacă trebuia să mă aşez la masă, mă aşezam, dar tot cu cartea lângă mine. Tata spunea: "Nu ştiu ce o să se aleagă de copilul ăsta, că e cu capul în nori".

- Ca toţi artiştii, nu?

- Un copil de cinci ani a fost întrebat odată: "De ce crezi tu că artiştii sunt cu capul în nori?". Răspunsul lui a fost: "Pentru că vorbesc cu Dumnezeu".

- Superb răspuns. Am deci, în faţa mea, o pictoriţă cu capul în nori, care ştie, totuşi, să ţină o familie şi care rezolvă o groază de tre­buri de nerezolvat. Firea dvs. împacă multe contraste.

- Cred că deportarea m-a învăţat să mă şi descurc, altfel aş fi fost pierdută pentru cau­zele astea. Deportarea şi frica. Teama că voi fi dată afară din şcoală, afară din serviciu, afa­ră din casă, pentru că aveam dosar prost. Asta m-a făcut să fiu extrem de con­şti­in­cioasă, chiar ieşită din comun. Dar natura mea nu era deloc aşa. Când eram studentă, visam să-mi pot cumpăra o fustă de piele şi o vestă de piele, pe care să nu le mai schimb câţiva ani, nu voiam să-mi mai bat capul cu lucruri neesenţiale. Dumnezeu a avut grijă să-mi dea tot felul de încercări din care să învăţ că avem şi un corp pe care trebuie să-l respectăm, că nu putem trăi doar din aburi spirituali.

- Sunteţi singură în fotografie. Singură prin­tre flori. Vă simţiţi vreodată singură şi-n viaţa de zi cu zi?

- Am avut întotdeauna nevoie de societate. Sunt o fire deschisă, sociabilă. Dar pe cât de mare nevoie am de oameni, pe atât de pretenţioasă sunt. Sunt prietenoasă în exterior, dar nu oricine reuşeşte să-mi treacă pragul cu adevărat. Am nevoie de timp să studiez un om, îi dau târcoale, îl amu­şinez să văd cum gândeşte. În rest, dacă pic­tez, numai singură nu mă simt. Pictatul e ca o transă. Stau acolo şi cercetez lucru­rile. E o plăcere şi o enormă pasiune, din care ies îmbogăţită, mulţumită, limpezită, ener­gi­zată. Cu fiecare lucrare, ceva se în­no­­ieş­te şi împrospătează în mine.

Un soţ foarte ardelean

- Aş vrea să ne povestiţi un pic despre una din marile întâlniri ale vieţii dvs., cea cu pictorul Viorel Mărginean, care v-a devenit şi soţ.

- Iubirea aceasta s-a născut în primul rând dintr-o mare admiraţie pentru talen­tul lui ieşit din comun şi pentru perse­ve­renţa de a lucra, în care i se vede vocaţia pentru artă. Apoi, a fost şi pasiunea comu­nă pe care o aveam pentru pictură...

- ...şi acelaşi fel de a simţi?

- Nu, nu, simţim foarte diferit, sunt între noi diferenţe de la cer la pământ. El e foarte riguros, foarte ardelean, eu sunt mai aiurită, mai aeriană, mai împrăştiată cu mintea, cum spunea părintele Cleopa.

- Cum v-aţi cunoscut soţul?

- Eram studenta lui. Dintre toţi, el era profesorul care ne-a insuflat cel mai mult dragostea de pictură şi pe care l-am admi­rat cel mai mult. Ne ducea la muzee, ne-a dus şi la celebrul colecţionar Apos­tol, care trăia în două camere mici ca boj­deuca lui Creangă, înţesate până la refuz de picturi. Îmi dădea sfaturi. Îmi dă şi acum. Din fe­ri­cire, avem viziuni diferite, el are această viziune panoramică, eu am o viziune spre amă­nunt, ne completăm, nu ne supra­pu­nem. Admiraţia asta nu s-a stins niciodată.

- În familiile cu doi artişti se ajunge deseori la concurenţă.

- Eu sunt un om fără ambiţii. Soţul meu m-a determinat să lucrez, el m-a convins să-mi compun cartea, altfel aş fi pictat doar de dragul picturii şi nu aş fi expus niciodată. Partea asta de ieşit la pu­blic nu mă interesa. Şi nu doar că nu am avut am­biţii, dar nu mi-a plăcut niciodată să ies în evidenţă cu nimic. Aşa a fost firea mea, să port un mare res­pect pentru persoana cealaltă, să fiu devotată ce­lui­lalt. Dacă aş fi fost vreo ambiţioasă, probabil n-aş fi rezistat lângă el. Dar pe mine nu m-a interesat nicio­dată propria persoană şi nici nu m-am consi­derat vreodată egala lui. El e un om extrem de bun, de multe ori mi se pare că el mă înţelege pe mine mai bine decât îl înţeleg eu pe el.

- E mult diferită Olga Mărginean din foto­gra­fie de cea de azi?

- Cred că pe atunci eram un pic mai melan­colică. Între timp, m-am debarasat de nostalgii. Acum, îmi sunt de ajuns mie însămi exact aşa cum sunt în clipa asta. M-am împăcat cu mine şi nu mai am aşteptări. Oh, şi când nu ai aşteptări, câte îţi mai vin de la viaţă! E şi ăsta un secret, să ştiţi: să nu te agăţi de versiuni ale tale din trecut. Să accepţi că eşti mereu altcineva. M-aţi pus să mă uit la foto­grafia asta. Ce văd? Văd că acum 15 ani eram alta. To­tul e fluid, nimic nu rămâne la fel. Dar dacă reu­şeşti să înţelegi asta, eşti un om fericit !